ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3396/2012

Asupra conflictului negativ de competență,

din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2245/PI din 14

aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 7702/30/2010, a fost

admisă excepția de necompetență teritorială invocată de pârât și a fost declinată

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T.M. și pe pârâtul Statul

Român, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Timiș

a reținut, în esență, că, în speță, competența de soluționare a cererii de chemare

în judecată aparține instanțelor române, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009

stabilind-o în favoarea Tribunalului de la domiciliul persoanei interesate. Prin

urmare, câtă vreme nu se poate stabili care este Tribunalul de la domiciliul persoanei

interesate din moment ce reclamanta domiciliază în străinătate, respectiv Germania,

competența revine Tribunalului București, potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Primind dosarul, Tribunalul București,

constatând că reclamanta și-a indicat domiciliul în Timișoara, jud. Timiș, și având

în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea

întemeiată pe prevederile acestei legi este de competența Tribunalului, secția civilă,

în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, a reținut că, în cauză,

competența de soluționare revine Tribunalului Timiș.

Totodată, în raport de prevederile

art. 68 C. proc. civ., Tribunalul București a apreciat că, în speță, competența

teritorială este determinată de domiciliul procedural ales al reclamantei, întrucât

intenția legiuitorului a fost aceea de a evita eventualele cheltuieli de deplasare

a părții făcute în vederea procesului.

Prin adoptarea Legii nr. 221/2009 în forma

în care a și fost publicată, legiuitorul a urmărit să-i faciliteze reclamantului

judecarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 printr-o soluționare

rapidă a acestora, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor

la îndemâna părții care a formulat cererea.

Astfel, prin sentința civilă nr. 855 din

02 mai 2012 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, a fost admisă excepția

necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Constatându-se ivit conflictul

negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție

pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui

conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă

necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 22

alin. (3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea

Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele

considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, T.M.

și-a indicat sediul procesual ales în Timișoara, la Cabinet Avocat N.N., reclamanta

având domiciliul în Germania, astfel cum rezultă din copia actului de identitate.

Împrejurarea că domiciliul reclamantei

este în Germania, țară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România,

atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind

competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă

și comercială.

Din nota de fundamentare a regulamentului

(pct. 2) rezultă că normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate

și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în

general, de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat

cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze

litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul,

reședința sau fondul de comerț în România.

Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată,

în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume

dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată,

potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului

București sau la Tribunalul București.

În cauza de față, instanțele române au

fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamanta T.M., cu domiciliul

în Germania, și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată

în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989.

Astfel de litigii, potrivit art. 4

alin. (4) din Legea nr. 221/2009 sunt date în competența Tribunalului în circumscripția

căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare

a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate

actele de procedură.

Identificarea competenței rationae loci

și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea

acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei

- domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 13

din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde își are

locuința statornică sau principală”.

Chiar dacă reclamanta și-a indicat un domiciliu

procedural ales pe raza județului Timiș, respectiv în Timișoara, la avocatul acesteia,

N.N., acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Timiș, art. 4

alin. (4) din Legea nr. 221/2009 având în vedere domiciliul stabil și efectiv al

reclamantei, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului sau sediul cabinetului apărătorului

ales. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului

ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului

i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial

din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantei nu

este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili

care anume Tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul,

în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială

aparține Tribunalului București.

În consecință, față de considerentele anterior

expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta T.M. în favoarea

Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012.