ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1695/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Sentința penală nr. 4 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în Dosarul nr. 2859/112/2009 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul R.D. împotriva Sentinței penale nr. 120/ 20 februarie 2008 a Tribunalului Bistrița-Năsăud. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința penală sus-menționată, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2234 din 20 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și incest prevăzute de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b 1 ) și alin. (3) C. pen.

și art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în perioada iunie - iulie 2006 și, respectiv 27 octombrie 2006, prin constrângere și amenințare, a întreținut două raporturi sexuale cu partea vătămată R.R.B., fiica sa, minoră în vârstă de 12 ani la data comiterii faptelor. Prin cererea de revizuire formulată în cauză, condamnatul a susținut că nu se face vinovat de faptele reținute în sarcina sa, indicându-l ca autor pe numitul P.I.D., fiul soției sale și frate după mamă cu minora partea vătămată. S-a arătat de către condamnat că pentru stabilirea faptelor cauzei era necesară reaudierea părții vătămate și ascultarea numitului P.I.D., persoană împotriva căreia formulase și o sesizare penală și care, în cursul anchetei efectuate în Dosarul nr. 435/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița, recunoscuse săvârșirea faptelor.

În raport de motivele invocate, prima instanță a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., toate susținerile și apărările formulate constituind obiect de analiză la judecata în primă instanță și în căile ordinare de atac, neindicându-se fapte sau împrejurări noi în înțelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen. care să justifice reexaminarea fondului acuzațiilor. Apelul formulat de revizuent împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 22/A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. În termen legal, împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul R.D.

Prin memoriul depus la dosar, revizuentul a reluat motivele invocate în cererea inițială, susținând în esență că este victima unei erori judiciare și că adevăratul autor este o altă persoană care a și fost cercetată penal și a recunoscut comiterea faptelor. S-a mai arătat că la momentul judecării cauzei sale, instanțele de condamnare nu au avut cunoștință de existența dosarului penal deschis pe numele lui P.I.D. și că soluția de neurmărire penală dispusă în caz ar fi avut la bază declarațiile nereale ale martorei N.M., persoană împotriva căreia a formulat plângere penală sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea, au fost invocate o serie de abuzuri din partea organelor judiciare și omisiunea de administrare a tuturor probelor necesare verificării temeiniciei actului de acuzare, susținându-se că toate aceste neregularități au determinat stabilirea unei situații de fapt eronate, cu consecințe directe asupra reținerii vinovăției condamnatului.

Examinând cauza în raport de susținerile invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat. Așa cum corect au arătat instanțele anterioare, revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive poate fi cerută numai pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen. În niciun caz, pe calea revizuirii nu se poate obține reexaminarea unei hotărâri judecătorești pentru cauze cunoscute și analizate de instanțele de condamnare ori pentru motive ce pun în discuție corecta interpretare și aplicare a legii. Potrivit art. 394 C. proc.

pen., revizuirea poate fi cerută atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se descoperă fapte sau împrejurări noi, susceptibile de a servi ca probă în justiție și de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui, precum și în toate situațiile în care se constată că hotărârea pronunțată în cauză s-a întemeiat pe declarațiile mincinoase ale unui martor, expert sau interpret ori pe înscrisuri falsificate sau dacă se constată că un membru al completului de judecată, procurorul ori persoanele care au efectuat acte de cercetare penală au comis o infracțiune în cauza a cărei revizuire se cere. Conform art. 395 alin. (1) C. proc.

pen., situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) și d) din același cod, se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanță a procurorului, în cadrul unei proceduri penale separate, în care să se stabilească existența mărturiei mincinoase, comiterea falsului ori săvârșirea unei infracțiuni de către persoanele care și-au desfășurat activitatea în cadrul organelor judiciare. Or, în speță, pretinsa conduită abuzivă a organelor de cercetare penală nu a fost probată în condițiile restrictive impuse de art. 395 C. proc. pen. Tot astfel, nu s-a demonstrat că martorii audiați în proces ar fi formulat declarații necorespunzătoare adevărului. Ca urmare, se constată că, în mod justificat, atât prima instanță cât și instanța de apel au considerat că în caz nu se dovedise existența vreuneia dintre situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) și d) C. proc.

pen. De asemenea, se constată că nici motivele invocate în susținerea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu justifică repunerea în discuție a situației de fapt pe baza căreia s-a constatat vinovăția condamnatului, neindicându-se niciun element de probă nou care să conducă la adoptarea unei soluții diametral opuse celei pronunțate. Astfel, se reține că pe tot parcursul procesului penal, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, condamnatul și-a susținut nevinovăția, indicându-l pe P.I.D. ca fiind cel care întreținuse relații sexuale cu minora R.R.B. Cu toate acestea, instanțele au constatat că declarațiile martorului P.I.D. care își asumase săvârșirea faptelor de viol asupra părții vătămate erau lipsite de relevanță sub aspectul învinuirilor aduse condamnatului, reținându-se că declarațiile martorului vizau fapte ulterioare arestării condamnatului și independente de cele ce formau obiectul cercetărilor în cauză.

Ca atare, se constată că susținerea condamnatului privitoare la săvârșirea faptelor de către martorul P.I.D. a fost cunoscută instanțelor care au judecat cauza în fond, după cum a fost cunoscut și faptul că împotriva martorului era în derulare o anchetă penală pentru fapte similare comise asupra aceleiași părți vătămate. Cercetarea penală efectuată în cauză s-a finalizat printr-o soluție de neurmărire penală, constându-se că faptele pentru care se formulase denunțul penal nu existau în realitate. În raport de considerentele arătate se constată că revizuentul nu a invocat fapte sau împrejurări care să nu fi fost cunoscute de instanțele de condamnare și care să conducă la adoptarea unei soluții diametral opuse celei pronunțate.

Revizuentul a criticat hotărârile instanțelor de condamnare pentru eronata interpretare și evaluare a probatoriului administrat. În procedura revizuirii nu se poate însă reexamina probatoriul pe baza căruia a fost judecată cauza inițial. Toate aceste aspecte au fost corect reținute și evaluate de instanțele anterioare, cererea de revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul R.D. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent condamnat R.D. împotriva Deciziei penale nr. 22/A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul-revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 aprilie 2010.