ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2864/2015

Obiectul contestației. Obiectul contestației, declarată în termen legal de contestatoarea A., îl constituie Hotărârea nr. 1253 din 20 noiembrie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus respingerea solicitării doamnei A., judecător la Tribunalul București, referitoare la recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, ca urmare a faptului că în perioada 22 martie 2004 - 20 noiembrie 2006 a funcționat ca magistrat asistent la instanța supremă, fiind salarizată ca judecător de curte de apel.

Motivele contestației. S-a învederat, prin contestația formulată de A., că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii atacată este netemeinică și nelegală, întrucât deși prin Hotărârea nr. 795/2006 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii i-a recunoscut contestatoarei gradul de judecător de tribunal, pe motiv că a îndeplinit funcția timp de 2 ani și 10 luni, în perioada 1 martie 1993 - 5 decembrie 1995, acum prin hotărârea contestată i se respinge cererea similară, cu toate că a îndeplinit o funcție asimilată ca rang și salarizare judecătorului de curte de apel timp de 2 ani și 7 luni, în perioada 22 martie 2004 - 20 noiembrie 2006. S-a mai relevat, prin contestație, că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică și datorită faptului că nesocotește dreptul câștigat al contestatoarei în ceea ce privește salarizarea, fiind contrară principiilor consacrate prin art. 102 - 105 din Legea nr. 303/2004 incidente în cazul expirării mandatului sau al eliberării din motive neimputabile. Mai mult decât atât, s-a susținut de către contestatoare că hotărârea atacată nu este motivată în nici un fel în legătură cu ”eventuale drepturi dobândite în virtutea calității de magistrat asistent”, limitându-se practic la argumentația privind diferențierea noțiunilor de ”rang și salarizare” față de cea de ”grad”, fără nicio referire concretă la aplicarea acestora în speță. Pentru motivele mai sus precizate, contestatoarea A. a solicitat admiterea contestației și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii contestatoarei de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel - ca ”rang și salarizare”, având în vedere faptul că a activat într-o funcție asimilată timp de aproape 3 ani, în perioada 22 martie 2004 - 20 noiembrie 2006. În drept au fost invocate dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 republicată.

Apărările intimatului Consiliului Superior al Magistraturii. Prin întâmpinare depusă la dosar intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția autorității de lucru judecat și a solicitat pe cale de consecință respingerea contestației ca inadmisibilă, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de contestatoarea A. împotriva Hotărârii nr. 1253 din data de 20 noiembrie 2014 prin care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea contestatoarei de recunoaștere a gradului profesional de curte de apel. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a făcut trimitere la dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și la Decizia civilă nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și a considerat că sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat, existând tripla identitate de părți, obiect și cauză. Cu privire la fondul cauzei, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că în mod temeinic și legal pin hotărârea contestată a fost respinsă cererea formulată de contestatoare având ca obiect recunoașterea gradului de judecător de curte de apel, în condițiile în care asimilarea magistraților asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție ca rang și salarizare cu judecătorul de curte de apel, vicepreședinte de tribunal, respectiv președintele de tribunal trebuie înțeleasă în sensul că magistrații asistenți beneficiau doar de salarizarea corespunzătoare acestor funcții și nicidecum de gradul de judecător de curte de apel sau de funcția de conducere. Astfel, înaintarea pe loc în funcția de conducere, în sensul art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 în forma în vigoare la data de 22 martie 2004 (data numirii contestatoarei în funcția de magistrat asistent), nu presupune dobândirea efectivă a funcției de conducere, ci numai obținerea drepturilor salariale. Consiliul Superior al Magistraturii a mai susținut că reclamanta nu s-ar putea prevala de speranța legitimă în a dobândi gradul profesional de curte de apel, absența parcurgerii procedurii de promovare reglementată de art. 69 din Legea nr. 92/1992, respectiv de art. 43 - 45 din Legea nr. 303/2004, iar pe de altă parte prin recunoașterea gradului profesional pretins s-ar crea o evidență diferență de tratament, discriminatorie și foarte gravă în raport cu toți ceilalți magistrați din România cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun grad profesional, cu încălcarea principiului legalității. În fine, a mai arătat intimatul Consiliul Superior al Magistraturii că între hotărârea contestată și Hotărârea nr. 795/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu există identitate de raționament juridic, prin această ultimă hotărâre făcându-se - urmare constatării faptului că contestatoarea în perioada 1 martie 1993 - 5 decembrie 1995 a îndeplinit funcția de judecător la Tribunalul București - aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora magistratul eliberat din funcție din motive neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit.

