ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4671/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința nr. 1609 din 02 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta T.D. în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea cu care reclamanta, magistrat asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, a investit instanța s-a solicitat anularea hotărârii nr. 394 din 08 aprilie 2010 a secției pentru judecători din cadrul C.S.M., și obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care să-i recunoască acesteia gradul profesional de judecător de Curte de apel, dobândit în temeiul dispozițiilor art. 36 și 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993.

În susținerea cererii, reclamanta a învederat, în esență, că a fost numită în funcția de magistrat asistent începând cu data de 16 martie 2004, prin ordin al Președintelui Curții Supreme de Justiție, sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 92/1992, în considerarea prevederilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 56/1993, anterior exercitând profesia de avocat. Invocând dispozițiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiție, reclamanta critică hotărârea secției pentru judecători din cadrul C.S.M., prin care i s-a respins cererea având ca obiect recunoașterea gradului de judecător de Curte de apel, susținând că în temeiul acestor prevederi a beneficiat de rangul și salarizarea aferentă judecătorului de Curte de apel, în cauză punându-se problema unui drept câștigat.

În ceea ce privește natura și efectele juridice ale înaintării pe loc a magistraților asistenți la gradul de judecător de Curte de apel, se arată în hotărârea instanței de fond că norma în discuție trebuie supusă unei interpretări sistematice, prin care să se țină cont de corelația ei cu celelalte dispoziții cuprinse în Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, dar și cu normele relevante sub aspectul analizat, cuprinse în Legea nr. 92/1992. Astfel, se reține că printr-o interpretare sistematică și corelată a dispozițiilor legale relevante, în mod corect pârâtul a apreciat că într-o primă ipoteză a normei arătate, pe de o parte, termenul de „grad” utilizat de către legiuitor, nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcțiile de execuție și nu și la cele de conducere, după cum prevedea expres chiar art. 47 din Legea nr. 92/1992.

Or, în aceste condiții și dat fiind că până la adoptarea Legii nr. 303/2004, magistrații asistenți au făcut parte din corpul magistraților, s-a considerat că interpretarea normelor supuse analizei în sensul că prin simpla îndeplinire a condiției de vechime li s-ar fi conferit de drept magistraților asistenți, gradul profesional de judecător de Curte de apel, ar conduce la concluzia logică, că în privința judecătorilor și procurorilor (care, pe lângă vechime, trebuia să mai îndeplinească și condiția unei activități meritorii, iar ulterior, să susțină un examen), s-ar fi creat ope legis, o situație mai grea decât cea a magistraților asistenți, ceea ce, în mod cert, nu poate constitui voința legiuitorului.

Mai reține instanța de fond că , alin. (3) al art. 37 din actul normativ în discuție, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 224/2000, avea următorul cuprins: „Magistrații-asistenți sunt asimilați, ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcție ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de Tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de Tribunal”. De asemenea, potrivit art. 2 al ordonanței menționate „Magistrații asistenți și magistrații asistenți șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de Curte de apel, sunt asimilați ca rang și salarizare, funcției de președinte de Tribunal”.

Ca atare, consideră instanța de fond că prin efectul asimilării, după cum se precizează in mod expres în textele legale arătate, magistrații asistenți puteau beneficia doar de rangul și salarizarea unui judecător de Curte de apel, atribute care reprezintă de fapt doar efectele gradului profesional superior și care au fost acordate în mod exclusiv prin voința legiuitorului, fără însă a dobândi însuși gradul profesional de judecător de Curte de apel. În considerarea celor anterior expuse se reține că în mod legal, secția pentru judecători din cadrul C.S.M.

a reținut că dispozițiile Legii nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu consacrau posibilitatea dobândirii unui astfel de grad profesional de către magistrații asistenți, ci doar asimilau magistratul asistent, ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare care reprezenta un atribut al funcției, organic legată de exercitarea acestei funcții și, ca atare, valabilă exclusiv pe durata exercitării acesteia.

Așadar, conchide judecătorul fondului în sensul că reclamanta a beneficiat prin efectul asimilării, de la data numirii în funcția de magistrat asistent, de rangul și salarizarea unui judecător de Curte de apel, fără însă a dobândi gradul de judecător de Curte de apel în condițiile în care atribute conferite de lege pe durata exercitării unei funcții, prin asimilare cu cele ale funcției de judecător de Curte de apel, pot prin ele însele, sa nască însuși dreptul la gradul de judecător de Curte de apel atâta vreme cât legiuitorul nu a înțeles să echivaleze aceste funcții. Mai mult, recunoașterea gradului profesional de judecător de Curte de apel, în condițiile pretinse de către reclamantă, ar conduce, în opinia judecătorului fondului, inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor și procurorilor li s-ar fi creat, ope legis, în mod aprioric, o situație mai grea decât magistraților asistenți, ceea ce, în mod cert, nu a putut constitui voința legiuitorului.

