ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2020/2015

Decizia nr. 2020/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Cererea înregistrată la data de 28 februarie 2011, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., a solicitat modificarea Hotărârii nr. 1.060 din 25 noiembrie 2010 a Plenului C.S.M. în sensul admiterii contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 857 din 9 septembrie 2010 a Secției pentru judecători a C.S.M. în sensul desființării acestei din urmă hotărâri și obligarea pârâtului la recunoașterea gradului profesional de judecător de Curte de Apel și la emiterea unei hotărâri în acest sens.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost numită, în temeiul Legii Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, în funcția de magistrat-asistent.

Reclamanta a susținut că magistrații-asistenți numiți în funcție sub imperiul Legii nr. 56/1993 au dobândit, în temeiul acestor dispoziții legale, grad de judecător de Curte de Apel, acesta fiind un drept câștigat de la data numirii în funcție, conform principiilor generale ce guvernează executarea unui raport de serviciu.

Prin opinia sa, concretizată în Hotărârea Plenului nr. 1.060 din 25 noiembrie 2010 și în Hotărârea nr. 857 din 9 septembrie 2010 a Secției pentru judecători, C.S.M. ignoră, însă, aceste dispoziții și principiului garantării drepturilor dobândite, creând o situație defavorizantă magistraților-asistenți numiți în funcție în temeiul Legii nr. 56/1993.

Astfel, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor sus-menționate, deși se admite că prevederile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 asimilau magistratul-asistent, ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de Apel. Plenul C.S.M. - fără a face distincția cuvenită între noțiunile de "funcție" și "grad profesional" (rang) - apreciază, contrar prevederilor legale respective, că numai în măsura în care aș fi fost numită în funcția de judecător sau procuror prin modalitățile prevăzute de Legea nr. 92/1992 sau Legea nr. 303/2004 putea fi vorba despre recunoașterea unui drept câștigat.

Într-adevăr, reclamanta nu a fost numită în funcția de judecător sau procuror însă, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile Legii nr. 56/1993, prin similitudine - dată fiind natura atribuțiilor funcției de magistrat-asistent, i s-a acordat gradul profesional de judecător de Curte de Apel, a cărei recunoaștere o solicită prin prezenta cerere.

Dacă legiuitorul nu ar fi dorit să acorde acestei categorii de magistrați din care face și reclamanta parte, efectiv, gradul profesional (rangul) de judecător de Curte de Apel, ci doar o salarizare corespunzătoare acestei funcții, era suficient să facă trimitere, în acest sens, la grila de salarizare avută în vedere, ceea ce, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a întâmplat, legea referindu-se, în mod explicit și imperativ, la "rangul de judecător de Curte de Apel".

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 12 mai 2011, pârâtul C.S.M. a invocat în principal excepția inadmisibilității recursului cu consecința respingerii acestuia ca inadmisibil, precum și excepția de necompetență materială cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 4.284 din 22 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, instanța supremă a reținut că hotărârea atacată de reclamantă nu se referă la cariera și drepturile judecătorilor, nefiind astfel incidente prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ci prevederile normei generale în materia contenciosului administrativ, recte art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă nr. 791 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția inadmisibilității, iar acțiunea fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 4.842 din 5 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul reclamantei, sentința casată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

În motivarea deciziei sale, instanța de recurs a reținut că abordarea judecătorului fondului este greșită în raport de obiectul concret al pretențiilor reclamantei, întrucât aceasta nu solicită numirea în funcția de judecător pe un anumit post în cadrul instanțelor judecătorești, adică nu dorește schimbarea statutului său juridic conferit de ordinul de numire în funcția de magistrat-asistent; pretențiile reclamantei se concretizează în recunoașterea unui drept, despre care aceasta afirmă că îl are dobândit ope legis, de la numirea în funcția de magistrat-asistent.

Or, în acest context, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva succesiunii legilor în timp, prin care a fost reglementat statutul magistratului-asistent, dacă dreptul pretins de reclamantă privind recunoașterea gradului de judecător de Curte de Apel poate fi validat sau confirmat prin hotărârea judecătorească pronunțată.

II. Hotărârea Curții de Apel

Prin Sentința civilă nr. 1.774 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art. 42 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, în forma în vigoare la momentul de referință, "Au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații-asistenți ai Curții Supreme de Justiție", prin urmare trei categorii de magistrați.

Legea nr. 56/1993 conturează însă un statut distinct pentru magistrații asistenți în raport cu celelalte categorii de magistrați, consacrat de dispozițiile art. 37 alin. (3), potrivit cărora magistrații-asistenți sunt asimilați, ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de Apel, și ale art. 36 din Legea nr. 56/1993, potrivit cărora magistrații asistenți se bucură de stabilitate (ca și judecătorii stagiari sau procurorii; în timp ce judecătorii definitivi, inclusiv cei cu grad de Curte de Apel sunt inamovibili).

Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din O.G. nr. 224/2000 pentru modificarea alin. (1) - (3) ale art. 37 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, ordonanță care a modificat art. 37 de maniera redată mai sus, formă în vigoare la momentul emiterii ordinului reclamantei, "Magistrații-asistenți și magistrații-asistenți șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de Curte de Apel, sunt asimilați, ca rang și salarizare, funcției de președinte de tribunal".

Prin urmare, instanța de fond constată că susținerile reclamantei în sensul că ar fi dobândit însuși gradul profesional de judecător de Curte de Apel sunt total lipsite de fundament legal, aceasta obținând doar statutul de magistrat asistent (una din cele trei categorii de magistrați statuate de lege), cu configurația juridică stipulată în art. 37 alin. (3), anume rangul (presupunând asimilarea cu judecătorii de Curte de Apel, exclusiv din perspectiva anumitor drepturi conferite expres de lege, altele decât cele de natură salarială) și salarizarea la nivelul judecătorului de Curte de Apel.

Nu trebuie, de asemenea, omis faptul că o interpretare precum cea propusă de reclamantă, dincolo de injustețea ei, ar antrena eludarea dispozițiilor legale care prevăd condițiile limitative de acces în magistratură și de promovare la instanțele/parchetele superioare pentru judecători și procurori.

În ce privește susținerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alți magistrați asistenți cărora li s-a recunoscut gradul profesional de judecător de Curte de Apel, instanța de fond a reținut că, pentru existența unei discriminări, este necesar să se fi tratat diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații similare, comparabile.

Or, în privința persoanelor vizate de deciziile invocate de reclamantă, nu este întrunită o atare ipoteză.

De asemenea, instanța de fond a constatat că jurisprudența care s-a conturat în materie este în sensul respingerii ca nefondate a unor atare pretenții.

Instanța de fond a reținut că argumentele reclamantei privind nesocotirea principiilor neretroactivității legii și al încrederii legitime nu sunt argumente valide, întrucât ele vizează aplicarea unor reglementări diferite, ulterioare momentului de referință.

Or, în speță, Secția de Judecători a C.S.M. a ajuns la concluzia netemeiniciei cererii reclamantei prin raportare exclusiv la prevederile legale de la momentul adoptării ordinului de angajare ca magistrat asistent, nicidecum la reglementări ulterioare, astfel încât să se pună problema aplicării legii în timp și a principiului neretroactivității.

De asemenea, textul în discuție nu a comportat nici măcar interpretări diferite de la adoptarea lui în noiembrie 2000 până la emiterea ordinului de angajare (mai 2001), astfel încât să se pună măcar în discuție principiul așteptării legitime.

Împotriva sentinței Curții de Apel a declarat recurs reclamanta A. solicitând, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, anularea Hotărârii nr. 1.060/2010 a Plenului C.S.M. și a Hotărârii nr. 857/2010 a Secției pentru Judecători a C.S.M. admiterea cererii cu consecința recunoașterii gradului profesional de judecător de Curte de Apel dobândit în baza dispozițiilor art. 36 și 37 alin. (3) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993.

Susține recurenta că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), obiectul cererii sale fiind clar, în sensul recunoașterii gradului profesional de judecător de Curte de Apel dobândit ope legis, iar instanța a avut în vedere ocuparea efectivă a funcției de judecător.

Recunoașterea gradului profesional are semnificația stabilirii poziției, a rangului magistratului asistent în ierarhia magistraților, în corpul căror, la momentul emiterii ordinului său de numire în funcție, legiuitorul a stabilit că făcea parte.

Hotărârea atacată este insuficient motivată și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în considerentele acesteia judecătorul fondului reținând, cu referire la textele legale invocate că magistrații asistenți puteau beneficia "doar" de rangul și salarizarea unui judecător de Curte de Apel, fără a combate în drept și argumentat soluția de excludere de la beneficiul legal prevăzut.

De asemenea, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond raportând eronat solicitarea sa la dispozițiile art. II din O.G. nr. 224/2000.

În fine, recurenta-reclamantă arată că hotărârea se fundamentează pe o interpretare greșită a legii. Magistrații-asistenți numiți în funcție, sub imperiul Legii nr. 56/1993 au dobândit și au, în temeiul acestor dispoziții legale, grad de judecător de Curte de Apel, acesta fiind un drept câștigat de la data numirii în funcție, conform principiilor generale ce guvernează executarea unui raport de serviciu.

Prin întâmpinarea depusă la data de 7 mai 2015 C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate de recurenta-reclamantă cu referire la prevederile legale aplicabile.

