ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3957/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Sentința penală nr. 2 din 23 iunie 2010 a Curții Militare de Apel a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul I.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 februarie 2003 pronunțată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr. 83/2003. S-a reținut de către instanță că prin Sentința penală nr. 38 din 7 martie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial București, modificată prin Decizia penală nr. 17 din 20 februarie 2003 pronunțată de Curtea Militară de Apel, rămasă definitivă prin Decizia nr. 7017/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul I.C.M. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b și c) C. pen.

Pe baza sentinței de condamnare, Tribunalul Militar Teritorial București a emis pe numele contestatorului mandatul de executare din 27 februarie 2009. Cu toate acestea, contestatorul s-a sustras de la executarea pedepsei, nefiind nici până în prezent încarcerat, motiv pentru care a fost necesară emiterea unui mandat de arestare europeană și punerea sa sub urmărire internațională. La data de 2 martie 2009, contestatorul a formulat contestație la executare împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curții Militare de Apel, solicitând lămurirea acesteia cu privire omisiunea instanței de apel de a face referire în considerente și dispozitiv la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei arestului preventiv executat în perioada 20 iunie 1995 - 23 mai 1996. Contestația la executare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. Instanța Curții Militare de Apel, desemnată prin Încheierea nr. 1430 din 12 august 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță competentă să soluționeze în primă instanță contestația la executare, a apreciat că situația menționată de contestator referitoare la omisiunea instanței de apel de a dispune cu privire la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei arestului preventiv nu constituie o cauză de împiedicare la executare în sensul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. întrucât în speță executarea pedepsei nu începuse să curgă, din motive imputabile exclusiv contestatorului.

S-a menționat de către instanță că reducerea pedepsei proporțional cu timpul executat ca arest preventiv este un mijloc legal care operează în condiții normale de judecată și de comportament de bună-credință al părților din proces, cu referire la conduita contestatorului care nu se prezentase la nici un termen de judecată și refuzase să dea curs mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pe numele său. De asemenea, s-a arătat că solicitarea de deducere a timpului executat ca arest preventiv nu poate fi primită nici pentru faptul că la momentul judecării cauzei în apel, contestatorul nu se afla în stare de deținere, or dispozițiile art. 383 alin. (2) și art. 350 C. proc. pen. vizează exclusiv această categorie de persoane.

În plus, s-a constatat că prin sentința pronunțată pe fondul cauzei, Tribunalul Militar Teritorial București dispusese cu privire la deducerea din pedeapsă a perioadei executate ca arest preventiv pentru o durată superioară celei indicate de contestator, respectiv de la 20 iunie 1995 la 19 iunie 1996 față de 20 iunie 1995 - 23 mai 1996, cât se menționase în contestația la executare. Pentru toate aceste motive, prima instanță a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curții Militare de Apel. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs contestatorul I.C.M., fără a formula critici concrete. Din oficiu, în ședința publică de astăzi, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în discuția părților incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 3 C. proc.

pen. atras de nelegala compunere a instanței învestită cu soluționarea contestației la executare formulată împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curții Militare de Apel. Examinând cauza în raport de motivul de casare enunțat, luat în considerare din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. și care necesită o examinare prioritară raportat celorlalte aspecte ce vizează fondul contestației la executare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Potrivit prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. pen. competența de soluționare a contestației contra executării hotărârii penale pentru cazul prevăzut la art. 461 alin. (1) lit. c) aparține instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Instanța competentă în înțelesul art. 461 lit. c) C. proc. pen. este nu numai instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută, ca și organ jurisdicțional - judecătorie, tribunal, curte de apel, ci și instanța în compunerea căreia a fost soluționată cauza. Cu alte cuvinte, dacă hotărârea ce se execută a fost pronunțată de instanță în compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea cauzelor în apel sau în recurs, în aceeași compunere a instanței se va soluționa și contestația prin care se solicită lămurirea respectivei hotărâri ori se invocă orice alt impediment ivit în cursul executării pedepsei. Interpretarea efectuată ține seama de rațiunile pentru care, în cazul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit competența de soluționare în favoarea instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută, prin derogare de la regula generală înscrisă în favoarea instanței de executare, considerând că instanța care a pronunțat hotărârea este singura în măsură să procedeze și la lămurirea conținutului acesteia. Prin urmare, dacă hotărârea ce se execută a fost pronunțată în complet colegial, în aceeași compunere trebuie rezolvate și incidentele legate de executarea hotărârii. Ori, în speță, contestația la executare fiind formulată împotriva unei decizii pronunțată de Curtea Militară de Apel, ca instanță de apel, în compunerea prevăzută de lege pentru judecata în apel se cerea a fi soluționată și cererea de contestație la executare.

Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea instanței afectează de nulitate hotărârea pronunțată, fiind incident astfel cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 3 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (2) din același cod. În consecință, admițând recursul conform art. 385 15 pct. 1 lit. c) teza I C. proc. pen., va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță a Curții Militare de Apel, urmând ca soluționarea contestației la executare să se facă în complet format din doi judecători, urmând compunerea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în apel și prin decizie, ca act procedural prin care se constată pronunțarea hotărârilor în complet colegial.

Totodată, cu ocazia rejudecării cauzei, contestația la executare pendinte va fi examinată și prin raportare la dispozițiile art. 88 C. pen., știut fiind că obligația organului judiciar de a deduce din pedeapsă timpul executat ca arest preventiv nu este în nici un fel condiționată de comportamentul procesual al condamnatului ori de sustragerea sa de la executarea pedepsei. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatorul I.C.M. împotriva Sentinței penale nr. 2 din 23 iunie 2010 a Curții Militare de Apel București. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 RON se plătește din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 noiembrie 2010.