ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4842/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat instanței modificarea Hotărârii nr. 1060 din 25 noiembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în sensul admiterii contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 857 din 09 septembrie 2010 a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și obligarea intimatului la recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost numită în funcția de magistrat-asistent, în temeiul Legii Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a mai precizat că potrivit art. 36 din Legea nr. 56/1993, în baza căreia a fost numită în funcție, magistrații-asistenți fac parte din corpul magistraților și se bucură de stabilitate. În atare situație, opinează că este titularul unui drept câștigat, întrucât modificările legislative ulterioare nu pot retroactiva și nu pot fi aplicate magistraților-asistenți numiți în condițiile Legii nr. 56/1993 și Legii nr. 92/1992, republicată. A invocat reclamanta încălcarea principiului încrederii legitime, întemeiate pe ordinul de numire în funcție și pe dispozițiile legale în vigoare la data numirii, arătând, totodată, că nerecunoașterea dreptului dobândit aduce atingere carierei profesionale a acesteia.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii, arătând că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, arătând, în esență, că hotărârile atacate au fost adoptate cu respectarea legii. Prin Decizia nr. 4284 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție , secția de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că cererea cu care a fost învestită nu este un recurs, așa cum a apreciat reclamanta, deoarece Hotărârea nr. 1060 din 25 noiembrie 2010 nu privește cariera și drepturile judecătorilor.

În consecință, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată. Prin Sentința civilă nr. 791 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității și acțiunea formulată de reclamanta V.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, că neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele: Referitor la excepția inadmisibilității, în raport cu textul de lege invocat de pârât, prima instanță a constatat că reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă în ceea ce privește Hotărârea nr. 857 din 09 septembrie 2010, sub forma unei contestații, răspunsul la această contestație concretizându-se în Hotărârea Plenului nr. 1060 din 25 noiembrie 2010, de asemenea contestată prin prezenta acțiune.

Prin urmare, a apreciat că fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată și a constatat excepția invocată de pârât că fiind neîntemeiată. Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost numită în funcția de magistrat sub imperiul Legii nr. 56/1993, iar art. 36 din această lege prevedea că: "Prim-magistratul asistent, magistrații asistenți șefi și magistrații asistenți fac parte din Corpul Magistraților și se bucură de stabilitate. Condițiile generale de numire a acestora sunt cele cerute pentru funcția de magistrat, conform Legii nr. 92/1992, republicată". Curtea de apel a reținut și incidența dispozițiilor art. 37 alin. (3) din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 224/2000, conform cărora: "Magistrații-asistenți sunt asimilați, că rang și salarizare, judecătorului de curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcție ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal". În acest context, prima instanță a reținut că reclamanta se prevalează de aceste prevederi pentru a demonstra că îndeplinește condițiile pentru a fi considerată judecător cu grad de curte de apel, însă, similitudinea nu se confundă cu identitatea, astfel că textele citate nu suportă o interpretare extensivă, pentru a se putea considera că, odată numită magistrat asistent, aceasta poate dobândi și calitatea de judecător.

A apreciat prima instanță că o interpretare contrară ar eluda toate dispozițiile legale ce reglementează statutul celor două profesii, începând de la modalitatea de intrare în profesie și până la atribuțiile și responsabilitățile specifice, deși, în mod evident, prin prevederile citate, nu s-a urmărit decât acordarea unor drepturi salariale pentru magistrații asistenți, care să fie la nivelul unui judecător de curte de apel.

Prima instanță a mai reținut că dispozițiile legale mai sus citate au fost abrogate la data de 27 septembrie 2004, prin art. 107 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 303/2004, iar susținerile reclamantei în sensul că modificările legislative intervenite după intrarea în vigoare a textelor legale pe care le invocă nu pot retroactiva și nu pot fi deci aplicate magistraților asistenți numiți în condițiile Legii nr. 56/1993 și Legii nr. 92/1992, nu pot fi primite, deoarece nu se poate aplica o lege abrogată la o situație juridică guvernată în prezent de o altă lege, contrar principiului activității legii civile, care exclude atât retroactivitatea, cât și ultraactivitatea. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta V.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 7, 8 și 9 și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat următoarele: 1. Instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Recurenta susține că, prin cererile adresate Consiliului Superior al Magistraturii și, ulterior, prin acțiunea în anularea hotărârilor emise de această autoritate, nu a solicitat niciun moment ocuparea unei funcții, respectiv a unui post de judecător la curtea de apel sau la altă instanță. Arată recurenta că, deși obiectul cererii vizează exclusiv recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, dobândit ope legis, din modul de redactare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că prima instanță a avut în vedere "funcția efectivă de judecător", ceea ce excede cadrului procesual stabilit.

De asemenea, recurenta afirmă că interesul și scopul demersului său îl constituie recunoașterea și conservarea unui drept dobândit și a accesoriilor acestuia (drept de pensie, stabilitate etc.). 2. Hotărârea atacată este insuficient motivată și cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține că din considerentele sumare reținute de curtea de apel rezultă că acestea vizează deosebirile de statut dintre cele două categorii profesionale, respectiv judecător-magistrat asistent, nefiind analizate în niciun mod textele legale invocate în susținerea demersului judiciar. Recurenta mai arată că hotărârea atacată nu cuprinde nicio motivare motivare care să justifice înlăturarea argumentelor de fapt și de drept invocate în cerere.

