ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4284/2011

Asupra recursului de

față:

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Hotărârea din 25 noiembrie 2010 a

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a respins contestația

formulată de V.N. și W.A.D., magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior

al Magistraturii din 09 septembrie 2010.

Pentru a hotărî astfel

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut următoarele considerente:

I. În ceea ce privește

motivul de necompetență a Secției pentru judecători de a soluționa cererile, Plenul

a considerat că acesta nu mai poate fi pus în discuție atât timp cât, urmare a Deciziei

nr. 192/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, au fost admise recursurile formulate împotriva Hotărârii din 2009 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au soluționat cererile unor magistrați

asistenți de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel și

s-a dispus anularea acestei hotărâri, reținându-se că a fost pronunțată cu nerespectarea

prevederilor art. 43 Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora numirea și evoluția profesională a magistraților asistenți

este de competența Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

II. Pe fond, Plenul a

reținut că la soluționarea acestor cereri Secția pentru judecători a avut în vedere

considerentele Hotărârii din 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii

în sensul că, în esență, magistrații puteau beneficia doar de salarizarea unui judecător

de curte de apel, deci de efectele gradului profesional de judecător de curte de

apel, fără a dobândi însuși acest grad profesional, indiferent de forma Legii

nr. 56/1993 a Curții Supreme de Justiție, în vigoare la momentul numirii.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs V.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut în

esență că a fost numită în funcția de magistrat asistent la Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Președintelui Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în temeiul Legii nr. 56/1993, potrivit căreia magistrații

asistenți făceau parte din corpul magistraților și se bucurau de stabilitate iar

condițiile generale de numire erau cele cerute pentru funcția de magistrat, conform

Legii nr. 92/1992.(art. 36 din lege).

De asemenea în conformitate

cu dispozițiile art. 37 alin. (3) Legea nr. 56/1993, magistrații asistenți au rang

de judecător de curte de apel, fiind salarizați ca atare.

Recurenta a arătat că

având în vedere aceste dispoziții magistrații asistenți, numiți în funcție sub imperiul

Legii nr. 56/1993, au dobândit gradul de judecător de curte de apel, acesta fiind

un drept câștigat de la data numirii în funcție, conform principiilor generale ce

guvernează executarea unui raport de serviciu.

Prin întâmpinarea formulată

la data de 19 mai 2011, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat

excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa

prezentul litigiu.

Analizând excepția de

necompetență materială invocată, Înalta Curte o găsește întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Potrivit prevederilor

art. 29 alin. (7) Legea nr. 317/2004, republicată, hotărârile adoptate de Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii, privind cariera și drepturile judecătorilor

și procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen

de 15 zile de comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție

În cauza prezentă, obiectul

litigiului îl constituie recursul declarat împotriva hotărârii din 25 noiembrie

2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a respins contestația

formulată de V.N. și W.A.D., magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior

al Magistraturii din 09 septembrie 2010, ca neîntemeiată.

După cum se observă, hotărârea

atacată nu se referă la cariera și drepturile judecătorilor.

Față de situația de fapt

reținută în cauză, respectiv împrejurarea că hotărârea nu are ca obiect drepturile

și cariera judecătorilor, competența de soluționare aparține curții de apel ca instanță

competentă material potrivit prevederilor art. 10 Legea nr. 554/2004,

republicată, legea cadru ce reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ.

În consecință, având în

vedere cele reținute mai sus, în baza art. 158 C. proc. civ., cauza va fi trimisă

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanța

competentă material să soluționeze cauza dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială invocată

de Consiliul Superior al Magistraturii și trimite cauza spre competentă soluționare

Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, spre

competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie

2011.