Cu privire la aspectele referitoare la discriminarea reclamantei în raport de magistrații asistenți cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție gradul profesional de judecător de Curte de apel, instanța de fond apreciază pe de o parte, că aceasta nu se poate prevala de hotărâri judecătorești pronunțate în cauze în care nu a figurat ca parte, date fiind efectele relativității acestora, în sensul că nici nu pot profita, dar nici dăuna unor terțe persoane, total străine de acele cauze. Pe de altă parte, se arată că este previzibil faptul că, odată recunoscut reclamantei gradul profesional pretins, în condițiile expuse, s-ar crea o evidentă diferență de tratament, discriminatorie și foarte gravă în raport cu toți ceilalți magistrați din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun grad profesional, cu încălcarea principiului legalității.

2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1609 din 02 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta T.D., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele: Printr-un set de critici formulate susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor aplicabile cauzei, întrucât a cercetat dispozițiile Legii nr. 92/1992, fără a corobora dispozițiile arătate cu cele ale Legii nr. 56/1993, care trata distinct și statua asupra statutului acestei categorii de magistrați, care funcționa numai la instanța supremă.

Astfel, arată recurenta-reclamantă că Legea nr. 92/1992 nu face o referire distinctă la corpul magistraților asistenți, ci se referă generic la magistrați, iar Legea nr. 56/1993 a Curții Supreme de Justiție, unde funcționau magistrații, preciza expres statutul de judecător acordat acestei funcții de magistrat asistent.

În acest sens recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 42 din Legea nr. 92/1992 , care face parte din Titlul VI al legii, intitulat Corpul magistraților, numirea și avansarea lor în funcție, în care este menționat generic titlul de magistrat, fiind evident, în opinia sa, că toate dispozițiile legii care se referă la magistrați, se referă și la categoria magistraților asistenți, care au un statut similar celui de judecător, precum și dispozițiile art. 66 din actul normativ arătat care prevăd expres faptul că pentru a fi promovat în funcții superioare, magistratul trebuie să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici, iar la alin. (4) se precizează condițiile minime de vechime pe care trebuie să le îndeplinească magistrații.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de fond a apreciat greșit că dispozițiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 nu consacrau dobândirea unui astfel de grad profesional, ci doar asimilau magistratul asistent, ca rang și salarizare judecătorului, întrucât categoria magistraților asistenți nu a fost prevăzută de legiuitor ca fiind o categorie asimilată magistraților, fiind prevăzută expres această categorie ca făcând parte din corpul magistraților, iar funcția de execuție îndeplinită era de magistrat asistent. Totodată, recurenta-reclamantă invocă faptul că în jurisprudența instanței comunității europene s-a reținut posibilitatea prevalării de un drept dobândit dacă faptul generator al acestuia s-a produs sub imperiul unui anumit statut anterior modificării dispoziției statutare.

De altfel, în opinia recurentei-reclamante prin adoptarea acestei hotărâri de recunoaștere a gradului profesional dobândit, s-ar da curs principiilor generale cum ar fi: al protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene. Printr-o ultimă critică formulată este invocată practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, practică unitară în sensul admiterii cererilor de recunoaștere a gradului profesional de judecător de Curte de apel a magistratului asistent, astfel încât, susține recurenta-reclamantă că trebuie să i se aplice un tratament juridic similar ca și celorlalte subiecte de drept aflate în situații juridice similare, altfel diferența de tratament devenind discriminatorie în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții pentru situații identice, cum este cazul în speță. 3. Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și văzând cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează: Înalta Curte constată că instanța de fond, contrar susținerilor recurentei-reclamante a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale în vigoare la data numirii în funcția de magistrat asistent a recurentei-reclamante, respectiv a Legii nr. 56/1993 așa cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 224/2000, și a apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraților, ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceștia nu au dobândit ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel. Astfel, Legea Curții Supreme nr. 56/1993, în forma adoptată inițial prevedea că magistrații asistenți erau numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puțin 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcție, ei puteau fi înaintați pe loc la gradul de președinte de Tribunal și după alți 2 ani, la gradul de judecător de Curte de apel. Într-o interpretare sistematică a textului de lege, în prima ipoteză „înaintarea pe loc la gradul de președinte de Tribunal”, trebuie înțeleasă în sensul că magistrații asistenți obțineau doar salarizarea unui președinte de Tribunal, nicidecum că obțineau o funcție de conducere – respectiv aceea de președinte de Tribunal.

