ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3045/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3045/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 4595 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta V.C.I.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acțiune având

ca obiect anularea Hotărârii nr. 393 din 8 aprilie 2010 a Secției pentru

Judecători și obligarea pârâtului la emiterea unei noi hotărâri prin care să-i

recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel, dobândit în

temeiul art. 36 și art. 37 din Legea nr. 56/1993.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a fost numită în

funcția de magistrat asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție începând

cu data de 15 iulie 2004, prin Ordinul Președintelui Curții Supreme de

Justiție, sub imperiul Legii nr. 92/1992, anterior exercitând profesia de

consilier juridic, aceasta fiind salarizată la nivel de judecător de Curte de

apel, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006.

A reținut instanța de fond,

contrar celor susținute de reclamantă, în baza dispozițiilor prevăzute de art. 37

alin. (3) din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiție, că aceasta

a dobândit doar statutul de magistrat asistent, cu anumite drepturi conferite

expres de lege, cum ar fi cel de a fi salarizată la nivelul unui judecător de

Curte de apel, textul de lege indicat menționând în mod expres că „magistrații

asistenți sunt asimilați ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de

apel”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 56/1993 aceștia se bucură

de stabilitate (ca și judecătorii stagiari sau procurorii).

Precizează instanța de fond în

considerentele sentinței că este just raționamentul Secției pentru judecători

din hotărârea contestată de reclamantă, în sensul că prin efectul asimilării

stipulate expres de lege, magistrații asistenți pot beneficia doar de rangul

(recunoașterea altor drepturi decât cele de natură salarială) și salarizarea

unui judecător de Curte de apel, fără a dobândi însuși gradul de judecător de

curte de apel.

Cât privește susținerea

reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alți magistrați asistenți

cărora li s-a recunoscut gradul profesional de judecător de Curte de apel,

prima instanță a reținut că este vorba despre persoane cărora li s-a recunoscut

acest drept în considerarea unor situații distincte, personale, prin decizii

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cum ar fi spre exemplu faptul că

respectivele persoane cu îndeplinit funcția de judecător sau procuror, anterior

numirii ca magistrat asistent, hotărârile judecătorești, chiar irevocabile,

producând efecte relative, numai pentru părțile din proces.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii”, respectiv a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., instanța

putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Criticile formulate

de recurentă, subsumate motivului de recurs invocat, sunt următoarele:

- instanța de fond a

dat o interpretare greșită dispozițiilor incidente în cauză, realizând o

împărțire a magistraților, conform Legii nr. 92/1992, în trei categorii:

judecători, procurori, magistrați-asistenți, apreciind fără temei legal că

magistrații asistenți au avut un statut distinct, în condițiile în care Legea

nr. 92/1992 nu trata diferențiat categoria magistraților asistenți, ci se

referea în mod generic la magistrați;

- instanța de fond a

apreciat greșit că dispozițiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 nu

consacra dobândirea gradului profesional de judecător de Curte de apel de către

magistratul asistent, ci doar erau asimilați judecătorului ca rang și

salarizare, de vreme ce magistratul asistent făcea parte din Corpul

Magistraților;

- nerecunoașterea

acestui grad profesional dobândit de magistrații asistenți în condițiile Legii

nr. 56/1993 și Legii nr. 92/1992 republicată conduce la încălcarea unor

principii generale cum ar fi: protecția încrederii legitime, a echivalenței

postului și a gradului, a bunei credințe și a solicitudinii, principii de bază

ale dreptului comunitar, aplicabile și în sfera largă a raportului de servicii

în spațiul U.E.

Este invocată

practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, practică unitară în

sensul admiterii cererilor de recunoaștere a gradului profesional de judecător

de Curte de apel a magistratului asistent, astfel încât trebuie să i se aplice

un tratament juridic similar ca și celorlalte subiecte de drept aflate în

situații juridice similare, altfel diferența de tratament devenind

discriminatorie în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții pentru situații identice, cum este cazul în

speță.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în sensul anulării Hotărârii C.S.M.

– Secția pentru Judecători nr. 393 din 8 aprilie 2010 și obligarea intimatului

să-i recunoască gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Intimatul-pârât

Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare la recursul formulat,

solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței

de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este

nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit

considerentelor ce urmează.

Instanța de fond a

apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraților, ca rang și

salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceștia nu au dobândit

ope legis

gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Legea Curții Supreme

nr. 56/1993, în forma adoptată inițial prevedea că magistrații asistenți erau

numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puțin 4

ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcție, ei puteau fi înaintați pe

loc la gradul de președinte de tribunal și după alți 2 ani, la gradul de

judecător de Curte de apel.

Într-o interpretare

sistematică a textului de lege, în prima ipoteză „înaintarea pe loc la gradul

de președinte de tribunal”, trebuie înțeleasă în sensul că magistrații

asistenți obțineau doar salarizarea unui președinte de tribunal, nicidecum că

obțineau o funcție de conducere – respectiv aceea de președinte de tribunal.

Ori, dacă în prima

ipoteză noțiunea de „grad” utilizată de legiuitor nu se referă la gradul

profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcțiile de execuție și nu

la cele de conducere, dată fiind simetria cuprinsă în această normă, aceeași

soluție trebuie adoptată și în interpretarea celei de-a doua ipoteze a tezei

finale, respectiv obținerea salarizării unui judecător de Curte de apel și nu

promovarea efectivă în funcția de execuție de judecător de Curte de apel.

