ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3367/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3367/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin

sentința civilă nr. 262/COM din 18 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț,

a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC D. SRL Piatra Neamț în

contradictoriu cu pârâta B.C.R. Asigurări S.A. București, acțiunea având ca

obiect obligarea pârâtei la continuarea finanțării obiectivului complex

hotelier D., în baza raporturilor contractuale de credit încheiate. Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență, că reclamanta a

încheiat cu pârâta contractul de credit din 20 noiembrie 2006 pentru investiții

în sumă de 1.913.990 euro pentru finanțarea proiectului - construire și

amenajare complex hotelier. Începând cu luna decembrie 2008 reclamanta a

solicitat atât rescadențarea ratelor restante, cât și acordarea unui credit

suplimentar, însă pârâta i-a respins ambele cereri, având în vedere situația

financiară a societății, aflată în procedura insolvenței începând cu data de 30

octombrie 2009 precum și expunerea față de B.C.R. decurgând din cele trei

credite existente.

În

raport de probele administrate, prima instanță a apreciat ca justificat refuzul

băncii pentru o nouă linie de credit, argumentele prezentate fiind legate de

situația financiară precară a firmei debitoare, ce are în derulare mai multe

credite bancare și a intrat în procedura insolvenței. Planul de restructurare

ar trebui să se bazeze pe elemente și documente care să prezinte clar

modalitățile de depășire a dificultăților temporare, aspecte ce nu s-au

evidențiat, neputându-se proba abuzul și reaua credință a băncii.

În

acest context, s-a apreciat că cererea reclamantei nu are temei legal, instanța

neputând interveni în relațiile contractuale existente între părți, în sensul

solicitat.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC D. SRL Piatra

Neamț, iar prin decizia nr. 112/2010 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel

Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal a respins apelul

reclamantei.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că nemotivarea hotărârii de

către prima instanță, invocată prin apelul promovat, nu este susținută în

cauză, având în vedere că motivarea succintă și sintetică răspunde aspectelor

esențiale ale cauzei, care caracterizează raporturile juridice stabilite între

părți. Referirea instanței de fond la acordarea unei noi linii de credit, în

condițiile în care anterior a analizat condițiile în care reclamanta a

solicitat acordarea unui credit suplimentar, nu are ca efect modificarea

raționamentului juridic expus în considerente referitor la relațiile contractuale

invocate, acesta fiind întemeiat pe situația de fapt relevată de probatoriul

cauzei, în mod independent față de natura produsului de credit menționat.

Sub

aspect procedural, s-a reținut că neindicarea în dovada de îndeplinire a

procedurii de citare a administratorului judiciar provizoriu pentru termenul

din 04 martie 2010 a numelui și calității persoanei care a primit citația

reprezintă o nulitate relativă condiționată potrivit dispozițiilor art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. de dovedirea existenței unei vătămări. In prezenta cauză

partea interesată, care ar putea invoca existența unei asemenea vătămări, este

administratorul judiciar, iar nu reclamanta care avea cunoștință de termenul de

judecată. De asemenea, având în vedere caracterul special al procedurii

insolvenței ale cărei subiect îl constituia reclamanta și încheierea pronunțată

de judecătorul sindic în dosarul nr. 3077/103/2009 la data de 30 octombrie 2009,

instanța a constatat că reclamantei nu i-a fost ridicat dreptul de

administrare, de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din

avere și de a dispune de acestea, conform art. 47 alin. (1), (3) din Legea nr. 85/2006

în vigoare la data pronunțării hotărârii.

Având

în vedere și dispozițiile art. 3 pct. 26, 30, art. 11 alin. (2), art. 18 din

Legea nr. 85/2006, precum și împrejurarea că acțiunea cu judecata căreia a fost

învestită prima instanță a fost formulată de societatea care ulterior a intrat

în procedura insolvenței, aceasta având exercițiul drepturilor procedurilor

necondiționat de aprobarea administratorului judiciar, viciul de procedură

privind citarea administratorului judiciar nu afectează legalitatea procedurii

în raport de reclamantă, aceasta nefiind titulara unui drept vătămat, în sensul

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la

încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin respingerea, în temeiul art.