Analiza excepției autorității de lucru judecat invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, a motivelor de anulare invocate prin contestație și a apărărilor formulate prin întâmpinare. 4.1. Înalta Curte reține, în litigiu, că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat, prin întâmpinare, excepția autorității de lucru judecat, făcând trimitere la dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și susținând că prin raportare la Decizia nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sunt întrunite cele trei cerințe avute în vedere de art. 432 alin. (1) C. proc. civ., anume identitatea de părți, obiect și cauză. Prin Decizia nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 105 din data de 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care, la punctul 2, a fost respinsă cererea recurentei de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel. Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., ”(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritate de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ”Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”. Se constată, în cauză, urmare a unei analize riguroase, că nu sunt întrunite condițiile existenței autorității de lucru judecat, privită ca excepție procesuală și reglementată ca atare de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și că nu poate fi primită excepția invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât deși există incontestabil identitate de părți și de cauză juridică nu este prezentă identitate de obiect, în condițiile în care în prezentul litigiu este atacată cu contestație Hotărârea nr. 1253 din 20 noiembrie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii pe când în cadrul litigiului soluționat irevocabil prin Decizia nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal obiect al recursului l-a constituit Hotărârea nr. 105 din data de 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. 4.2. Pe de altă parte, se constată că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a relevat, prin întâmpinare, că în ambele litigii s-a solicitat, de către reclamanta A., recunoașterea gradului profesional de curte de apel, că în fapt chestiunea litigioasă dedusă judecății este aceeași cu cea care a fost soluționată irevocabil prin Decizia nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și că se impune a se da eficiență principiului autorității de lucru judecat, ce corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate într-un alt litigiu. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), și că hotărârea este prezumată a exprima adevărul neputând fi contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur). Prin urmare, efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni, una stricto sensu reprezentând autoritatea de lucru judecat (bis de eadem) ca excepție procesuală, care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceiași cauză (exclusivitatea) și care este reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și lato sensu reprezentând puterea de lucru judecat (res judicata) ca efect pozitiv, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea) și care este reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că ”Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.”. Astfel, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei chestiuni juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății în litigiul pendinte, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, în sensul dat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a autorității de lucru judecat, cu efect pozitiv, în forma prezumției, presupune identitate de chestiuni litigioase tranșate prin hotărâre și prin urmare, din rațiuni de ordine și stabilitate juridică, nu se poate concepe ca într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior să se statueze în mod diferit. Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefundat recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 105 din data de 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea recurentei, judecător în funcție, de recunoaștere a gradului profesional de curte de apel, și că obiect al contestației deduse judecății în prezentul litigiu îl constituie Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1253 din data de 20 noiembrie 2014, prin care a fost respinsă o nouă solicitare a contestatoarei, întemeiată în esență în fapt și în drept pe aceleași împrejurări invocate prin prima cerere, de recunoaștere a gradului profesional de curte de apel. Or, indiscutabil în litigiu există identitate între părți și între chestiunea litigioasă dezlegată prin Decizia nr. 4948 din data de 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (recunoașterea în favoarea reclamantei, fost magistrat-asistent la instanța supremă, a gradului profesional de judecător de curte de apel), astfel că se impune, pentru a se da eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respingerea contestației formulate de A. împotriva Hotărârii nr. 1253 din data de 20 noiembrie a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, fără a se mai proceda la analiza pe fond a motivelor din acțiune și a celorlalte apărări ale intimatului.

Hotărârea Înaltei Curți. Având în vedere cele mai sus arătate, din care rezultă că nu sunt întemeiate motivele de anulare, invocate în cauză, și că este temeinică și legală hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul art. 29 alin. (7) - (9) din Legea nr. 317/2005 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, respingerea contestației formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 1253 din data de 20 noiembrie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.