ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1695/2010

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin Sentința penală nr. 4 din 20 ianuarie

2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în Dosarul nr. 2859/112/2009 a

fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul

R.D. împotriva Sentinței penale nr. 120/ 20 februarie 2008 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința penală

sus-menționată, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2234 din 20 mai 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa

rezultantă de 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunilor de viol și incest prevăzute de art. 197 alin. (1) și

(2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen. și art. 203 C. pen., ambele cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în perioada iunie -

iulie 2006 și, respectiv 27 octombrie 2006, prin constrângere și amenințare, a

întreținut două raporturi sexuale cu partea vătămată R.R.B., fiica sa, minoră

în vârstă de 12 ani la data comiterii faptelor.

Prin cererea de

revizuire formulată în cauză, condamnatul a susținut că nu se face vinovat de

faptele reținute în sarcina sa, indicându-l ca autor pe numitul P.I.D., fiul

soției sale și frate după mamă cu minora partea vătămată.

S-a arătat de către

condamnat că pentru stabilirea faptelor cauzei era necesară reaudierea părții

vătămate și ascultarea numitului P.I.D., persoană împotriva căreia formulase și

o sesizare penală și care, în cursul anchetei efectuate în Dosarul nr.

435/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița, recunoscuse

săvârșirea faptelor.

În raport de motivele

invocate, prima instanță a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul

dintre cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., toate susținerile

și apărările formulate constituind obiect de analiză la judecata în primă

instanță și în căile ordinare de atac, neindicându-se fapte sau împrejurări noi

în înțelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen. care să justifice reexaminarea

fondului acuzațiilor.

Apelul formulat de

revizuent împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

penală nr. 22/A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și

de minori.

În termen legal,

împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul R.D.

Prin memoriul depus

la dosar, revizuentul a reluat motivele invocate în cererea inițială, susținând

în esență că este victima unei erori judiciare și că adevăratul autor este o

altă persoană care a și fost cercetată penal și a recunoscut comiterea

faptelor.

S-a mai arătat că la

momentul judecării cauzei sale, instanțele de condamnare nu au avut cunoștință

de existența dosarului penal deschis pe numele lui P.I.D. și că soluția de

neurmărire penală dispusă în caz ar fi avut la bază declarațiile nereale ale

martorei N.M., persoană împotriva căreia a formulat plângere penală sub

aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă.

De asemenea, au fost

invocate o serie de abuzuri din partea organelor judiciare și omisiunea de

administrare a tuturor probelor necesare verificării temeiniciei actului de

acuzare, susținându-se că toate aceste neregularități au determinat stabilirea

unei situații de fapt eronate, cu consecințe directe asupra reținerii

vinovăției condamnatului.

Examinând cauza în

raport de susținerile invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat.

Așa cum corect au

arătat instanțele anterioare, revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive

poate fi cerută numai pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394

alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen.

În niciun caz, pe

calea revizuirii nu se poate obține reexaminarea unei hotărâri judecătorești

pentru cauze cunoscute și analizate de instanțele de condamnare ori pentru

motive ce pun în discuție corecta interpretare și aplicare a legii.

Potrivit art. 394 C.

proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când, după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, se descoperă fapte sau împrejurări noi, susceptibile

de a servi ca probă în justiție și de natură a demonstra fie că faptul

constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui,

precum și în toate situațiile în care se constată că hotărârea pronunțată în

cauză s-a întemeiat pe declarațiile mincinoase ale unui martor, expert sau

interpret ori pe înscrisuri falsificate sau dacă se constată că un membru al

completului de judecată, procurorul ori persoanele care au efectuat acte de

cercetare penală au comis o infracțiune în cauza a cărei revizuire se cere.

Conform art. 395

alin. (1) C. proc. pen., situațiile care constituie cazurile de revizuire

prevăzute de art. 394 lit. b), c) și d) din același cod, se dovedesc prin

hotărâre judecătorească sau prin ordonanță a procurorului, în cadrul unei

proceduri penale separate, în care să se stabilească existența mărturiei

mincinoase, comiterea falsului ori săvârșirea unei infracțiuni de către

persoanele care și-au desfășurat activitatea în cadrul organelor judiciare.

Or, în speță,

pretinsa conduită abuzivă a organelor de cercetare penală nu a fost probată în

condițiile restrictive impuse de art. 395 C. proc. pen.

Tot astfel, nu s-a

demonstrat că martorii audiați în proces ar fi formulat declarații

necorespunzătoare adevărului.

Ca urmare, se

constată că, în mod justificat, atât prima instanță cât și instanța de apel au

considerat că în caz nu se dovedise existența vreuneia dintre situațiile care

constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) și d) C.

proc. pen.

De asemenea, se

constată că nici motivele invocate în susținerea cazului de revizuire prevăzut

de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu justifică repunerea în discuție

a situației de fapt pe baza căreia s-a constatat vinovăția condamnatului,

neindicându-se niciun element de probă nou care să conducă la adoptarea unei

soluții diametral opuse celei pronunțate.

Astfel, se reține că

pe tot parcursul procesului penal, după sesizarea instanței prin rechizitoriu,

condamnatul și-a susținut nevinovăția, indicându-l pe P.I.D. ca fiind cel care

întreținuse relații sexuale cu minora R.R.B.

Cu toate acestea,

instanțele au constatat că declarațiile martorului P.I.D. care își asumase

săvârșirea faptelor de viol asupra părții vătămate erau lipsite de relevanță

sub aspectul învinuirilor aduse condamnatului, reținându-se că declarațiile

martorului vizau fapte ulterioare arestării condamnatului și independente de

cele ce formau obiectul cercetărilor în cauză.

Ca atare, se constată

că susținerea condamnatului privitoare la săvârșirea faptelor de către martorul

P.I.D. a fost cunoscută instanțelor care au judecat cauza în fond, după cum a

fost cunoscut și faptul că împotriva martorului era în derulare o anchetă

penală pentru fapte similare comise asupra aceleiași părți vătămate.

Cercetarea penală

efectuată în cauză s-a finalizat printr-o soluție de neurmărire penală,

constându-se că faptele pentru care se formulase denunțul penal nu existau în

realitate.

În raport de

considerentele arătate se constată că revizuentul nu a invocat fapte sau

împrejurări care să nu fi fost cunoscute de instanțele de condamnare și care să

conducă la adoptarea unei soluții diametral opuse celei pronunțate.

Revizuentul a

criticat hotărârile instanțelor de condamnare pentru eronata interpretare și

evaluare a probatoriului administrat.

În procedura

revizuirii nu se poate însă reexamina probatoriul pe baza căruia a fost

judecată cauza inițial.

Toate aceste aspecte

au fost corect reținute și evaluate de instanțele anterioare, cererea de

revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul

R.D. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent condamnat R.D. împotriva

Deciziei penale nr. 22/A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

penală și de minori.

Obligă

recurentul-revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlul de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 aprilie 2010.