156 alin. (1) C. proc. civ., a cererii de amânare formulate de apărătorul

acesteia instanța a apreciat că nu este fondat, chiar prin raportare la art. 6

paragraful 1 și paragraful 3 lit. b), c) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, art. 6 paragraful 3

se referă la drepturile persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale,

fiind inaplicabile. Cât privește garanțiile prezumate de un proces echitabil

acestea nu se apreciază în abstract, ci în funcție de împrejurările concrete

ale cauzei.

În litigiul de față

procedura impunea desfășurarea cu celeritate a judecății, în condițiile art. 720

6

C. proc. civ., cerință ce se circumscrie termenului rezonabil prevăzut ca o

garanție de aceleași dispoziții ale art. 6 paragraful 1 și, în consecință,

aplicarea dispozițiilor procedurale nu permitea excepții.

Susținerile

apelantei privind existența unei cereri și din partea părții adverse

concomitent cu a sa la data de 18 februarie 2010, situație ce poate fi

calificată ca o cerere de amânare întemeiată pe învoiala părților, nu sunt

confirmate atât de măsurile instanței, cât și de dispozițiile art. 155 C. proc.

civ., învoiala părților neintervenind în cauză, ci fiecare dintre părți și-a

exprimat în mod autonom și independent voința, tară raportare la celelalte

părți ale cauzei.

Nesoluționarea

cererii privind administrarea probei cu interogatoriul pârâtei nu constituie o

vătămare care poate fi înlăturată doar prin anularea hotărârii primei

instanței, având în vedere caracterul devolutiv al apelului și dispozițiile art.

287 pct. 4, art. 292 C. proc. civ., precum și împrejurarea că reclamanta nu a

insistat în administrarea acestei probe, propunerea acesteia reprezentând

dreptul apelantei-reclamante care, prin atitudinea sa de pasivitate, nu a

justificat utilitatea acesteia.

Cu

privire la fondul cauzei instanța a constatat că obiectul contractului de

credit din 20 noiembrie 2006 a constat în acordarea unui credit pentru

investiții în sumă de 1.913.990 euro-art. 1.1., scopul acestuia fiind

utilizarea pentru finanțarea integrală a proiectului investițional „Construirea

și amenajarea unui complex hotelier de 3 stele".

Efectele acestui

contract, respectiv drepturile și obligațiile cărora le-a dat naștere, invocate

de către reclamantă prin acțiune și apel, impun stabilirea voinței părților la

încheierea acestui contract.

Scopul

acordării creditului astfel cum a fost enunțat de art. 2.1 din contract, consta

în utilizarea acestuia pentru finanțarea integrală a proiectului investițional

al reclamantei. În strânsă legătură cu acesta au fost stabilite, prin acordul

părților, celelalte clauze contractuale, inclusiv privind obligația băncii de a

pune la dispoziție creditul și dreptul împrumutatului de efectua trageri din

acesta. Consecința clauzelor contractuale rezidă în asumarea de obligații și

recunoașterea de drepturi doar în ceea ce privește creditul ce face obiectul

contractului încheiat, fără a exista clauze specifice situației în care

resursele financiare bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru

finalizarea investiției. Referirile reclamantei la sintagme precum „finalizarea

construcției", „finanțarea integrală a proiectului", „încetarea

valabilității contractului" nu sunt de natură să susțină ipoteza asumării

de către pârâtă a obligației finanțării proiectului, ci, dimpotrivă, banii

acordați cu titlu de împrumut să fie folosiți în exclusivitate în scopul stabilit.

Schimbarea circumstanțelor, datorate crizei financiare mondiale, fără a fi

caracterizate ca un element imputabil vreuneia dintre părți, trebuie apreciată

în contextul economic și legislativ actual. Astfel, aceasta nu impune

modificarea efectelor contractului încheiat anterior survenirii acesteia, ci,

în ipoteza afectării condițiilor de derulare a contractului, precum în ipoteza

de față, insuficiența creditului pentru finalizarea proiectului impune

examinarea situației financiare din perspectiva noilor condiții economice.

În

acest context, pârâta a susținut că reclamanta nu îndeplinește condițiile de

eligibilitate prevăzute de Norma nr. 1/2005 a B.C.R. privind activitatea de

creditare. Fără a contesta acest aspect reclamanta a recunoscut că întâmpină

dificultăți financiare depunând în acest sens hotărâri judecătorești care

confirmă intrarea în procedura insolvenței la cererea sa, întemeiată pe

împrejurarea că nu dispune de fonduri bănești pentru a plăti datorii exigibile

de peste 30 de zile în sumă totală de aproximativ 400.000 lei, respectiv pentru

a plăti datorii în sumă totală de aproximativ 8.600.000 lei, care urinează să

ajungă la scadență. în acest context este cu atât mai evidentă imposibilitatea

îndeplinirii condițiilor de eligibilitate prevăzute pentru acordarea unui

credit suplimentar.

