ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3957/2010

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin Sentința penală nr. 2 din 23 iunie 2010

a Curții Militare de Apel a fost respinsă, ca nefondată, contestația la

executare formulată de condamnatul I.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 17 din

20 februarie 2003 pronunțată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr.

83/2003.

S-a reținut de către

instanță că prin Sentința penală nr. 38 din 7 martie 2002 a Tribunalului

Militar Teritorial București, modificată prin Decizia penală nr. 17 din 20

februarie 2003 pronunțată de Curtea Militară de Apel, rămasă definitivă prin

Decizia nr. 7017/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul

I.C.M. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și 3 ani

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b și c) C. pen.

Pe baza sentinței de

condamnare, Tribunalul Militar Teritorial București a emis pe numele

contestatorului mandatul de executare din 27 februarie 2009.

Cu toate acestea,

contestatorul s-a sustras de la executarea pedepsei, nefiind nici până în

prezent încarcerat, motiv pentru care a fost necesară emiterea unui mandat de

arestare europeană și punerea sa sub urmărire internațională.

La data de 2 martie

2009, contestatorul a formulat contestație la executare împotriva Deciziei

penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curții Militare de Apel, solicitând

lămurirea acesteia cu privire omisiunea instanței de apel de a face referire în

considerente și dispozitiv la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei

arestului preventiv executat în perioada 20 iunie 1995 - 23 mai 1996.

Contestația la

executare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen.

Instanța Curții

Militare de Apel, desemnată prin Încheierea nr. 1430 din 12 august 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță competentă să soluționeze în

primă instanță contestația la executare, a apreciat că situația menționată de

contestator referitoare la omisiunea instanței de apel de a dispune cu privire

la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei arestului preventiv nu constituie

o cauză de împiedicare la executare în sensul art. 461 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen. întrucât în speță executarea pedepsei nu începuse să curgă, din

motive imputabile exclusiv contestatorului.

S-a menționat de

către instanță că reducerea pedepsei proporțional cu timpul executat ca arest

preventiv este un mijloc legal care operează în condiții normale de judecată și

de comportament de bună-credință al părților din proces, cu referire la

conduita contestatorului care nu se prezentase la nici un termen de judecată și

refuzase să dea curs mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pe

numele său.

De asemenea, s-a

arătat că solicitarea de deducere a timpului executat ca arest preventiv nu

poate fi primită nici pentru faptul că la momentul judecării cauzei în apel,

contestatorul nu se afla în stare de deținere, or dispozițiile art. 383 alin.

(2) și art. 350 C. proc. pen. vizează exclusiv această categorie de persoane.

În plus, s-a

constatat că prin sentința pronunțată pe fondul cauzei, Tribunalul Militar

Teritorial București dispusese cu privire la deducerea din pedeapsă a perioadei

executate ca arest preventiv pentru o durată superioară celei indicate de

contestator, respectiv de la 20 iunie 1995 la 19 iunie 1996 față de 20 iunie

1995 - 23 mai 1996, cât se menționase în contestația la executare.

Pentru toate aceste

motive, prima instanță a respins, ca nefondată, contestația la executare

formulată împotriva Deciziei penale nr. 17 din 20 martie 2003 a Curții Militare

de Apel.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs contestatorul I.C.M., fără a

formula critici concrete.

Din oficiu, în

ședința publică de astăzi, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în

discuția părților incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen. atras de nelegala compunere a instanței învestită cu

soluționarea contestației la executare formulată împotriva Deciziei penale nr.

17 din 20 martie 2003 a Curții Militare de Apel.

Examinând cauza în

raport de motivul de casare enunțat, luat în considerare din oficiu, conform

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. și care necesită o examinare

prioritară raportat celorlalte aspecte ce vizează fondul contestației la

executare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat

pentru considerentele ce urmează:

Potrivit prevederilor

art. 461 alin. (2) C. proc. pen. competența de soluționare a contestației

contra executării hotărârii penale pentru cazul prevăzut la art. 461 alin. (1)

lit. c) aparține instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Instanța competentă

în înțelesul art. 461 lit. c) C. proc. pen. este nu numai instanța care a

pronunțat hotărârea ce se execută, ca și organ jurisdicțional - judecătorie,

tribunal, curte de apel, ci și instanța în compunerea căreia a fost soluționată

cauza.

Cu alte cuvinte, dacă

hotărârea ce se execută a fost pronunțată de instanță în compunerea prevăzută

de lege pentru soluționarea cauzelor în apel sau în recurs, în aceeași

compunere a instanței se va soluționa și contestația prin care se solicită

lămurirea respectivei hotărâri ori se invocă orice alt impediment ivit în

cursul executării pedepsei.

Interpretarea

efectuată ține seama de rațiunile pentru care, în cazul contestației întemeiate

pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., legiuitorul a stabilit

competența de soluționare în favoarea instanței care a pronunțat hotărârea ce

se execută, prin derogare de la regula generală înscrisă în favoarea instanței

de executare, considerând că instanța care a pronunțat hotărârea este singura

în măsură să procedeze și la lămurirea conținutului acesteia.

Prin urmare, dacă

hotărârea ce se execută a fost pronunțată în complet colegial, în aceeași

compunere trebuie rezolvate și incidentele legate de executarea hotărârii.

Ori, în speță,

contestația la executare fiind formulată împotriva unei decizii pronunțată de

Curtea Militară de Apel, ca instanță de apel, în compunerea prevăzută de lege

pentru judecata în apel se cerea a fi soluționată și cererea de contestație la

executare.

Nerespectarea

dispozițiilor legale privitoare la compunerea instanței afectează de nulitate

hotărârea pronunțată, fiind incident astfel cazul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 3 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (2) din

același cod.

În consecință,

admițând recursul conform art. 385

15

pct. 1 lit. c) teza I C. proc.

pen., va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași

instanță a Curții Militare de Apel, urmând ca soluționarea contestației la

executare să se facă în complet format din doi judecători, urmând compunerea

prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în apel și prin decizie, ca act

procedural prin care se constată pronunțarea hotărârilor în complet colegial.

Totodată, cu ocazia

rejudecării cauzei, contestația la executare pendinte va fi examinată și prin

raportare la dispozițiile art. 88 C. pen., știut fiind că obligația organului

judiciar de a deduce din pedeapsă timpul executat ca arest preventiv nu este în

nici un fel condiționată de comportamentul procesual al condamnatului ori de

sustragerea sa de la executarea pedepsei.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de contestatorul I.C.M. împotriva Sentinței penale nr. 2 din 23 iunie

2010 a Curții Militare de Apel București.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 RON se plătește din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 noiembrie 2010.