ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4842/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4842/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

reclamanta V.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii, a solicitat instanței modificarea Hotărârii nr. 1060 din 25

noiembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în sensul

admiterii contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 857 din 09 septembrie

2010 a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și

obligarea intimatului la recunoașterea gradului profesional de judecător de

curte de apel.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a fost numită în funcția de magistrat-asistent, în

temeiul Legii Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, prin Ordinul nr. 61 din 3

mai 2001 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a mai

precizat că potrivit art. 36 din Legea nr. 56/1993, în baza căreia a fost

numită în funcție, magistrații-asistenți fac parte din corpul magistraților și

se bucură de stabilitate. În atare situație, opinează că este titularul unui

drept câștigat, întrucât modificările legislative ulterioare nu pot retroactiva

și nu pot fi aplicate magistraților-asistenți numiți în condițiile Legii nr.

56/1993 și Legii nr. 92/1992, republicată. A invocat reclamanta încălcarea

principiului încrederii legitime, întemeiate pe ordinul de numire în funcție și

pe dispozițiile legale în vigoare la data numirii, arătând, totodată, că

nerecunoașterea dreptului dobândit aduce atingere carierei profesionale a acesteia.

Prin întâmpinare,

pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii, arătând că reclamanta nu

a îndeplinit procedura prealabilă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

Pe fond, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii, arătând, în esență, că hotărârile atacate au

fost adoptate cu respectarea legii.

Prin Decizia nr. 4284

din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție , secția de

contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei, și-a

declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reținând că cererea cu care a fost

învestită nu este un recurs, așa cum a apreciat reclamanta, deoarece Hotărârea

nr. 1060 din 25 noiembrie 2010 nu privește cariera și drepturile judecătorilor.

În consecință, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de art. 10 din

Legea nr. 554/2004, modificată.

Prin Sentința civilă

nr. 791 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității și

acțiunea formulată de reclamanta V.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

Superior al Magistraturii, că neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor la excepția

inadmisibilității, în raport cu textul de lege invocat de pârât, prima instanță

a constatat că reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă în ceea ce privește

Hotărârea nr. 857 din 09 septembrie 2010, sub forma unei contestații, răspunsul

la această contestație concretizându-se în Hotărârea Plenului nr. 1060 din 25

noiembrie 2010, de asemenea contestată prin prezenta acțiune. Prin urmare, a

apreciat că fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr.

554/2004, modificată și a constatat excepția invocată de pârât că fiind

neîntemeiată.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că reclamanta a fost numită în funcția de magistrat

sub imperiul Legii nr. 56/1993, iar art. 36 din această lege prevedea că:

"Prim-magistratul asistent, magistrații asistenți șefi și magistrații

asistenți fac parte din Corpul Magistraților și se bucură de stabilitate.

Condițiile generale de numire a acestora sunt cele cerute pentru funcția de

magistrat, conform Legii nr. 92/1992, republicată".

Curtea de apel a reținut

și incidența dispozițiilor art. 37 alin. (3) din aceeași lege, astfel cum a

fost modificată prin O.U.G. nr. 224/2000, conform cărora:

"Magistrații-asistenți sunt asimilați, că rang și salarizare,

judecătorului de curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii

cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în

această funcție ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de

tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal".

În acest context,

prima instanță a reținut că reclamanta se prevalează de aceste prevederi pentru

a demonstra că îndeplinește condițiile pentru a fi considerată judecător cu

grad de curte de apel, însă, similitudinea nu se confundă cu identitatea,

astfel că textele citate nu suportă o interpretare extensivă, pentru a se putea

considera că, odată numită magistrat asistent, aceasta poate dobândi și

calitatea de judecător.

A apreciat prima

instanță că o interpretare contrară ar eluda toate dispozițiile legale ce reglementează

statutul celor două profesii, începând de la modalitatea de intrare în profesie

și până la atribuțiile și responsabilitățile specifice, deși, în mod evident,

prin prevederile citate, nu s-a urmărit decât acordarea unor drepturi salariale

pentru magistrații asistenți, care să fie la nivelul unui judecător de curte de

apel.

Prima instanță a mai

reținut că dispozițiile legale mai sus citate au fost abrogate la data de 27

septembrie 2004, prin art. 107 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 303/2004, iar

susținerile reclamantei în sensul că modificările legislative intervenite după

intrarea în vigoare a textelor legale pe care le invocă nu pot retroactiva și

nu pot fi deci aplicate magistraților asistenți numiți în condițiile Legii nr.

56/1993 și Legii nr. 92/1992, nu pot fi primite, deoarece nu se poate aplica o

lege abrogată la o situație juridică guvernată în prezent de o altă lege,

contrar principiului activității legii civile, care exclude atât

retroactivitatea, cât și ultraactivitatea.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta V.N., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, prin invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele

7, 8 și 9 și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.).

Recurenta susține că,

prin cererile adresate Consiliului Superior al Magistraturii și, ulterior, prin

acțiunea în anularea hotărârilor emise de această autoritate, nu a solicitat

niciun moment ocuparea unei funcții, respectiv a unui post de judecător la

curtea de apel sau la altă instanță. Arată recurenta că, deși obiectul cererii

vizează exclusiv recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de

apel, dobândit ope legis, din modul de redactare a considerentelor hotărârii

recurate, rezultă că prima instanță a avut în vedere "funcția efectivă de

judecător", ceea ce excede cadrului procesual stabilit.

De asemenea,

recurenta afirmă că interesul și scopul demersului său îl constituie

recunoașterea și conservarea unui drept dobândit și a accesoriilor acestuia

(drept de pensie, stabilitate etc.).

este insuficient motivată și cuprinde motive străine de natura pricinii (art.

304 pct. 7 C. proc. civ.).