În opinia recurentei, în sensul că cele prezentate echivalează cu o lipsă de cercetare a fondului cauzei, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. 3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 36 și ale art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 trebuie făcută în sensul că magistrații-asistenți, numiți în funcție sub imperiul Legii nr. 56/1993, au dobândit și au, în temeiul acestor dispoziții legale, grad de judecător de curte de apel acesta fiind un drept câștigat de la data numirii în profesie. Mai susține că interpretarea gramaticală a textelor de lege invocate confirmă teoria dezvoltată anterior, noțiunea de "rang" fiind echivalentă cu cea de "grad", astfel cum rezultă din DEX, iar de-a lungul timpului o serie de magistrați-asistenți au fost numiți direct judecători la instanța supremă.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a mai invocat respectarea principiilor neretroactivității legii civile și încrederii legitime, precum și jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a instanțelor europene. Recursul este întemeiat. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată raportat la criticile aduse și față de prevederile legale incidente, reține, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., că se impune admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. acest motiv de recurs se poate invoca atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau, când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini". În speță, obiectul cererilor adresate autorității intimate a vizat recunoașterea dobândirii, în temeiul legii în vigoare la momentul emiterii ordinului de numire în funcție, a gradului (rangului) profesional de judecător de curte de apel, recurenta precizând că nu a fost avută în vedere niciun moment funcția respectivă, după cum, în mod greșit, a apreciat instanța de fond.

În cererea de recurs, recurenta-reclamantă a precizat că interesul în promovarea respectivelor cereri derivă din necesitatea conservării dreptului astfel dobândit, cu toate accesoriile derivate din acesta (drept de pensie, pensie de urmaș, stabilitate etc.), în condițiile în care multitudinea modificărilor legislative intervenite a demonstrat lipsa de consecvență a legiuitorului cu privire la stabilirea și menținerea statutului magistratului asistent, categorie profesională pentru care legislația actuală cuprinde reglementări insuficient armonizate și necorelate. Înalta Curte constată că, într-adevăr, ceea ce s-a solicitat în cadrul demersului administrativ și, ulterior, judiciar a fost obligarea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii la recunoașterea dobândirii unui anumit loc (rang, grad) în cadrul ierarhiei profesionale, în temeiul Legii nr. 56/1993, în vigoare la momentul dobândirii calității de magistrat-asistent.

În considerentele sentinței însă, judecătorul fondului a făcut o paralelă între funcția de magistrat-asistent și cea de judecător, sub aspectul condițiilor de numire și a atribuțiilor conferite de lege pentru cele două categorii profesionale, reținând deosebirile existente că temei al raționamentului juridic dezvoltat în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Înalta Curte reține că această abordare este greșită în raport de obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, deoarece recurenta-reclamantă V.N. nu solicită numirea în funcția de judecător pe un anumit post în cadrul instanțelor judecătorești, adică nu dorește schimbarea statutului său juridic conferit de ordinul de numire în funcția de magistrat-asistent; pretențiile recurentei se concretizează în recunoașterea unui drept, despre care aceasta afirmă că îl are dobândit ope legis, de la numirea în funcția de magistrat-asistent.

Or, în acest context, prima instanță ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva succesiunii legilor în timp, prin care a fost reglementat statutul magistratului-asistent, dacă dreptul pretins de recurenta-reclamantă privind recunoașterea gradului de judecător de curte de apel, poate fi validat sau confirmat prin hotărârea judecătorească pronunțată. Pe de altă parte, motivarea sentinței este sumară, iar contrar celor susținute de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, nu se poate vorbi despre o argumentare concisă, întrucât simpla analiză a considerentelor reținute, în raport cu temeiurile de fapt și de drept expuse în acțiune, relevă faptul că instanța de fond nu a analizat în niciun mod textele legale și principiile de drept invocate și nici aspectele de fapt menționate în cererea cu care a fost învestită.

Mai exact, motivarea sentinței recurate nu respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și aceasta în contextul respectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, așa cum acestea sunt reglementate de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, Înalta Curte, apreciază că prima instanță, prin modul în care a înțeles să își argumenteze soluția pronunțată s-a îndepărtat de la interesul juridic/folosul practic urmărit de reclamantă prin învestirea instanței cu prezenta acțiune. În concluzie, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum au fost analizat mai sus, Înalta Curte constată că incidența acestui motiv de nelegalitate echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În acest sens, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în legătură cu soluționarea fondului dreptului dedus judecății, Înalta Curte apreciază că analizarea acestora nu se mai impune, în raport de soluția de casare prefigurată în temeiul motivului de recurs, prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte, admite recursul, casează sentința atacată și trimite cauze spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de V.N., împotriva Sentinței civile nr. 791 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2013. Procesat de GGC - NN