ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5338/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5338/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 162/2010 din 14 septembrie

2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții

S.A.P., S.M.E., S.J.I.J., respectiv S.Z.M., așa cum aceasta a fost precizată, în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

instanța obligând conducătorul autorității publice pârâte la plata unei amenzi de

20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii

irevocabile a sentinței și până la virarea în favoarea reclamanților a sumelor indicate

în sentința irevocabilă nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj.

De asemenea, a fost obligată

pârâta la plata dobânzii legale în materie civilă a sumelor în speță, cu titlul

de despăgubire, începând cu data de 05 martie 2010, dată la care sentința pusă în

executare a devenit irevocabilă și până la virarea efectivă a sumei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 411 din 21 august 2009 a

Curții de Apel Cluj s-a dispus obligarea pârâtei să emită, pe numele reclamanților,

titluri de plată în baza cererii de opțiune înregistrată în 30 octombrie 2008, precum

și să vireze în conturile indicate de reclamanți sumele în speță, urmare a emiterii

titlurilor de plată corespunzătoare.

Sentința pronunțată a

devenit irevocabilă și implicit executorie prin respingerea recursului declarat,

pârâta conformându-se doar parțial titlului executoriu în sensul că a emis titluri

de plată, însă nu a virat sumele pentru care s-au eliberat aceste titluri în conturile

indicate de reclamanți, deși titlul executoriu conține referiri exprese în acest

sens.

S-a apreciat că prin sentința

pronunțată plata acestor sume de bani a fost considerată o operațiune administrativă

prin care obligația pârâtei să fie îndeplinită și dreptul reclamanților să fie pe

deplin satisfăcut, astfel că executarea în întregime a hotărârii judecătorești se

realizează în baza art. 24 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a mai reținut

că cererea de investire cu formulă executorie conform dreptului comun a sentinței

în speță a fost respinsă ca inadmisibilă de către Curtea de Apel Cluj, astfel încât

respingerea demersului de față ar conduce la blocarea oricărei posibilități a reclamanților

de a-și realiza dreptul câștigat irevocabil.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”, precum și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând examinarea

cauzei sub toate aspectele.

Recurenta-pârâtă critică

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, prin motivele

de recurs formulate, că în mod eronat instanța de fond a considerat că în speță

sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

în ceea ce privește executarea sentinței civile nr. 411/2009 a Curții de Apel Cluj,

dat fiind că textul de lege se referă numai la cazurile de „modificare, încheiere,

înlocuire a unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei

anumite operațiuni administrative”, ori în cauza dedusă judecății, operațiunea administrativă

nu poate fi asimilată cu obligația de plată a unor sume de bani.

Precizează recurenta-pârâtă

că, urmare rămânerii irevocabile a sentinței prin decizia nr. 1288/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, a emis titlurile de plată conform opțiunilor exprimate,

deci au fost emise actele administrative, însă în privința sumelor de bani la virarea

cărora a fost obligată către intimații-reclamanți nu se poate face executarea, dat

fiind că aceste creanțe stabilite prin titlurile executorii în sarcina instituțiilor

publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, instituția debitoare

fiind obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini

obligația de plată.

De asemeni, susține recurenta-pârâtă,

în mod greșit instanța de fond prin hotărârea recurată a obligat-o la plata dobânzii

legale aferentă sumelor la virarea cărora a fost obligată în contul intimaților-reclamanți,

cu titlu de despăgubire, deoarece plata dobânzii este prevăzută numai în materie

contractuală.

Susține recurenta-pârâtă

că o astfel de cerere este inadmisibilă, în condițiile în care acțiunea este întemeiată

pe art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004.

Intimații-reclamanți au

depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și menținerea sentinței

instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor

ce se află la dosarul cauzei, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 24

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 „dacă în urma admiterii

acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice

actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite

operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile

se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de

termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Alin. (2) al aceluiași text de lege

menționează că „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului

autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul

minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri

pentru întârziere”

.

În speță, intimații-reclamanți

au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (24) alin. (2) din Legea contenciosului

administrativ, dat fiind că recurenta-pârâtă nu a pus în executare sentința civilă

nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1288 din 05 martie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentință prin care s-a dispus obligarea

pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlurilor

de plată, în baza cererilor de opțiune făcute de reclamanții S.Z.M., S.A.P., S.M.E.

