ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 741 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.P. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului, echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 15.000 Euro. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că mama reclamantului, L.E., de etnie germană, la vârsta de 19 ani a fost inclusă într-un detașament de muncă forțată și strămutată în Ucraina pe o perioadă de 5 ani (din ianuarie 1945). Aici a fost obligată să lucreze într-o mină de cărbuni, în condiții extrem de grele și a locuit în barăci de lemn, fără încălzire.

Instanța a constatat că reclamantul beneficiază de despăgubiri, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P. Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 208 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara și în consecință, schimbată sentința în sensul respingerii acțiunii. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși mama reclamantului a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Ca atare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu.

În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. În consecință, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a susținut caracterul nelegal al soluției, arătând că din spiritul Legii nr. 221/2009 respectiv, al dispozițiilor art. 3 și 5 din acest act normativ rezultă că măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și deportarea în străinătate îndeplinesc condițiile pentru plata despăgubirilor morale solicitate. S-a arătat că prin hotărârea nr. 2542/1991 emisă în baza Decretului nr. 118/1990, s-a acordat mamei recurentului o indemnizație lunară și că neacordarea despăgubirilor morale, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendenților de gradul I și II, ai persoanelor deportate în străinătate la muncă silnică reprezintă o discriminare față de acordarea acestor despăgubiri condamnaților politic.

Criticile recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente: Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, situația autoarei , aceea de deportată pe criterii etnice într-o unitate de muncă de pe teritoriul U.R.S.S., nu atrăgea aplicabilitatea măsurilor reparatorii avute în vedere de Legii nr. 221/2009.

Actul normativ special menționat a avut ca obiect de reglementare, sub aspectul despăgubirilor morale acordate, condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Așa cum rezultă din conținutul art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pentru a fi vorba de condamnare sau măsură administrativă cu caracter politic, este necesar ca faptele săvârșite care au atras sancțiunile respective să fi avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. În speță însă, măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu într-o unitate de muncă forțată din URSS, nu a fost luată de organele represive ale statului comunist ca reacție față de o eventuală atitudine de împotrivire a autoarei reclamantului la adresa regimului (de altfel, măsura a fost dispusă în ianuarie 1945, anterior instaurării regimului comunist).

Împrejurarea că, în considerarea unui criteriu etnic (apartenența de naționalitatea germană), la solicitarea autorităților sovietice de ocupație, s-a dispus deportarea, nu deschide reclamantului calea acțiunii în daune morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 întrucât scopul reglementării nu a vizat angajarea răspunderii statului pentru orice fel de acțiuni. Susținerea recurentului potrivit căreia, prin neacordarea daunelor morale, s-ar crea o situație discriminatorie față de cei condamnați politic nu poate fi primită dintr-un dublu considerent. Pe de o parte, argumentul pentru care instanța a constatat lipsa îndreptățirii la despăgubiri morale, nu a constat în aceea că ar fi fost vorba de o măsură administrativă iar nu de o condamnare politică, ci în inexistența caracterului politic al măsurii deportării.

Pe de altă parte, prin intervenția organului de jurisdicție constituțională (conform deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2011), s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituia temeiul acordării daunelor morale, considerându-se în esență, că textul de lege menționat introducea o reglementare paralelă cu cea existentă deja (prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999) și că avea o redactare prea vagă, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. De asemenea, printr-o jurisprudență unificată prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of.

nr. 789/7.11.2011) s-a stabilit că efectele deciziilor Curții Constituționale se produc și asupra acțiunilor aflate în curs de desfășurare, cu rezerva situațiilor în care se pronunțase deja o hotărâre definitivă, de confirmare a dreptului, la data publicării deciziei în M. Of. (ipoteză în care, evident, nu se afla reclamantul). Rezultă că și sub acest aspect, susținerile recurentului-reclamant referitoare la discriminare sunt lipsite de fundament. Văzând toate considerentele expuse anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.P. împotriva deciziei nr. 208 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2012.