ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3211/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3211/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

La data de 17 martie 2011,

pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost înregistrat dosarul privind pe reclamanta P.O.C. în

contradictoriu cu C.S.M., ca urmare a declinării competenței materiale de

soluționare a cauzei de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 222

din 18 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr. 7346/1/2010.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta P.O.C. în contradictoriu cu C.S.M. s-a

solicitat anularea:

- Hotărârii nr. 583

din 01 iulie 2010 a Plenului C.M. (prin care a fost respinsă contestația

sa împotriva Hotărârii nr. 396 din 08 aprilie 2010) precum și a;

- Hotărârii nr. 396

din 08 aprilie 2010 a Secției pentru Judecători a Consiliului prin care a

fost respinsă cererea sa de recunoaștere a gradului profesional de

judecător de curte de apel, și obligarea autorității publice pârâte

să emită o hotărâre prin care să i se recunoască gradul profesional de judecător

de curte de apel.

În motivarea

acțiunii s-a susținut, în esență, că s-a ajuns la situația ca,

în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție să existe trei categorii de

magistrați asistenți, deși atribuțiile acestora sunt aceleași indiferent de

locul în care funcționează și de momentul la care au dobândit calitatea de

magistrat asistent.

Astfel, există

magistrați asistenți care au grad de judecător de curte de apel ca urmare a

recunoașterii acestui grad de către C.S.M., există magistrați asistenți care fac

parte din corpul magistraților întrucât la data numirii acestora în funcție

potrivit Legii nr. 56/1993, în vigoare la acea dată, și există magistrați

asistenți numiți după apariția Legii nr. 303/2004, în cuprinsul căreia nu se

mai menționează expres ca magistrații asistenți fac parte din corpul

magistraților, dar in mod implicit rezultă această apartenență întrucât atunci când

se face vorbire de drepturile sau obligațiile magistraților asistenți, legea

face trimitere la drepturile și obligațiile judecătorilor și procurorilor,

adică ale magistraților. Existența acestei situații anterior expuse conduce la

concluzia că avem de-a face cu o încălcare a principiului constituțional al

egalității în drepturi, nefiind permisă aplicarea unui tratament juridic diferit

unor subiecte de drept aflate într-o situație identică.

În același context

s-a invocat și existenta unei discriminări nejustificate în cadrul corpului de

magistrați asistenți așa cum este evidențiata în practica C.E.D.O., care a

reținut ca „o distincție este discriminatorie daca aceasta nu are o justificare

obiectiva si rezonabila, adică daca ea nu urmărește un scop legitim sau daca nu

exista un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele folosite si

scopul vizat”.

A mai apreciat

reclamanta că prin respingerea acțiunii inițiale si ulterior prin respingerea

contestației au fost încălcate unele principii și drepturi, și anume:

principiul încrederii legitime, principiul constituțional al egalității în

drepturi, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. și

principiul prevalentei normelor prevăzute în tratatele și convențiile

ratificate de S.R., consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Pârâtul C.S.M. a

formulat întâmpinare prin care, în principal a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu

modificările ulterioare și prin urmare respingerea acțiunii

formulate, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, s-a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și menținerea hotărârilor

atacate ca fiind legale și temeinice.

Prin sentința civilă nr.

6689 din 14 noiembrie 2011,

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de autoritatea publică pârâtă C.S.M.

A respins acțiunea formulată

de reclamanta P.O.C., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de autoritatea publică

pârâtă, s-a constatat că obiectul cererii formulată de reclamantă se referă la

solicitarea acesteia de recunoaștere a gradului de judecător de curte de

apel.

Or, reclamanta a

formulat o asemenea solicitare, inițial la autoritatea administrativă

competentă, C.S.M., care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 396 din 08

aprilie 2010, adoptată de secția pentru Judecători a acestui Consiliu,

cererea fiind respinsă.

Împotriva acestei

prime hotărâri, reclamanta a formulat plângere administrativă

(contestație), care i-a fost soluționată prin hotărârea nr. 583 din 01

iulie 2010 adoptată de Plenul C.S.M.

Astfel fiind, rezultă

că, reclamanta a epuizat căile de atac reglementate în procedura administrativă

de Legea nr. 317/2004, privind C.S.M., rămânându-i la dispoziție exclusiv

calea procedurii jurisdicționale în fața instanței de contencios

administrativ, excepția invocată de C.S.M., fiind deci neîntemeiată.

privește fondul cauzei, s-a constatat că demersul judiciar al reclamantei

are ca scop recunoașterea în favoarea sa a gradului de judecător de curte

de apel, invocându-se, în esență, că dispozițiile art. 36 din Legea nr.