și S.J.I.J., aferente deciziilor de despăgubire nr. 2631 din 28 august 2008,

nr. 3441 din 10 noiembrie 2008 și nr. 3442 din 10 noiembrie 2008.

Prin aceeași sentință

a fost obligată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să

vireze în conturile indicate de reclamanți sumele datorate, urmare emiterii titlurilor

de plată corespunzătoare.

Instanța de fond, prin

sentința ce face obiectul prezentului recurs, a considerat că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și a obligat conducătorul

autorității publice la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economice

pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinței și până

la virarea în contul reclamanților a sumelor indicate în sentința irevocabilă

nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, dispunând totodată și obligarea

pârâtei la plata dobânzii legale calculată la sumele la a căror virare a fost obligată.

A considerat instanța

de fond că autoritatea pârâtă a fost obligată în principal la emiterea unor acte

administrative, iar în subsidiar la plata unor sume de bani la care reclamanții

sunt îndreptățiți în baza acestor acte administrative, plata sumelor de bani fiind

considerată o operațiune administrativă, astfel că se impune executarea în întregime

a acestei sentințe.

Dar, astfel cum corect

susține și recurenta-pârâtă, sentința este dată cu aplicarea greșită a legii, pentru

că în mod nelegal i s-a aplicat conducătorului autorității pârâte amenda de 20%

din salariul minim brut pe economie în condițiile în care acestuia nu i se poate

reține o conduită culpabilă în ceea ce privește nepunerea în executare, în întregime,

a sentinței civile, devenită irevocabilă, nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții

de Apel Cluj.

Se observă că autoritatea

pârâtă a pus în termen, în executare sentința civilă devenită titlu executoriu și

anume a emis actele administrative la care a fost obligată, astfel: pentru cererea

de opțiune din 30 octombrie 2009 – Titlurile de plată din 22 martie 2010; pentru

cererea de opțiune din 12 februarie 2009 – Titlurile de plată din 22 martie 2010,

pentru cererea de opțiune din 12 februarie 2009 Titlurile de plată din 22

martie 2010.

Toate aceste titluri de

plată privesc acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005, despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, ele fiind emise în favoarea

fiecăruia dintre reclamanți.

S-a dat astfel o interpretare

justă textului de lege – art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările

și completările ulterioare, care face referire la cazurile în care autoritatea pârâtă,

urmare admiterii unei acțiuni, este obligată „să încheie, să înlocuiască sau să

modifice actul administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni

administrative”.

Cât privește, însă, executarea

celei de-a doua obligații cuprinsă în dispozitivul sentinței civile nr. 411 din

21 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, sentință devenită irevocabilă și care

constituie titlu executoriu potrivit legii (fără a fi necesară investirea sa cu

formula executorie), constând în obligarea pârâtei la virarea în contul reclamanților

a sumelor datorate, urmare emiterii titlurilor de plată corespunzătoare, se constată

că pentru neplata acestora sume nu este culpabilă autoritatea pârâtei.

Sumele de bani – în total

1.058.762 RON, la virarea cărora a fost obligată recurenta pârâtă în conturile intimaților-reclamanți,

reprezintă despăgubiri acordate în baza Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, acestea fiind cuprinse în titlurile de plată emise în favoarea intimaților-reclamanți,

iar modalitatea de plată a acestora este prevăzută chiar de această lege.

Conform art. 14

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, „

Sursele de finanțare a acordării despăgubirilor

în numerar de către Direcție se asigură din dividendele aferente acțiunilor deținute

de stat la Fondul Proprietatea, din sumele obținute ca urmare a vânzărilor de acțiuni

emise de SC Fondul Proprietatea SA, efectuate de către Ministerul Finanțelor Publice,

după deducerea cheltuielilor efectuate de SC Fondul Proprietatea SA, și în completare

de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice”.

Se observă,

deci, că potrivit textului de lege menționat, în completarea surselor de finanțare

prevăzute la art. 14

1

alin. (4), finanțarea despăgubirilor în numerar

se asigură și de la bugetul de stat, iar pentru asigurarea acestor fonduri este

necesar ca anual în bugetul Ministerul Economiei și Finanțelor să se prevadă sumele

necesare cu această destinație, aceste sume urmând a fi transferate în bugetul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, la solicitarea acesteia.

Or, atâta

timp cât în bugetul

Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților

nu există

fonduri bugetare cu această destinație – de plată a despăgubirilor în numerar –

conducătorul autorității pârâte nu poate fi învinuit pentru neexecutarea hotărârii,

aceasta ținând de existența unor motive obiective.