Însăși noțiunea de

„promovare pe loc” se referă doar la obținerea drepturilor salariale ale unui

judecător de Curte de apel și nu la promovarea efectivă în această funcție.

În sprijinul acestei

interpretări vin și modificările ulterioare ale alin. (3) al art. 37 din Legea

nr. 56/1993, modificări aduse prin O.U.G. nr. 224/2000, potrivit cu care

„Magistrații asistenți sunt asimilați ca rang și salarizare, judecătorului de

Curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în

magistratură de cel puțin 4 ani”.

După un stagiu de 3

ani în această funcție, ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte

de tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal”, iar potrivit

art. II al O.U.G. nr.224/2000 „Magistrații asistenți și magistrații

asistenți-șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei Ordonanțe de

urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de

curte de apel, sunt asimilați ca rang și salarizare, funcției de președinte de

tribunal”.

De altfel, așa cum

corect susține intimatul-pârât prin interpretarea formulată, dacă legiuitorul

ar fi înțeles la momentul adoptării Legii nr. 56/1993 sau mai târziu, la

momentul modificării acesteia – să confere de drept magistraților asistenți

gradul profesional de judecător de Curte de apel n-ar fi existat impedimente ca

în textul respectiv să menționeze

expressis verbis

acest lucru.

Or, legiuitorul nu a

procedat astfel, dovadă că nu a înțeles să echivaleze practic aceste funcții,

ci doar să confere magistraților asistenți anumite atribute – rangul și

salarizarea unui judecător de curte de apel – pe durata exercitării acestei

funcții, fără ca prin ele însele, aceste atribute să nască însuși dreptul la

gradul de judecător de Curte de apel.

Cât privește susținerea

recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond în mod eronat a considerat

că magistrații asistenți au avut un statut distinct, dat fiind că Legea nr. 92/1992

tratează această categorie ca făcând parte din Corpul magistraților, trebuie

precizat că este neîntemeiată.

Este adevărat că până

la adoptarea Legii nr. 303/2004 magistrații asistenți au făcut parte din Corpul

magistraților, însă nu trebuiesc ignorate dispozițiile Legii nr. 92/1992 care

se refereau la „Condițiile speciale pentru numirea și avansarea în funcții a magistraților”,

potrivit art. 67 din lege, pentru avansarea în funcții superioare, magistratul

trebuia ca, pe lângă îndeplinirea condiției de vechime să aibă o activitate

meritorie, atestată prin note calificative acordate de șefii ierarhici și

inspectori, condiții menținute și prin art.66 din lege, în forma republicată,

iar prin O.U.G. nr. 179/1999 a fost introdusă condiția promovării pe bază de

examen, în funcții superioare de execuție la tribunale, curți de apel și

parchetele de pe lângă acestea, a magistraților care îndeplineau condițiile

prevăzute de lege.

Este cert că toate

aceste dispoziții privind promovarea și avansarea în funcții se refereau la

judecători și procurori și nu la magistrați asistenți, care în opinia

recurentei-reclamante, prin numirea ca magistrat asistent a dobândit de drept

gradul profesional de judecător de Curte de apel, fără a mai fi necesar să

îndeplinească, pe lângă vechime, și celelalte condiții, ultima fiind cea a

susținerii unui examen.

S-ar ajunge astfel la

concluzia că pentru judecători și procurori s-ar fi creat

ope legis

o

situație mai grea decât cea a magistraților asistenți, fapt ce nu poate

constitui voința legiuitorului.

Așadar, în mod legal,

printr-o interpretare corectă dată textului de lege incident în cauză, prima instanță

a reținut raționamentul Secției pentru judecători din cadrul C.S.M., în sensul

că Legea nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu

consacrau posibilitatea dobândirii gradului profesional de judecător de curte

de apel de către magistrații asistenți, ci doar asimilau magistratul asistent

ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare valabilă pe

durata exercitării acesteia.

Prin urmare,

recurenta-reclamantă, prin nerecunoașterea gradului profesional de judecător de

curte de apel, în condițiile în care legislația incidentă nu permite acest

lucru, nu se poate prevala de faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre

care și cel al încrederii ori speranței legitime în a dobândi sau a fi dobândit

eo ipso

gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoașterea gradului

profesional de judecător de curte de apel, în condițiile pretinse de

recurenta-reclamantă, ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că

judecătorilor și procurorilor li s-ar crea

ope legis

, în mod aprioric, o

situație mai grea decât magistraților asistenți.

În ceea ce privește

așa zisa discriminare a recurentei în raport cu magistrații asistenți cărora li

s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curți, gradul profesional

de judecător de Curte de apel, apreciem că instanța de fond în mod corect a

reținut că nu se pune problema unui tratament juridic diferențiat pentru

recurentă, deoarece nu ne aflăm în situații juridice similare, fiecare speță în

parte vizând situații distincte, personale, în care s-au regăsit acei

magistrați asistenți.

Cu alte cuvinte, nu

există identitate sau similitudine între situația acestora și cea a

recurentei-reclamante.

Dimpotrivă, dacă s-ar

recunoaște recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o

evidentă diferență de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de

magistrați din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun

grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalității.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.C.I.

împotriva sentinței nr. 4595 din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 mai 2011.