56/1993 prevedeau în mod expres că magistrații asistenți făceau parte

din corpul magistraților, care erau asimilați din punct de vedere al

rangului și drepturilor salariale cu judecătorii de la curtea de apel.

În cauză este

necontestat că, reclamanta a fost numită în funcția de magistrat asistent

după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, astfel că, dispozițiile acestei legi sunt pe deplin

aplicabile, iar referirile la legislația anterioară sunt lipsite de temei.

Este adevărat că,

reglementările referitoare la statutul (drepturile, obligațiile,

incompatibilitățile, etc.) magistraților asistenți (Cap. 7), se

regăsesc în Titlul II al legii intitulat ”Cariera judecătorilor și

procurorilor”.

Din ansamblul

reglementărilor Titlului II al Legii nr. 303/2004 rezultă însă că, doar

judecătorii și procurorii numiți în funcție de Președintele

României au acces la promovarea în grade profesionale, la tribunale, curți

de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, și respectiv

parchetele de pe lângă aceste instanțe.

În privința

magistraților asistenți, legiuitorul a înțeles ca evoluția

profesională a acestora să se circumscrie coordonatelor reglementate strict la

dispozițiile art. 66 și 67 din Legea nr. 303/2004, respectiv

promovarea din gradul III în gradul II și respectiv în gradul I, precum

și promovarea ca magistrat - asistent șef și respectiv prim

magistrat - asistent.

Or, în cauză, a

reținut prima instanță, reclamanta nu a fost numită niciodată ca judecător sau

procuror astfel că, nu poate avea acces pe o cale ocolită, la un grad

profesional care poate fi atribuit exclusiv procurorilor și judecătorilor.

Este adevărat că, în

jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a obligat C.S.M. să recunoască gradul

profesional al unor foști magistrați asistenți, însă, este vorba

de situații necomparabile, din moment ce, respectivii magistrați

asistenți fuseseră numiți anterior ca judecător/procuror de

președintele României, iar la data solicitării gradului reveniseră în

activitatea de judecător.

Pe de altă parte, a

mai constatat instanța de fond că în cauză nu poate fi vorba de încălcarea

principiului egalității în drepturi și nici a principiului

nediscriminării, fiind vorba de situații diferite și necomparabile,

magistrații - asistenți reprezentând o categorie profesională

distinctă de cea a judecătorilor și procurorilor, cu reglementări

judiciare proprii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta P.O.C., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin criticile

subsumate motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă susține, în esență,

următoarele:

potrivit căreia, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, există trei

categorii de magistrați-asistenți, deși atribuțiile acestora sunt avelași,

indiferente de locul în care funcționează și de momentul la care au dobândit

această calitate, conduce la încălcarea principiului constituțional al

egalității în drepturi și la existența unei evidente discriminări nejustificate

în rândul acestei categorii profesionale.

În acest sens, arată

recurenta că instanța de fond nu a corelat dispozițiile legale incidente cauzei

și din perspectiva succesiunii în timp a legilor care au reglementat statutul

magistratului-asistent. O interpretare corectă ar fi dus la concluzia că

legiuitorul a înțeles să includă magistrații-asistenți în corpul magistraților,

alături de judecători și procurori. Susține că, atâta vreme cât prevederile

Legii nr. 303/2004, prin art. 66, menționează că dispozițiile privind incompatibilitățile

și interdicțiile, formarea profesională continuă și evaluarea periodică,

drepturile și îndatoririle precum și răspunderea disciplinară a judecătorilor

și procurorilor se aplică în mod corespunzător și magistraților – asistenți,

coroborat cu prevederile referitoare la salarizare, potrivit cărora

magistrații-asistenți sunt asimilați din acest punct de vedere judecătorilor cu

grad de curte de apel, se impune recunoașterea gradului de judecător de curte

de apel.

de critici formulate este invocată încălcarea celor 4 principii indicate și

prin acțiunea introductivă de instanță, precum și practica anterioară a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii cererilor de recunoaștere a

gradului profesional de judecător de Curte de apel a magistratului-asistent,

astfel încât, susține recurenta-reclamantă că trebuie să i se aplice un

tratament juridic similar ca și celorlalte subiecte de drept aflate în situații

juridice similare, altfel diferența de tratament devenind discriminatorie în

sensul art. 14 din C.E.D.O.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții

pentru situații identice, cum este cazul în speță.

Intimatul-pârât C.S.M.

a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea recursului ca

nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și

temeinică.

