ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

741 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul L.P. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și a obligat pârâtul să plătească

reclamantului, echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de

15.000 Euro.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că mama reclamantului, L.E., de etnie

germană, la vârsta de 19 ani a fost inclusă într-un detașament de muncă forțată

și strămutată în Ucraina pe o perioadă de 5 ani (din ianuarie 1945). Aici a

fost obligată să lucreze într-o mină de cărbuni, în condiții extrem de grele și

a locuit în barăci de lemn, fără încălzire.

Instanța a constatat

că reclamantul beneficiază de despăgubiri, în baza art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în

coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009,

prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.

Apelul a fost admis

prin decizia civilă nr. 208 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara și

în consecință, schimbată sentința în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, deși mama reclamantului a fost supusă

unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă

forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii

Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în

texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în

sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori

securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după

data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de

ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara

noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată

sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august

1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul

octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie – februarie 1945, trupele

sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii

împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea

în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe

teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de

despăgubire de război prin prestații în muncă.

Ca atare, măsura

deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată

și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de

ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la

acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României

funcționând la acea dată Poliția și Siguranța),

contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu. În

rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a

fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

În

consecință, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă și la

situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6

martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al

autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați

în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, care a susținut caracterul nelegal al

soluției, arătând că din spiritul Legii nr. 221/2009 respectiv, al

dispozițiilor art. 3 și 5 din acest act normativ rezultă că măsura dislocării

și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și deportarea în străinătate

îndeplinesc condițiile pentru plata despăgubirilor morale solicitate.

S-a arătat că prin

hotărârea nr. 2542/1991 emisă în baza Decretului nr. 118/1990, s-a acordat

mamei recurentului o indemnizație lunară și că neacordarea despăgubirilor

morale, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendenților de

gradul I și II, ai persoanelor deportate în străinătate la muncă silnică

reprezintă o discriminare față de acordarea acestor despăgubiri condamnaților

politic.

Criticile

recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în condițiile art.

306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit următoarelor

considerente:

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de apel, situația autoarei , aceea de deportată pe criterii

etnice într-o unitate de muncă de pe teritoriul U.R.S.S., nu atrăgea

aplicabilitatea măsurilor reparatorii avute în vedere de Legii nr. 221/2009.

Actul normativ

special menționat a avut ca obiect de reglementare, sub aspectul despăgubirilor

morale acordate, condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Așa cum rezultă din

conținutul art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

pentru a fi vorba de condamnare sau măsură administrativă cu caracter politic,

este necesar ca faptele săvârșite care au atras sancțiunile respective să fi

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie

1945.

În speță însă, măsura

dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu într-o unitate de muncă

forțată din URSS, nu a fost luată de organele represive ale statului comunist

ca reacție față de o eventuală atitudine de împotrivire a autoarei

reclamantului la adresa regimului (de altfel, măsura a fost dispusă în ianuarie

1945, anterior instaurării regimului comunist).

Împrejurarea că, în

considerarea unui criteriu etnic (apartenența de naționalitatea germană), la

solicitarea autorităților sovietice de ocupație, s-a dispus deportarea, nu

deschide reclamantului calea acțiunii în daune morale pe temeiul Legii nr. 221/2009

întrucât scopul reglementării nu a vizat angajarea răspunderii statului pentru

orice fel de acțiuni.

Susținerea

recurentului potrivit căreia, prin neacordarea daunelor morale, s-ar crea o

situație discriminatorie față de cei condamnați politic nu poate fi primită

dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte,

argumentul pentru care instanța a constatat lipsa îndreptățirii la despăgubiri

morale, nu a constat în aceea că ar fi fost vorba de o măsură administrativă

iar nu de o condamnare politică, ci în inexistența caracterului politic al

măsurii deportării.

Pe de altă parte,

prin intervenția organului de jurisdicție constituțională (conform deciziilor nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2011), s-a declarat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, care

constituia temeiul acordării daunelor morale, considerându-se în esență, că

textul de lege menționat introducea o reglementare paralelă cu cea existentă

deja (prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999) și că avea o

redactare prea vagă, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea

normei juridice.

De asemenea, printr-o

jurisprudență unificată prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 789/7.11.2011) s-a

stabilit că efectele deciziilor Curții Constituționale se produc și asupra

acțiunilor aflate în curs de desfășurare, cu rezerva situațiilor în care se

pronunțase deja o hotărâre definitivă, de confirmare a dreptului, la data publicării

deciziei în M. Of. (ipoteză în care, evident, nu se afla reclamantul).

Rezultă că și sub

acest aspect, susținerile recurentului-reclamant referitoare la discriminare

sunt lipsite de fundament.

Văzând toate

considerentele expuse anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.P. împotriva deciziei nr. 208 din

14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2012.