ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1056/2017

HOTĂRÂRE

08.06.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1056/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția Civilă, la data de 19 octombrie 2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, în urma administrării probatoriului legal: să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantei și a părinților acesteia în perioada 18.06.1951- 20.12.1955, și să dispună obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1.000.000 Euro sau echivalentul în RON la data plății prejudiciului moral suferit de reclamantă și părinții acesteia, datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva lor; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3166 de la 17 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiș, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, și a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâtul Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Timiș, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Observând particularitățile disputei procesuale pendinte - decelabile prin raportare la finalitatea spre care tinde petiționara - aceea a acordării în condițiile legii cu nr. 221/2009 a unei compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa prin deportarea în U.R.S.S. în perioada comunistă și, mai apoi, norma legală circumscrisă alin. (4) apartenent art. 4 din lege, instanța a constatat că cea din urmă, prin a sa formulare clară și nesusceptibilă de interpretări, consacră legislativ un caz de necompetență teritorială absolută în favoarea secției civile a Tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază petiționara. În alți termeni, că textul legal în discuție îngăduie și obligă la identificarea competenței rationae loci și rationae materie, prin raportare la domiciliul reclamantului, ca element de identificare a persoanei fizice; se impune a fi facuta distinctia intre domiciliul procesual ales, la care o persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură, in temeiul art. 93 C. proc. civ. si domiciliul partii, doar acesta din urma avand implicatii in ce priveste competenta teritoriala; aceasta distinctie rezulta din ansamblul normelor de procedura si, cu precadere, din interpretarea literala si logica a prevederilor art. 93 C. proc. civ..mentionat (care foloseste cele doua notiuni) si ale art. 112 pct. 1 C. proc. civ., ipoteza finala, care stabilesc in sarcina reclamantului care locuieste in strainatate obligatia ca, pe langa domiciliul propriu, sa indice si domiciliul ales in Romania spre finalitatea mai sus aratata (comunicarea actelor de procedura, pentru a se asigura celeritatea judecatii).

A pune semnul egalitatii intre cele doua notiuni, a considerat instanța, inseamna a accepta ideea ca ii este ingaduit reclamantului sa aleaga, teritorial, instanta din tara care sa ii solutioneze cererea, in raport de domiciliul procesual ales dupa propriile criterii; chiar si in ipoteza competentei teritoriale relative, posibilitatile de alegere ale reclamantului sunt in mod expres indicate de legiuitor, iar in cazul competentei teritoriale cu caracter absolut acest beneficiu este exclus, intrand in coliziune cu finalitatea insituirii de catre legiuitor a unei astfel de competente.

De aceea, instanța, stabilind competenta jurisdictionala a instantelor romane in temeiul art. 149 pct. 1 ipoteza I din Legea nr. 105/1992 (paratul are domiciliul in Romania) si conformându-se și imperativului art. 158 alin. (1), (3) și 4 - art. 159 pct. 3 C. proc. civ., a admis excepția invocată, raportându-se și la dispozițiile art. 155 apartenente Legii nr. 105/1992, potrivit cărora, dacă domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate, și nu se poate stabili care dintre instanțele române competente este abilitată să tranșeze litigiul, cererea de chemare în judecată a fost îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Tribunalul București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă la data de 08 decembrie 2010, sub nr. x/2010.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 871, pronunțată la data de 12 mai 2011, în dosarul nr. x/2010, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București; a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice București, în favoarea Tribunalului Timiș; a constatat conflict negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele motive:

Legea nr. 221/2009 instituie o competență teritorială exclusivă în ceea ce privește soluționarea unor astfel de litigii în sarcina instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului.

