ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3045/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4595 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta V.C.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 393 din 8 aprilie 2010 a Secției pentru Judecători și obligarea pârâtului la emiterea unei noi hotărâri prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel, dobândit în temeiul art. 36 și art. 37 din Legea nr. 56/1993.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a fost numită în funcția de magistrat asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu data de 15 iulie 2004, prin Ordinul Președintelui Curții Supreme de Justiție, sub imperiul Legii nr. 92/1992, anterior exercitând profesia de consilier juridic, aceasta fiind salarizată la nivel de judecător de Curte de apel, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006.

A reținut instanța de fond, contrar celor susținute de reclamantă, în baza dispozițiilor prevăzute de art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiție, că aceasta a dobândit doar statutul de magistrat asistent, cu anumite drepturi conferite expres de lege, cum ar fi cel de a fi salarizată la nivelul unui judecător de Curte de apel, textul de lege indicat menționând în mod expres că „magistrații asistenți sunt asimilați ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 56/1993 aceștia se bucură de stabilitate (ca și judecătorii stagiari sau procurorii).

Precizează instanța de fond în considerentele sentinței că este just raționamentul Secției pentru judecători din hotărârea contestată de reclamantă, în sensul că prin efectul asimilării stipulate expres de lege, magistrații asistenți pot beneficia doar de rangul (recunoașterea altor drepturi decât cele de natură salarială) și salarizarea unui judecător de Curte de apel, fără a dobândi însuși gradul de judecător de curte de apel.

Cât privește susținerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alți magistrați asistenți cărora li s-a recunoscut gradul profesional de judecător de Curte de apel, prima instanță a reținut că este vorba despre persoane cărora li s-a recunoscut acest drept în considerarea unor situații distincte, personale, prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cum ar fi spre exemplu faptul că respectivele persoane cu îndeplinit funcția de judecător sau procuror, anterior numirii ca magistrat asistent, hotărârile judecătorești, chiar irevocabile, producând efecte relative, numai pentru părțile din proces. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, respectiv a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de recurs invocat, sunt următoarele: - instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor incidente în cauză, realizând o împărțire a magistraților, conform Legii nr. 92/1992, în trei categorii: judecători, procurori, magistrați-asistenți, apreciind fără temei legal că magistrații asistenți au avut un statut distinct, în condițiile în care Legea nr. 92/1992 nu trata diferențiat categoria magistraților asistenți, ci se referea în mod generic la magistrați; - instanța de fond a apreciat greșit că dispozițiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 nu consacra dobândirea gradului profesional de judecător de Curte de apel de către magistratul asistent, ci doar erau asimilați judecătorului ca rang și salarizare, de vreme ce magistratul asistent făcea parte din Corpul Magistraților; - nerecunoașterea acestui grad profesional dobândit de magistrații asistenți în condițiile Legii nr. 56/1993 și Legii nr. 92/1992 republicată conduce la încălcarea unor principii generale cum ar fi: protecția încrederii legitime, a echivalenței postului și a gradului, a bunei credințe și a solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar, aplicabile și în sfera largă a raportului de servicii în spațiul U.E.

Este invocată practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, practică unitară în sensul admiterii cererilor de recunoaștere a gradului profesional de judecător de Curte de apel a magistratului asistent, astfel încât trebuie să i se aplice un tratament juridic similar ca și celorlalte subiecte de drept aflate în situații juridice similare, altfel diferența de tratament devenind discriminatorie în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții pentru situații identice, cum este cazul în speță.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul anulării Hotărârii C.S.M. – Secția pentru Judecători nr. 393 din 8 aprilie 2010 și obligarea intimatului să-i recunoască gradul profesional de judecător de Curte de apel. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recursul este nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce urmează. Instanța de fond a apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraților, ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceștia nu au dobândit ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Legea Curții Supreme nr. 56/1993, în forma adoptată inițial prevedea că magistrații asistenți erau numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puțin 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcție, ei puteau fi înaintați pe loc la gradul de președinte de tribunal și după alți 2 ani, la gradul de judecător de Curte de apel. Într-o interpretare sistematică a textului de lege, în prima ipoteză „înaintarea pe loc la gradul de președinte de tribunal”, trebuie înțeleasă în sensul că magistrații asistenți obțineau doar salarizarea unui președinte de tribunal, nicidecum că obțineau o funcție de conducere – respectiv aceea de președinte de tribunal.