În cadrul acestui

motiv de recurs, recurenta susține că din considerentele sumare reținute de

curtea de apel rezultă că acestea vizează deosebirile de statut dintre cele

două categorii profesionale, respectiv judecător-magistrat asistent, nefiind

analizate în niciun mod textele legale invocate în susținerea demersului

judiciar.

Recurenta mai arată

că hotărârea atacată nu cuprinde nicio motivare motivare care să justifice

înlăturarea argumentelor de fapt și de drept invocate în cerere.

În opinia recurentei,

în sensul că cele prezentate echivalează cu o lipsă de cercetare a fondului

cauzei, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta arată că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 36

și ale art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 trebuie făcută în sensul că magistrații-asistenți,

numiți în funcție sub imperiul Legii nr. 56/1993, au dobândit și au, în temeiul

acestor dispoziții legale, grad de judecător de curte de apel acesta fiind un

drept câștigat de la data numirii în profesie. Mai susține că interpretarea gramaticală

a textelor de lege invocate confirmă teoria dezvoltată anterior, noțiunea de

"rang" fiind echivalentă cu cea de "grad", astfel cum

rezultă din DEX, iar de-a lungul timpului o serie de magistrați-asistenți au

fost numiți direct judecători la instanța supremă.

În susținerea acestui

motiv de recurs, recurenta a mai invocat respectarea principiilor

neretroactivității legii civile și încrederii legitime, precum și jurisprudența

în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și

a instanțelor europene.

Recursul este

întemeiat.

Înalta Curte,

examinând hotărârea atacată raportat la criticile aduse și față de prevederile

legale incidente, reține, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304

alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., că se impune admiterea recursului, cu

consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. acest motiv de recurs se poate

invoca atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau, când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini".

În speță, obiectul

cererilor adresate autorității intimate a vizat recunoașterea dobândirii, în

temeiul legii în vigoare la momentul emiterii ordinului de numire în funcție, a

gradului (rangului) profesional de judecător de curte de apel, recurenta

precizând că nu a fost avută în vedere niciun moment funcția respectivă, după

cum, în mod greșit, a apreciat instanța de fond.

În cererea de recurs,

recurenta-reclamantă a precizat că interesul în promovarea respectivelor cereri

derivă din necesitatea conservării dreptului astfel dobândit, cu toate

accesoriile derivate din acesta (drept de pensie, pensie de urmaș, stabilitate

etc.), în condițiile în care multitudinea modificărilor legislative intervenite

a demonstrat lipsa de consecvență a legiuitorului cu privire la stabilirea și

menținerea statutului magistratului asistent, categorie profesională pentru

care legislația actuală cuprinde reglementări insuficient armonizate și

necorelate.

Înalta Curte constată

că, într-adevăr, ceea ce s-a solicitat în cadrul demersului administrativ și,

ulterior, judiciar a fost obligarea intimatului Consiliul Superior al

Magistraturii la recunoașterea dobândirii unui anumit loc (rang, grad) în

cadrul ierarhiei profesionale, în temeiul Legii nr. 56/1993, în vigoare la

momentul dobândirii calității de magistrat-asistent.

În considerentele

sentinței însă, judecătorul fondului a făcut o paralelă între funcția de

magistrat-asistent și cea de judecător, sub aspectul condițiilor de numire și a

atribuțiilor conferite de lege pentru cele două categorii profesionale,

reținând deosebirile existente că temei al raționamentului juridic dezvoltat în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Înalta Curte reține

că această abordare este greșită în raport de obiectul concret al pretențiilor

deduse judecății, deoarece recurenta-reclamantă V.N. nu solicită numirea în

funcția de judecător pe un anumit post în cadrul instanțelor judecătorești,

adică nu dorește schimbarea statutului său juridic conferit de ordinul de

numire în funcția de magistrat-asistent; pretențiile recurentei se

concretizează în recunoașterea unui drept, despre care aceasta afirmă că îl are

dobândit ope legis, de la numirea în funcția de magistrat-asistent.

Or, în acest context,

prima instanță ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva succesiunii legilor

în timp, prin care a fost reglementat statutul magistratului-asistent, dacă

dreptul pretins de recurenta-reclamantă privind recunoașterea gradului de

judecător de curte de apel, poate fi validat sau confirmat prin hotărârea

judecătorească pronunțată.

Pe de altă parte,

motivarea sentinței este sumară, iar contrar celor susținute de intimatul

Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, nu se poate vorbi despre

o argumentare concisă, întrucât simpla analiză a considerentelor reținute, în

raport cu temeiurile de fapt și de drept expuse în acțiune, relevă faptul că instanța

de fond nu a analizat în niciun mod textele legale și principiile de drept

invocate și nici aspectele de fapt menționate în cererea cu care a fost

învestită. Mai exact, motivarea sentinței recurate nu respectă exigențele

impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și aceasta în contextul

respectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, așa cum

acestea sunt reglementate de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin urmare, Înalta

Curte, apreciază că prima instanță, prin modul în care a înțeles să își

argumenteze soluția pronunțată s-a îndepărtat de la interesul juridic/folosul

practic urmărit de reclamantă prin învestirea instanței cu prezenta acțiune.

În concluzie, din

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

astfel cum au fost analizat mai sus, Înalta Curte constată că incidența acestui

motiv de nelegalitate echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În acest sens, se

impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenta-reclamantă prin prisma motivelor de recurs

reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în legătură cu soluționarea

fondului dreptului dedus judecății, Înalta Curte apreciază că analizarea

acestora nu se mai impune, în raport de soluția de casare prefigurată în

temeiul motivului de recurs, prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

În concluzie, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte,

admite recursul, casează sentința atacată și trimite cauze spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de V.N., împotriva Sentinței civile nr. 791 din 7 februarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 5 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - NN