Atributul

constituirii bugetului de stat, inclusiv a repartizării sumelor pe diverse capitole

bugetare este de competența exclusivă a legiuitorului, context în care nu se poate

reține existența culpei autorității pârâte în neexecutarea sentinței nr. 411/2009

a Curții de Apel Cluj, cu privire la virarea sumelor de bani, reprezentând despăgubiri

în conturile intimaților-reclamanți.

Față de aceste

prevederi speciale cuprinse în Legea nr. 247/2005 în legătură cu modalitatea de

plată a despăgubirilor la care sunt îndreptățiți intimații-reclamanți, nu sunt deci

aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, aceasta chiar și în situația

în care s-ar accepta susținerea acestora în apărare în sensul că efectuarea plății

este asimilată unei operațiuni administrative.

Intimații-reclamanți,

prin întâmpinarea depusă la dosar au precizat că nevirarea sumelor care fac obiectul

titlurilor de plată emise în favoarea lor, este contrară art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

cu atât mai mult cu cât prin art. 2 al O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată pe o

perioadă de 2 ani emiterea unor noi titluri de plată, rămânând a fi achitate sumele

aferente titlurilor emise.

Totodată,

susțin aceștia, le-a fost încălcat dreptul de acces la justiție, garantat de

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

executarea unei hotărâri judecătorești fiind unul dintre aspectele dreptului de

acces la justiție.

Susțin intimații-reclamanți

că sunt deținătorii unui drept de creanță, drept pe care jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului îl califică ca fiind un bun, astfel că omisiunea sau întârzierea

nejustificată a autorității pârâte de a plăti sumele de bani la care a fost obligată

prin hotărârea judecătorească, este de natură a încălca atât dreptul la un proces

echitabil, protejat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Totodată,

precizează intimații-reclamanți că dacă există neconcordanță între normele interne

privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994,

acestea din urmă au prioritate.

Este necontestabil

că intimații reclamanți, în cauza de față, au un drept de creanță, drept ce este

calificat ca fiind un bun de către jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor

Omului, acesta constând în sumele de bani ce li se cuvin cu titlu de despăgubiri

pentru imobilele preluate în mod abuziv și care sunt cuprinse în titlurile de plată

emise de către recurenta-pârâtă.

Dar, autoritatea

pârâtă prin conducătorul ei, nu poate fi constrânsă la plata acestor sume potrivit

considerentelor expuse mai sus, modalitatea de reparare a acestor despăgubiri fiind

reglementată prin lege specială – Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, și fiind dependentă de existența fondurilor bugetare cu această destinație

specială.

În lipsa unor

astfel de fonduri bugetare nu ne aflăm în fața unui refuz nejustificat al recurentei-pârâte

de punere în executare a sentinței civile nr. 411 din 21 septembrie 2009 a Curții

de Apel Cluj, în termenul imperativ de 30 zile de la data rămânerii irevocabile

prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1288 din 05 martie 2010.

Aceasta, în

raport și de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor

largi categorii de proprietari de natură a avea consecințe economice evidente asupra

ansamblului statului, astfel că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005,

modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare

a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor

patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

Lipsa de resurse

financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări este

de natură a justifica imposibilitatea recurentei-pârâte de a executa sentința, la

momentul actual, printre altele și pentru faptul că s-ar înfrânge principiul egalității

de tratament între persoane aflate într-o situație identică sau similară.

Susținerea

intimaților-reclamanți în sensul că prioritate în aplicare au prevederile Convenției

Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificate prin Legea

nr. 30/1994, în raport cu normele interne, nu-și are aplicare în speța de față.

Dreptul de

creanță, reprezentat de despăgubirile la care sunt îndreptățiți intimații reclamanți,

nu este contestat, el există, numai că realizarea acestuia prin punerea în executare

a sentinței civile irevocabile, nu-i este imputabil recurentei-pârâte, existând

motive obiective care fac imposibilă, la acest moment, realizarea acestui drept.

În consecință,

în raport de motivele enunțate în prezenta decizie, se reține că instanța de fond

a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică, astfel că, în baza art. 312 C.

proc. civ., recursul se va admite cu consecința modificării sentinței în sensul

respingerii ca neîntemeiate a acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței

civile nr. 162/2010 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2010.