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1.060/2010, admiterea contestației formulate împotriva Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 857 din 9 ianuarie 2010 și urmare a desființării acesteia, admiterea Cererii sale înregistrată la 20 mai 2008 și obligarea intimatului C.S.M. la recunoașterea gradului profesional de judecător de Curte de Apel dobândit în baza dispozițiilor art. 36, 37 alin. (3) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 și la emiterea unei hotărâri în acest sens.

Soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii este împărtășită de instanța de control judiciar.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, solicitarea recurentei-reclamante, situația de fapt expusă de către aceasta prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei.

În jurisprudența sa Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Convenția nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci a celor concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (hotărârile Van de Hurk c. Olandei - 19 aprilie 1994 și Albina c. României - 28 aprilie 2005).

Totuși pentru instanța europeană, obligarea motivării hotărârilor judecătorești deși inerentă procesului echitabil nu impune instanțelor formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument. În schimb mijloacele de apărare hotărâtoare pentru soluția pronunțată presupun un răspuns specific și explicit.

Înalta Curte reține că motivarea sentinței recurate cuprinde argumente punctuale, explicite care au condus instanța la adoptarea soluției, cu analizarea fiecăreia dintre susținerile recurentei-reclamante.

Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut de instanța de control judiciar, recurenta-reclamantă susținând că așa cum rezultă din considerentele expuse de judecătorul fondului, acesta a avut în vedere funcția efectivă de judecător, deși obiectul cererii sale constă în recunoașterea gradului profesional de judecător de Curte de Apel.

În realitate, instanța de fond a analizat solicitarea reclamantei, așa cum a fost expusă prin cererea de chemare în judecată, făcând o corectă încadrare în drept a acesteia.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că Legea nr. 56/1993, în forma adoptată inițial prevedea că magistrații asistenți erau numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcție puteau fi înaintați pe loc la gradul de președinte de Tribunal și după alți doi ani la gradul de judecător de Curte de Apel (art. 37 alin. (3)).

Legea nr. 53/1993 a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 224/2000, recurenta-reclamantă fiind numită în funcția de magistrat asistent la data de 3 mai 2001 prin Ordinul nr. 61 al Președintelui Curții Supreme de Justiție, sub imperiul modificărilor intervenite.

Ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor magistratul asistent a dobândit statut juridic distinct de cel al judecătorilor și procurorilor, inclusiv sub aspectul numirii și al promovării în funcție, în condițiile art. 66 din lege.

Legea nr. 56/1993 consacră un statut distinct pentru magistrații asistenți în raport cu celelalte categorii de magistrați, prin dispozițiile art. 37 alin. (3), potrivit cărora magistrații asistenți sunt asimilați ca rang și salarizare judecătorului de Curte de Apel și ale art. 36, potrivit cărora magistrații-asistenți se bucură de stabilitate, asemenea judecătorilor stagiari sau procurorilor, în timp ce judecătorii definitivi, implicit cei cu grad de Curte de Apel sunt inamovibili.

De asemenea, dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 224/2000 ce au modificat alin. (1) - (3) ale art. 37 din Legea nr. 56/1993 (în vigoare la data emiterii ordinului de numire a reclamantei) prevăd că "Magistrați-asistenți și magistrați-asistenți șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii în gradul de judecător de Curte de Apel, sunt asimilați, ca rang și salarizare, funcției de președinte de tribunal".

În consecință, așa cum judicios a reținut judecătorul fondului este evident că reclamanta a obținut doar statutul de magistrat asistent și nu gradul profesional de judecător de Curte de Apel pentru că în caz contrar s-ar fi ajuns la încălcarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile legale de acces în magistratură și de promovare la instanțele/parchetele superioare pentru judecători și procurori.

De asemenea, Înalta Curte reține că susținerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alți magistrați asistenți nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate al hotărârilor atacate.

Se impune a se sublinia că pentru a ne afla în prezența unei discriminări este necesar ca persoane aflate în situații similare, comparabile să fie tratate diferit, fără a exista o justificare rezonabilă, ceea ce nu se verifică în cauza de față.

Situația magistraților-asistenți indicați de recurenta-reclamantă nu este comparabilă cu cea care constituie obiectul prezentului dosar, unul dintre magistrații-asistenți fiind numit sub imperiul unei alte reglementări legale, iar altul îndeplinind funcția de judecător mai înainte de a fi numit magistrat asistent.

Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situația reclamantei și situația acestora.

În ceea ce privește Decizia nr. 3.640/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta constituie o deciziei singulară și nu este de natură a contura o jurisprudență constantă în această materie, care să justifice existența unei discriminări.

Dimpotrivă, jurisprudența constantă în această materie este în sensul respingerii ca nefondate a unor astfel de cereri (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4.671/2011 și Decizia nr. 3.045/2011).

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1.774 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2015.

Procesat de GGC - N