ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4957/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 18/CA din 18 ianuarie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamantul N.V., în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., având ca obiect anulare act administrativ. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul nu a putut prezenta documente doveditoare pentru suprafața de 113,54 ha. teren arabil iar organele de control în mod corect au reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (1) din Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 704/2007.

În această situație, în mod legal drepturile acordate fermierului au fost recalculate rezultând o sumă neeligibilă de 63.299,13 RON, întreaga sumă plătită fiind necesar a se recupera, motiv pentru care Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a întocmit procesul-verbal de constatare din 10 februarie 2009. Împotriva hotărârii Curții de Apel reclamantul N.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față reclamantul a solicitat anularea deciziei A.P.I.A. nr. 593 din 30 martie 2009 prin care a fost soluționată contestația formulată de N.V. împotriva procesului-verbal de constatare din 19 februarie 2009 întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern. Decizia nr. 593 din 30 martie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative: - O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură; - O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător; - O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Prin procesul-verbal de constatare, Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit că reclamantul datorează lui A.P.I.A. suma de 63.299,13 RON. În ceea ce privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003: „Art. 1. - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli”; „Art.

2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) - (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc., precum și elemente specifice, acolo unde este necesar . (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”. Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX - „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia A.P.I.A., ce formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor C. proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”. În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) Teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A.

sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 RON, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.V., împotriva sentinței civile nr. 18/CA din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.