În

ceea ce privește aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006, la care s-a făcut

referire prin apelul promovat instanța a apreciat că prevederile invocate nu

sunt incidente în cauză, în considerarea principiului neretroactivitătii legii

civile, reținând data încheierii contractului de credit - 20 noiembrie 2006, respectiv

data publicării în M. Of. al României a actului normativ menționat - 27

decembrie 2006. În aceste împrejurări invocarea responsabilității pârâtei

pentru evaluarea deficitară a riscului contractului și lipsa reglementării unor

împrejurări de natura celor care au intervenit, survenite anterior intrării în

vigoare a dispozițiilor legale care o reglementează reprezintă o încălcare a

principiului neretroactivității indicat anterior.

Împotriva deciziei

sus menționate, a declarat recurs reclamanta SC D. SRL prin administrator

statutar C.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la dispozițiile art.

312 alin. (1), (2) și (3) teza a I C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat

admiterea recursului și în principal, față de primul motiv de recurs, modificarea

în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința

desființării în tot a sentinței apelate, întrucât prima instanță a soluționat

cauza în lipsa apelantei-reclamante care nu a fost legal citată la termenul de

judecată când au avut loc dezbaterile în fața primei instanțe și să se dispună,

în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.,

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Neamț, în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul

admiterii apelului, cu consecința desființării în tot a sentinței apelate,

întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului

în raport de cauza cererii introductive și să se dispună trimiterea cauzei spre

rejudecare către Tribunalul Neamț.

În final, având în

vedere celelalte motive de recurs, a solicitat modificarea în tot a deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării în tot a

sentinței apelate și pe fond, admiterea cererii introductive de instanță astfel

cum a fost formulată.

recursului, recurenta a arătat că nu i-a fost comunicată decizia recurată,

potrivit legii, având în vedere ca s-a efectuat comunicarea deciziei exclusiv

la sediul profesional al administratorului judiciar situat în Piatra Neamț,

str. Mihai Eminescu, iar nu la sediul social al societății, înfrângându-se

astfel prevederile art. 87 pct. 1 și art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În raport de

prevederile art. 87 pct. 1, art. 100 alin. (1) pct. 4 și alin. (3) C. proc.

civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) tezele I și II același cod,

a invocat nulitatea procesului verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare

a deciziei recurate, cu toate consecințele de ordin procedural ce decurg din

incidența nulității, sub aspectul aplicațiunii corecte a prevederilor art. 301

și art. 303 alin. (1) C. proc. civ. A mai susținut că la data de 3 februarie 2011,

i-a fost comunicată o copie legalizată a deciziei atacate, astfel încât

apreciază că a exercitat și motivat prezentul recurs înăuntrul termenelor

legale peremptorii, cu respectarea prevederilor art. 301 si art. 303 alin. (1) C.

proc. civ.

2.

S-a mai

susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel, care a interpretat și

aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză pentru soluționarea

motivului de apel constând din nulitatea hotărârii apelate, prevăzută de

dispozițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., derivată din

condițiile art. 106 alin. (1) același cod, din nulitatea procesului verbal de

citare pentru termenul de dezbateri din 04 martie 2010, de încălcarea prevederilor

art. 85, art. 87 pct. 5, art. 91, art. 100 alin. (1) pct. 7, art. 100 alin. (3)

și art. 107 C. proc. civ.

Nulitatea procesului

verbal de citare, care se răsfrânge atât asupra încheierii de dezbateri și

amânare a pronunțării, cât și asupra sentinței apelate, intervine pentru

nerespectarea prevederilor art. 85, art. 87 pct. 5, art. 91, art. 100 alin. (1)

pct. 7, art. 100 alin. (3) si art. 107 C. proc. civ., deoarece înmânarea

citației a fost realizată în cauză, după cum reiese din procesul verbal, unei

persoane din cadrul serviciului registratură al administratorului judiciar

provizoriu, însă aceasta nu s-a conformat obligației procesuale consacrate de

dispozițiile art. 91 teza a II-a C. proc. civ., în sensul de a-și arăta în clar

numele și calitatea.

