ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4957/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 18/CA din 18 ianuarie

2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamantul

N.V., în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., având ca obiect anulare act administrativ.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că reclamantul nu a putut prezenta documente

doveditoare pentru suprafața de 113,54 ha. teren arabil iar organele de control

în mod corect au reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 704/2007.

În această situație, în

mod legal drepturile acordate fermierului au fost recalculate rezultând o sumă neeligibilă

de 63.299,13 RON, întreaga sumă plătită fiind necesar a se recupera, motiv pentru

care Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a întocmit procesul-verbal

de constatare din 10 februarie 2009.

Împotriva hotărârii Curții

de Apel reclamantul N.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată

că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că, în

cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care

va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică

în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

Curților de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport

cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul

actului administrativ contestat.

În cauza de față reclamantul

a solicitat anularea deciziei A.P.I.A. nr. 593 din 30 martie 2009 prin care a fost

soluționată contestația formulată de N.V. împotriva procesului-verbal de constatare

din 19 februarie 2009 întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern.

Decizia nr. 593 din

30 martie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative:

- O.U.G. nr. 125/2006

pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare,

care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art.

2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în

agricultură;

- O.G. nr. 79/2003 privind

controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare

aferente utilizate necorespunzător;

- O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc.

Prin procesul-verbal de

constatare, Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit

că reclamantul datorează lui A.P.I.A. suma de 63.299,13 RON.

În ceea ce privește procesul-verbal

de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta ordonanță

reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit

din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană

și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli”;

„Art. 2. - În sensul prezentei

ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d)

creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul

general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în

numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării

necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau

ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din

sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2)

lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire

și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate

din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) - (6):

„(4)

Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată

și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc.,

precum și elemente specifice, acolo unde este necesar

.

(5)

Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc.

fisc.

(6)

Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent,

în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare”;

Art. 4 alin. (2): „Creanțele

bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor

și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea

asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

Din cuprinsul dispozițiilor

citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcția Antifraudă

și Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în sensul

prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate

de același Cod, respectiv Titlul IX - „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva

actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia

A.P.I.A., ce formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor C.

proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal

și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform

cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar

sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit

art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în

condițiile legii”.

În temeiul normei de trimitere

de la art. 218 alin. (2) Teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea

instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată

împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A. sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cuantumul

sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 RON,

astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul

Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința

recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de N.V., împotriva sentinței civile nr. 18/CA din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.