În speță, a reținut instanța, domiciliul legal, efectiv al reclamantei se află pe teritoriul Germaniei, iar pentru soluționarea litigiului de față, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, aceasta și-a ales domiciliul pe teritoriul României în raza Tribunalului Timiș și așa cum rezultă din actele aflate la dosar, localitatea de domiciliu a autorilor reclamantului de pe urma cărora solicită despăgubirile din prezenta cauză aflându-se la nivelul anilor când s-a produs evenimentul ce a determinat-o, în Jud. Timiș.

Tribunalul a apreciat că prin instituirea competenței teritoriale la domiciliul reclamantului legiuitorul, care a instituit prin Legea nr. 221/2009 o procedură specială ce are în vedere inclusiv un probatoriu specific, a înțeles să faciliteze acestuia o soluționare rapidă care să implice inclusiv o administrare mai ușoară a probelor (o probă testimonială ar fi considerabil îngreunată, dacă ar solicita audierea unui martor care să-l fi cunoscut pe reclamant sau părinții acestuia și care să fi locuit în aceeași arie supusă acelei măsuri de deportare a populației, situație de natura celei de față,).

A mai reținut instanța că nu s-ar putea pretinde incidența dispozițiilor Legii nr. 105/1992, atâta vreme cât reclamantul domiciliat efectiv în Germania și-a ales și indicat un domiciliu procedural pe teritoriul României, făcându-l cunoscut instanței de judecată.

Ca atare, Tribunalul a apreciat că nu există rațiuni pentru care să se poată aprecia că revine în competența Tribunalului București, soluționarea cauzei de față, ci Tribunalului Timiș, în baza art. 158,159 C. proc. civ., declinând competența în favoarea sa.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 20 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 20 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul Timiș și Tribunalul București- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, în pronunțarea hotărârii cu rol de regulator de competență Înalta Curte urmează a avea în vedere următoarele aspecte:

Cererea formulată de reclamanta A. își are temei juridic în Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 4 alin. (4) din lege, competența de soluționare a unei astfel de cereri aparține secției civile a tribunalului, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Astfel, textul legal în discuție îngăduie și obligă la identificarea competenței rationae loci și rationae materie, prin raportare la domiciliul reclamantului de la data introducerii acțiunii.

Textul conține o normă de favoare pentru reclamantul căruia i s-a permis să sesizeze instanța în circumscripția căreia domiciliază.

Potrivit art. 112 alin. (1) teza finală C. proc. civ., reclamantul care are domiciliul în străinătate este obligat a-și alege domiciliul în țară, unde urmează a i se comunica actele de procedură.

În speță, reclamanta A. are domiciliul în Germania, însă prin cererea de chemare în judecată aceasta și-a ales domiciliul procesual la avocat, în Timișoara, str. x de la Timișoara, jud. Timiș.

Indicarea de către reclamantă a domiciliului ales echivalează cu o prorogare a competenței și atrage incidența în speță a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, neputând fi incidente dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, întrucât, vizează numai competența materială, cu privire la care instanțele nu sunt în conflict.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată are ca temei o lege specială de reparație, domiciliul procesual trebuie a fi considerat echivalentul unui domiciliu real, astfel încât să producă aceleași consecințe juridice, nu numai în ce privește comunicarea actelor de procedură, ci inclusiv pentru determinarea competenței teritoriale.

Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în forma în care a și fost publicată, legiuitorul român a urmărit să îi faciliteze reclamantului judecarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, printr-o soluționare rapidă a acestora, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor la îndemâna părții ce a formulat cererea, în speță, reclamanta prin reprezentantul său judiciar ales.

În acest context, Înalta Curte constată că cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 este de competența Tribunalului Timiș, secția civilă, în circumscripția căruia și-a ales domiciliul reclamanta (care domiciliază în Germania), fiind pe deplin aplicabile dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (4) referitoare la competența teritorială.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- ce derivă din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989-, având în vedere faptul că instanța în circumscripția căreia reclamanta și-a ales domiciliul procesual este Tribunalul Timiș, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal și, în considerarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 112 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, căreia îi revine competența teritorială exclusivă.

Văzând și dispozițiile art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ.,