Hotărârea

instanței de apel este nelegală sub aspectul criticat, întrucât este dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 85, art. 87 pct. 5, art.

91, art. 100 alin. (1) pct. 7, art. 100 alin. (3) art. 105 alin. (2) teza a

II-a, art. 106 alin. (1) și art. 107 C. proc. civ.

3.

S-a mai criticat decizia atacată sub aspectul interpretării și aplicării

greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză pentru soluționarea motivului

de apel constând din soluționarea cererii introductive de instanță fără a intra

in judecata fondului, prin lipsirea recurentei de un grad de jurisdicție

efectiva în fond.

A

susținut recurenta că prima instanță a respins cererea introductivă de instanță

cu motivarea că apreciază justificat refuzul băncii pentru acordarea unei noi

linii de credit și distinct de critica referitoare la motivarea excesiv de

sumară care contravine prevederilor art. 261 alin. (4) C. proc. civ., respectiv

principiului motivării hotărârilor, a atacat sentința primei instanțe și pe

considerentul ca a fost lipsită de beneficiul unui grad de jurisdicție în fond,

de vreme ce prima instanță nu a soluționat fondul pretenției deduse judecății

strict în raport de obiectul și cauza (causa debendî) cererii introductive, așa

cum de altfel era ținută în virtutea principiului disponibilității, întrucât

s-a pronunțat asupra netemeiniciei acordării unei noi linii de credit,

pretenție pe care recurenta nu a formulat-o, însă nu a soluționat pretenția

obligării pârâtei de a continua finanțarea "Complexului Hotelier D.",

în cadrul creditului de investiții contractat cu aceasta.

Instanța

de apel nu a răspuns în mod expres criticii referitoare la soluționarea cauzei

de către prima instanța fără a intra în cercetarea fondului, mărginindu-se să

argumenteze că prima instanță ar fi motivat totuși sintetic sentința apelată,

cu respectarea rigorilor art. 261 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Sub acest

aspect, consideră că instanța de apel a păstrat nota de superficialitate a

primei instanțe cu prilejul calificării juridice a pretenției deduse judecații

de către reclamant, de vreme ce a susținut că raționamentul judiciar al primei

instanțe este întemeiat pe situația de fapt relevată probator, independent de

natura produsului de credit menționată în considerente.

4.

Recurenta a mai susținut nelegalitatea deciziei și prin prisma interpretării și

aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente pentru soluționarea

motivului de apel privind temeinicia cererii de chemare în judecată.

Astfel

arată că, potrivit art. 2.1. din contractul de credit din 20 noiembrie 2006,

încheiat intre părțile litigante, creditul în cuantum de 1.913,990

euro

acordat subscrisei de către intimata-parata urma sa fie utilizat pentru

finanțarea integrală a proiectului investițional, respectiv "Complex

Hotelier D.", amplasat în Piatra Neamț, str. Petru Rares. S-a arătat că

părțile litigante nu au convenit doar ca respectivul credit să fie utilizat

integral pentru realizarea obiectivului investițional, ceea ce ar fi presupus

posibilitatea ca utilizarea creditului să acopere doar parțial finanțarea

obiectivului investițional, ci au agreat ca respectivul credit să asigure

finanțarea integrală a obiectivului investițional.

Cu

toate acestea, instanța de apel a reținut în mod eronat ca sintagma

contractuala,,finalizare integrală a proiectului” semnifică doar

obligativitatea respectării destinației creditului, în contextul inexistentei

în cuprinsul contractului a unor "clauze specifice situației în care

resursele financiare bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru

finalizarea investiției.

Instanța

de apel era datoare să stabilească voința internă a părților contractante și să

îi confere prevalență conform prevederilor art. 977 C. civ., iar stabilirea

voinței interne a părților contractante nu se poate efectua disociat de studiul

de fezabilitate care a stat la baza acordării creditului și care a fost complet

ignorat în analiza probațiunii de către ambele instanțe de fond. Voința internă

a părților contractante constă din mecanismul finanțării integrale a obiectivului

investițional, căci numai în atare condiții se creează premisele sine qua non ale

rambursării creditului contractat, ca efect al operării obiectivului

investițional.