Ori, dacă în prima ipoteză noțiunea de „grad” utilizată de legiuitor nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcțiile de execuție și nu la cele de conducere, dată fiind simetria cuprinsă în această normă, aceeași soluție trebuie adoptată și în interpretarea celei de-a doua ipoteze a tezei finale, respectiv obținerea salarizării unui judecător de Curte de apel și nu promovarea efectivă în funcția de execuție de judecător de Curte de apel. Însăși noțiunea de „promovare pe loc” se referă doar la obținerea drepturilor salariale ale unui judecător de Curte de apel și nu la promovarea efectivă în această funcție. În sprijinul acestei interpretări vin și modificările ulterioare ale alin. (3) al art. 37 din Legea nr. 56/1993, modificări aduse prin O.U.G.

nr. 224/2000, potrivit cu care „Magistrații asistenți sunt asimilați ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani”. După un stagiu de 3 ani în această funcție, ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal”, iar potrivit art. II al O.U.G. nr.224/2000 „Magistrații asistenți și magistrații asistenți-șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei Ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de curte de apel, sunt asimilați ca rang și salarizare, funcției de președinte de tribunal”.

De altfel, așa cum corect susține intimatul-pârât prin interpretarea formulată, dacă legiuitorul ar fi înțeles la momentul adoptării Legii nr. 56/1993 sau mai târziu, la momentul modificării acesteia – să confere de drept magistraților asistenți gradul profesional de judecător de Curte de apel n-ar fi existat impedimente ca în textul respectiv să menționeze expressis verbis acest lucru. Or, legiuitorul nu a procedat astfel, dovadă că nu a înțeles să echivaleze practic aceste funcții, ci doar să confere magistraților asistenți anumite atribute – rangul și salarizarea unui judecător de curte de apel – pe durata exercitării acestei funcții, fără ca prin ele însele, aceste atribute să nască însuși dreptul la gradul de judecător de Curte de apel.

Cât privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond în mod eronat a considerat că magistrații asistenți au avut un statut distinct, dat fiind că Legea nr. 92/1992 tratează această categorie ca făcând parte din Corpul magistraților, trebuie precizat că este neîntemeiată. Este adevărat că până la adoptarea Legii nr. 303/2004 magistrații asistenți au făcut parte din Corpul magistraților, însă nu trebuiesc ignorate dispozițiile Legii nr. 92/1992 care se refereau la „Condițiile speciale pentru numirea și avansarea în funcții a magistraților”, potrivit art. 67 din lege, pentru avansarea în funcții superioare, magistratul trebuia ca, pe lângă îndeplinirea condiției de vechime să aibă o activitate meritorie, atestată prin note calificative acordate de șefii ierarhici și inspectori, condiții menținute și prin art.66 din lege, în forma republicată, iar prin O.U.G.

nr. 179/1999 a fost introdusă condiția promovării pe bază de examen, în funcții superioare de execuție la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă acestea, a magistraților care îndeplineau condițiile prevăzute de lege. Este cert că toate aceste dispoziții privind promovarea și avansarea în funcții se refereau la judecători și procurori și nu la magistrați asistenți, care în opinia recurentei-reclamante, prin numirea ca magistrat asistent a dobândit de drept gradul profesional de judecător de Curte de apel, fără a mai fi necesar să îndeplinească, pe lângă vechime, și celelalte condiții, ultima fiind cea a susținerii unui examen. S-ar ajunge astfel la concluzia că pentru judecători și procurori s-ar fi creat ope legis o situație mai grea decât cea a magistraților asistenți, fapt ce nu poate constitui voința legiuitorului.

Așadar, în mod legal, printr-o interpretare corectă dată textului de lege incident în cauză, prima instanță a reținut raționamentul Secției pentru judecători din cadrul C.S.M., în sensul că Legea nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu consacrau posibilitatea dobândirii gradului profesional de judecător de curte de apel de către magistrații asistenți, ci doar asimilau magistratul asistent ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare valabilă pe durata exercitării acesteia. Prin urmare, recurenta-reclamantă, prin nerecunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condițiile în care legislația incidentă nu permite acest lucru, nu se poate prevala de faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre care și cel al încrederii ori speranței legitime în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condițiile pretinse de recurenta-reclamantă, ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor și procurorilor li s-ar crea ope legis , în mod aprioric, o situație mai grea decât magistraților asistenți. În ceea ce privește așa zisa discriminare a recurentei în raport cu magistrații asistenți cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curți, gradul profesional de judecător de Curte de apel, apreciem că instanța de fond în mod corect a reținut că nu se pune problema unui tratament juridic diferențiat pentru recurentă, deoarece nu ne aflăm în situații juridice similare, fiecare speță în parte vizând situații distincte, personale, în care s-au regăsit acei magistrați asistenți.

Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situația acestora și cea a recurentei-reclamante. Dimpotrivă, dacă s-ar recunoaște recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o evidentă diferență de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de magistrați din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalității. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.C.I. împotriva sentinței nr. 4595 din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.