Ori, dacă în prima ipoteză noțiunea de „grad” utilizată de legiuitor nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcțiile de execuție și nu la cele de conducere, dată fiind simetria cuprinsă în această normă, aceeași soluție trebuie adoptată și în interpretarea celei de-a doua ipoteză a tezei finale, respectiv obținerea salarizării unui judecător de Curte de apel și nu promovarea efectivă în funcția de execuție de judecător de Curte de apel. În sprijinul acestei interpretări vin și modificările ulterioare ale alin. (3) al art. 37 din Legea nr. 56/1993, modificări aduse prin O.U.G. nr. 224/2000, potrivit cu care „Magistrații asistenți sunt asimilați ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani”.

După un stagiu de 3 ani în această funcție, ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de Tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de Tribunal”, iar potrivit art. 2 al O.U.G. nr. 224/2000 „Magistrații asistenți și magistrații asistenți-șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de Curte de apel, sunt asimilați ca rang și salarizare, funcției de președinte de Tribunal”. De altfel, dacă legiuitorul ar fi înțeles la momentul adoptării Legii nr. 56/1993 sau mai târziu, la momentul modificării acesteia – să confere de drept magistraților asistenți gradul profesional de judecător de Curte de apel n-ar fi existat impedimente ca în textul respectiv să menționeze expressis verbis acest lucru.

Or, legiuitorul nu a procedat astfel, dovadă că nu a înțeles să echivaleze practic aceste funcții, ci doar să confere magistraților asistenți anumite atribute – rangul și salarizarea unui judecător de Curte de apel – pe durata exercitării acestei funcții, fără ca prin ele însele, aceste atribute să nască însuși dreptul la gradul de judecător de Curte de apel. Cât privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond în mod eronat a considerat că magistrații asistenți au avut un statut distinct, dat fiind că Legea nr. 92/1992 tratează această categorie ca făcând parte din Corpul magistraților, trebuie precizat că este neîntemeiată.

Este adevărat că până la adoptarea Legii nr. 303/2004 magistrații asistenți au făcut parte din Corpul magistraților, însă nu trebuiesc ignorate dispozițiile Legii nr. 92/1992 care se refereau la „Condițiile speciale pentru numirea și avansarea în funcții a magistraților”, potrivit art. 67 din lege, pentru avansarea în funcții superioare, magistratul trebuia ca, pe lângă îndeplinirea condiției de vechime să aibă o activitate meritorie, atestată prin note calificative acordate de șefii ierarhici și inspectori, condiții menținute și prin art. 66 din lege, în forma republicată, iar prin O.U.G. nr. 179/1999 a fost introdusă condiția promovării pe bază de examen, în funcții superioare de execuție la Tribunale, Curți de apel și parchetele de pe lângă acestea, a magistraților care îndeplineau condițiile prevăzute de lege.

Este cert că toate aceste dispoziții privind promovarea și avansarea în funcții se refereau la judecători și procurori și nu la magistrați asistenți, care în opinia recurentei-reclamante, prin numirea ca magistrat asistent a dobândit de drept gradul profesional de judecător de Curte de apel, fără a mai fi necesar să îndeplinească, pe lângă vechime, și celelalte condiții, ultima fiind cea a susținerii unui examen. S-ar ajunge astfel la concluzia că pentru judecători și procurori s-ar fi creat ope legis o situație mai grea decât cea a magistraților asistenți, fapt ce nu poate constitui voința legiuitorului.

Așadar, în mod legal, printr-o interpretare corectă dată textului de lege incident în cauză, prima instanță a reținut raționamentul secției pentru judecători din cadrul C.S.M., în sensul că Legea nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu consacrau posibilitatea dobândirii gradului profesional de judecător de Curte de apel de către magistrații asistenți, ci doar asimilau magistratul asistent ca rang și salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare valabilă pe durata exercitării acesteia. Prin urmare, recurenta-reclamantă, prin nerecunoașterea gradului profesional de judecător de Curte de apel, în condițiile în care legislația incidentă nu permite acest lucru, nu se poate prevala de faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre care și cel al încrederii ori speranței legitime în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul profesional de judecător de Curte de apel.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoașterea gradului profesional de judecător de Curte de apel, în condițiile pretinse de recurenta-reclamantă, ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor și procurorilor li s-ar crea ope legis, în mod aprioric, o situație mai grea decât magistraților asistenți. În ceea ce privește așa-zisa discriminare a recurentei în raport cu magistrații asistenți cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curți, gradul profesional de judecător de Curte de apel, apreciem că instanța de fond în mod corect a reținut că nu se pune problema unui tratament juridic diferențiat pentru recurentă, deoarece nu ne aflăm în situații juridice similare, fiecare speță în parte vizând situații distincte, personale, în care s-au regăsit acei magistrați asistenți.

Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situația acestora și cea a recurentei-reclamante. Dimpotrivă, dacă s-ar recunoaște recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o evidentă diferență de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de magistrați din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalității. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.D., împotriva sentinței nr. 1609 din 02 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.