S-a mai susținut că

este irelevantă în contextul speței starea de insolvență a reclamantei,

respectiv analizarea în prezent a condițiilor de eligibilitate prevăzute de

Norma B.N.R. nr. 1/2005, deoarece executarea obligațiilor asumate în cadrul

unui contract de credit, presupune de plano respectarea criteriilor de

eligibilitate ale împrumutatului în raport de politica prudențială a băncii la

momentul realizării acordului de voință între părțile contractante.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

invocat în chestiunile prealabile nelegala comunicare a deciziei din apel,

precum și dispozițiile de ordin procedural conform cărora este nulă

comunicarea, sub aspectul aplicării corecte a prevederilor art. 301 și 303 alin.

(1) C. proc. civ.

Analizarea acestora

devine însă superfluă, în condițiile în care nu a fost invocată excepția

tardivității recursului.

susținut în apel, nelegala citare la dezbaterile în primă instanță pentru

termenul de 4 martie 2010 când, citația a fost înmânată unei persoane din

serviciul registratură al administratorului judiciar provizoriu, care nu și-a

arătat în clar numele și calitatea.

Considerentele

deciziei din apel care au soluționat acest motiv de apel sunt corecte în

privința stabilirii caracterului relativ al nulității în această privință, și

care putea fi invocată doar de administratorul judiciar provizoriu, deoarece

reclamanta avea cunoștință despre termenul de judecată, și nu i-a fost ridicat

dreptul de administrare, așa încât se va reține corecta aplicare a

dispozițiilor art. 85, 87.5, 91, 100 pct. 7, 105 alin. (2) și 107 C. proc. civ.

Fiind o nulitate

relativă ea poate fi invocată doar de partea proteguită prin norma juridică

pretins încălcată.

Astfel, conform art. 108

C. proc. civ. nulitățile care nu sunt de ordine publică se declară numai după

cererea părții care are interes să o invoce.

primei instanțe, rezultă că problema obligării pârâtei la continuarea

finanțării,,Complexului Hotelier D.” a fost soluționată, considerentele

cuprinzând și concluzia pentru care cererea reclamantei a fost respinsă, iar

instanța de apel a reținut din acest punct de vedere, în mod corect, că

motivarea răspunde sintetic aspectelor esențiale ale cauzei, relevate de către

reclamantă.

invocat interpretarea eronată a contractului, în sensul că sintagma,,finalizarea

integrală a proiectului” semnifică doar obligativitatea respectării destinației

creditului, fără a acoperi și situația în care resursele financiare bazate pe

creditul acordat ar fi insuficiente pentru finalizarea investițiilor.

Prin urmare,

recurenta susține că instanța de control are obligația de a stabili voința

internă a părților contractante și deci, să interpreteze clauzele contractuale,

conform art. 977 C. civ.

Sub acest aspect,

recurenta face trimitere la probele dosarului, concret la studiul de

fezabilitate întocmit la acordarea creditului, conform căruia voința părților

presupune că banca s-a obligat ca mărimea creditului să asigure finanțarea

integrală a proiectului investițional.

Analizând și aceste

critici prin prisma considerentelor reținute de instanța de apel rezultă că nu

sunt fondate.

Astfel, interpretarea

în sensul acordării creditului pentru finanțarea integrală a proiectului

investițional, care cuprinde exclusiv situația în care resursele financiare

bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru finalizarea investiției a

fost cea legală, astfel încât, corect s-a reținut că s-a impus examinarea

situației financiare a reclamantei din perspectiva noilor condiții economice,

pentru verificarea îndeplinirii de către aceasta a condițiilor de eligibilitate

prevăzute de Norma nr. 1/2005 a B.C.R. privind activitatea de creditare.

Prin urmare, reține

că nu au fost încălcate dispozițiile legale privitoare la interpretarea

contractelor, prevăzute de art. 977 și urm. C. civ. și nici pe cele prevăzute

de art. 969 C. civ. privind forța obligatorie, cu putere de lege în privința

părților, a contractelor încheiate între ele.

Nefiind incident

niciun motiv de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel, conform art. 312 C.

proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC D. SRL - în insolvență, prin administrator

judiciar G.C. SPRL împotriva deciziei nr. 112/2010 din 16 decembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Bacău - secția comercială, contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2011.