Înalta Curte,

analizând recursul formulat, în raport de criticile formulate și de

dispozițiile legale incidente cauzei, constată că acesta este nefondat și

urmează a fi respins, în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor

ce urmează.

apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraților, ca rang și

salarizare, judecătorului de Curte de apel, prin Legea nr. 56/1993 și ulterior,

doar ca salarizare, prin Legea nr. 303/2004 aceștia nu au dobândit ope legis

gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Recurenta-reclamantă

a fost numită magistrat-asistent în temeiul Legii nr. 303/2004, ulterior

abrogării Legii nr. 56/1993, astfel încât demersul său judiciar nu poate fi

analizat decât în limitele reglementărilor legale în vigoare la momentul

dobândirii statutului de magistrat – asistent. Legislația anterioară nu poate

fi luată în considerare sub aspectul producerii de efecte juridice în ceea ce o

privește pe recurenta-reclamantă, având în vedere că legea civilă nu

ultraactivează și deci, nu se poate aplica prin analogie la alte situații

juridice ivite după abrogarea acesteia.

Din această

perspectivă, se constată că la momentul la care recurenta-reclamantă a dobândit

statutul de magistrat-asistent, respectiv la data de 20 noiembrie 2006, îi erau

aplicabile dispozițiile art. 66 și urm. din Legea nr. 303/2004, care au înțeles

să reglementeze distinct statutul magistraților – asistenți, creându-le o

situație juridică diferită de aceea a judecătorilor și procurorilor sub

aspectul posibilităților de promovare pe funcție și grad.

Mai mult decât atât,

la data de numirii în funcția de magistrat-asistent a recurentei P.O.C.,

fuseseră abrogate prin O.U.G. nr. 27/2006

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor

și altor categorii de personal din sistemul justiției, dispozițiile din Legea nr.

303/2004 potrivit cărora magistratul-asistent gradul III este asimilat ca

salarizare judecătorului cu grad de curte de apel. Astfel, prin noul act

normativ de reglementare a indemnizării, magistratul-asistent gradul III, a

fost asimiliat din acest punct de vedere cu judecătorul - președinte de secție

de tribunal, cu un coeficient de salarizare mai mic decât cel al unul judecător

de curte de apel.

Prin urmare, în contextul reglementărilor legale, în

vigoare la momentul numirii în funcția de magistrat-asistent a recurentei, atât

în ceea ce privește statutul profesional și juridic al magistratului-asistent,

cât și din perspectiva modului de salarizare, susținerea reclamantei că este

îndreptățită să i se recunoască gradul de judecător de curte de apel nu are

suport probator în realitatea faptică și nici temei legal.

celorlalte critici formulate prin cererea de recurs, referitoare la încălcarea

unor principii constituționale sau consacrate de C.E.D.O., precum și a

principiului nediscriminării, Înalta Curte reține netemeinicia acestora pentru

următoarele argumente:

Prin nerecunoașterea

gradului profesional de judecător de curte de apel, în condițiile în care

legislația incidentă nu permite acest lucru, recurenta nu se poate prevala de

faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre care și cel al încrederii

ori speranței legitime în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul

profesional de judecător de Curte de apel.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoașterea gradului

profesional de judecător de curte de apel, în condițiile pretinse de

recurenta-reclamantă (fără a mai fi necesar să îndeplinească, pe lângă vechime,

și celelalte condiții, ultima fiind cea a susținerii unui examen), ar conduce

inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor și procurorilor li s-ar crea

ope legis, în mod aprioric, o situație mai grea decât magistraților asistenți

În ceea ce privește

așa zisa discriminare a recurentei în raport cu magistrații asistenți cărora li

s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curți, gradul profesional

de judecător de Curte de apel, se constată că instanța de fond, în mod corect,

a reținut că nu se pune problema unui tratament juridic diferențiat pentru

recurentă, deoarece nu ne aflăm în situații juridice similare, fiecare speță în

parte vizând situații distincte, personale, în care s-au regăsit acei magistrați

asistenți.

Cu alte cuvinte, nu

există identitate sau similitudine între situația acestora și cea a

recurentei-reclamante.

Dimpotrivă, dacă s-ar

recunoaște recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o

evidentă diferență de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de

magistrați din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun

grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalității.

Mai mult decât atât,

practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a fost unitară în sensul că s-au respins și acțiunile

privind recunoașterea gradului de judecător de curte de apel formulate de

magistrații-asistenți care au fost numiți în funcție în temeiul Legii nr. 92/1992

și a Legii nr. 56/1993, reținându-se că „prin efectul asimilării magistraților,

ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceștia nu au dobândit

ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel” (Decizia nr. 3045/2011,

Decizia nr. 4671/2011).

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se apreciază ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.O.C., împotriva sentinței civile nr. 6689 din 14 noiembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.