ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6047/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 115/2010, reclamantul S.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că împotriva sa și a familiei sale a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 75.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale. Prin sentința civilă nr. 444 din 18 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să plătească, reclamantului, echivalentul în lei a sumei de 75.000 euro. În fapt, s-a reținut că mama reclamantului, în baza Ordinului din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne, în plină iarnă, a fost ridicată din casă și transportată în Ucraina, pentru muncă forțată.

Aici, aceasta a trăit și muncit în condiții extrem de grele - a fost obligată să muncească în mină, primea mâncare puțină și proastă și locuia într-o baracă de lemn, neîncălzită, alături de alți deportați. Datorită acestor condiții, mama acestuia s-a îmbolnăvit și a fost transportată în România, unde a mai trăit 4 ani. Reclamantul, în vârstă de 4 ani, a fost ascuns de niște rude, care au avut grijă de el. După ce a murit mama sa, reclamantul a trăit cu bunicii săi până la vârsta de 10 ani, după care a fost luat de o mătușă. Perioada în care a trăit cu bunicii a fost foarte grea, întrucât au fost nevoiți să locuiască 12 persoane într-o cameră și o bucătărie. În drept, instanța a apreciat că persoanele deportate în U.R.S.S.

și succesorii acestora beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. În cauză, reclamantul a făcut dovada, prin declarațiile martorilor audiați, a nivelului de trai avut înainte și după deportare, a condițiilor grele în care a trăit, a privațiunilor suferite ca urmare a deportării mamei sale. Față de prejudiciile morale suferite de către reclamant, instanța a apreciat că suma de 75.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 327/A din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate la suma de 3.000 euro și a menținut restul dispozițiilor sentinței. S-a apreciat că criticile apelantului-pârât sunt justificate doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, din perspectiva limitării acestora prin O.U.G. nr. 62/2010. Celelalte critici nu au fost considerate întemeiate, întrucât Legea nr. 221/2009 a fost adoptată tocmai pentru a satisface dreptul persoanelor persecutate de către dictatură, chiar dacă acestea sunt beneficiare ale Decretului-Lege nr. 118/1990 și întrunesc condiția de persoană supusă unei măsuri administrative cu caracter politic.

Dovada calității de persoană care a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic revine reclamantului, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât textul de lege nu exclude din sfera domeniului de aplicare persoanele deportate în fosta U.R.S.S., prevederile mai sus-citate, prin trimitere la O.U.G. nr. 214/1999, fiind directe și de strictă interpretare. Pe baza criteriilor de stabilire a prejudiciului moral - persoana reclamantului, vârsta pe care acesta a avut-o, climatul psiho - afectiv de care a fost lipsit în familie și în cadrul colectivității căreia i-a aparținut - reținute inclusiv de către prima instanță, Curtea a individualizat cuantumul despăgubirilor la suma de 3.000 euro.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 15 noiembrie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Față de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată și completată de Ordonanța de Urgență din 30 iunie 2010, s-a susținut că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Acordarea daunelor morale nu se justifică, având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Suma acordată de instanță de apel este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că aceasta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral” este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. La repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: În drept, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 definește măsura administrativă cu caracter politic după cum urmează; „orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (...)”.

În contextul dispozițiilor legale sus-menționate și a situației de fapt pe deplin stabilite, sub toate aspectele ce interesează cauza pendinte, nu poate fi reținută critica referitoare la neîndeplinirea condițiile prevăzute de lege pentru o astfel de solicitare, întrucât posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit vizează atât persoanele care au suferit o condamnare penală, cât și pe cele care au suportat luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, instanței de judecată neputându-i-se astfel imputa nerespectarea principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Chiar dacă instanța de apel și-a sprijinit în mod formal hotărârea pronunțată pe dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. al României nr. 446/01.07.2010, declarate neconstituționale prin efectul Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, soluția pronunțată este legală și temeinică și se impune a fi menținută, prin raportare la dispozițiile de principiu ale actului de bază, în vigoare la data promovării acțiunii, redate în paragrafele anterioare.

Pentru a menține soluția instanței de apel s-a avut în vedere și faptul că, la data introducerii acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri civile pentru prejudiciul produs prin măsura administrativă cu caracter politic suferită de reclamant, situație ce trebuie conservată în cauză, întrucât dispozițiile de drept substanțial în vigoare la data cererii de chemare în judecată trebuie aplicate pe tot parcursul procesului, date fiind exigențele ce țin, pe de o parte, de principiul neretroactivității legii și pe de altă parte, de dreptul de acces efectiv la instanță, în condiții de egalitate de tratament juridic și de nediscriminare.

Nu se poate reține că suma acordată de instanța de apel ar fi nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că aceasta ar constitui un izvor de îmbogățire fără just temei a reclamantului, întrucât în operațiunea de cuantificare instanța fondului s-a raportat la criteriile prescrise de lege, inclusiv la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și la cel al echității.

În contextul unei situații de fapt care a relevat deportarea mamei reclamantului, în plină iarnă, în Ucraina, pentru muncă forțată, unde a trăit în condiții extrem de grele - a fost obligată să muncească în mină, primea mâncare puțină și proastă și locuia într-o baracă de lemn, neîncălzită, alături de alți deportați - și corelativ abandonarea forțată a reclamantului, în vârstă de doar 4 ani, la rude (bunici, mătușă), fiind nevoit să locuiască împreună cu alte 12 persoane într-o cameră și o bucătărie, nu se poate reține că suma de 3.000 euro nu ar fi rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Nu pot fi primite criticile generale referitoare la aspectul nedovedirii pretențiilor și la lipsa criteriilor de cuantificare, întrucât, pe de o parte, acestea nu circumstanțiază o ipoteză concretă de nelegalitate iar, pe de altă parte, din expunerea de motive a hotărârilor fondului rezultă că instanțele anterioare au fost preocupate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte și să justifice suma acordată cu titlu de despăgubiri morale prin raportare la criteriile prescrise de lege.

Astfel, au fost avut în vedere drept criterii în cuantificarea sumei acordate, durata perioadei de deportare, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social în ceea ce-l privește pe reclamant și familia acestuia, precum și încălcările aduse prin această măsură valorilor fundamentale ale ființei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României, concluzia finală a instanței de apel fiind aceea că o despăgubire de 3.000 euro cu titlu de daune morale este legală și echitabilă. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 327/A din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.