ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3367/2011

Prin sentința civilă nr. 262/COM din 18 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC D. SRL Piatra Neamț în contradictoriu cu pârâta B.C.R. Asigurări S.A. București, acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei la continuarea finanțării obiectivului complex hotelier D., în baza raporturilor contractuale de credit încheiate. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență, că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de credit din 20 noiembrie 2006 pentru investiții în sumă de 1.913.990 euro pentru finanțarea proiectului - construire și amenajare complex hotelier. Începând cu luna decembrie 2008 reclamanta a solicitat atât rescadențarea ratelor restante, cât și acordarea unui credit suplimentar, însă pârâta i-a respins ambele cereri, având în vedere situația financiară a societății, aflată în procedura insolvenței începând cu data de 30 octombrie 2009 precum și expunerea față de B.C.R.

decurgând din cele trei credite existente. În raport de probele administrate, prima instanță a apreciat ca justificat refuzul băncii pentru o nouă linie de credit, argumentele prezentate fiind legate de situația financiară precară a firmei debitoare, ce are în derulare mai multe credite bancare și a intrat în procedura insolvenței. Planul de restructurare ar trebui să se bazeze pe elemente și documente care să prezinte clar modalitățile de depășire a dificultăților temporare, aspecte ce nu s-au evidențiat, neputându-se proba abuzul și reaua credință a băncii. În acest context, s-a apreciat că cererea reclamantei nu are temei legal, instanța neputând interveni în relațiile contractuale existente între părți, în sensul solicitat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC D. SRL Piatra Neamț, iar prin decizia nr. 112/2010 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal a respins apelul reclamantei. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că nemotivarea hotărârii de către prima instanță, invocată prin apelul promovat, nu este susținută în cauză, având în vedere că motivarea succintă și sintetică răspunde aspectelor esențiale ale cauzei, care caracterizează raporturile juridice stabilite între părți.

Referirea instanței de fond la acordarea unei noi linii de credit, în condițiile în care anterior a analizat condițiile în care reclamanta a solicitat acordarea unui credit suplimentar, nu are ca efect modificarea raționamentului juridic expus în considerente referitor la relațiile contractuale invocate, acesta fiind întemeiat pe situația de fapt relevată de probatoriul cauzei, în mod independent față de natura produsului de credit menționat. Sub aspect procedural, s-a reținut că neindicarea în dovada de îndeplinire a procedurii de citare a administratorului judiciar provizoriu pentru termenul din 04 martie 2010 a numelui și calității persoanei care a primit citația reprezintă o nulitate relativă condiționată potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. de dovedirea existenței unei vătămări. In prezenta cauză partea interesată, care ar putea invoca existența unei asemenea vătămări, este administratorul judiciar, iar nu reclamanta care avea cunoștință de termenul de judecată. De asemenea, având în vedere caracterul special al procedurii insolvenței ale cărei subiect îl constituia reclamanta și încheierea pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. 3077/103/2009 la data de 30 octombrie 2009, instanța a constatat că reclamantei nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de acestea, conform art. 47 alin. (1), (3) din Legea nr. 85/2006 în vigoare la data pronunțării hotărârii.

Având în vedere și dispozițiile art. 3 pct. 26, 30, art. 11 alin. (2), art. 18 din Legea nr. 85/2006, precum și împrejurarea că acțiunea cu judecata căreia a fost învestită prima instanță a fost formulată de societatea care ulterior a intrat în procedura insolvenței, aceasta având exercițiul drepturilor procedurilor necondiționat de aprobarea administratorului judiciar, viciul de procedură privind citarea administratorului judiciar nu afectează legalitatea procedurii în raport de reclamantă, aceasta nefiind titulara unui drept vătămat, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin respingerea, în temeiul art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., a cererii de amânare formulate de apărătorul acesteia instanța a apreciat că nu este fondat, chiar prin raportare la art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. b), c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, art. 6 paragraful 3 se referă la drepturile persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale, fiind inaplicabile. Cât privește garanțiile prezumate de un proces echitabil acestea nu se apreciază în abstract, ci în funcție de împrejurările concrete ale cauzei. În litigiul de față procedura impunea desfășurarea cu celeritate a judecății, în condițiile art. 720 6 C. proc. civ., cerință ce se circumscrie termenului rezonabil prevăzut ca o garanție de aceleași dispoziții ale art. 6 paragraful 1 și, în consecință, aplicarea dispozițiilor procedurale nu permitea excepții.

Susținerile apelantei privind existența unei cereri și din partea părții adverse concomitent cu a sa la data de 18 februarie 2010, situație ce poate fi calificată ca o cerere de amânare întemeiată pe învoiala părților, nu sunt confirmate atât de măsurile instanței, cât și de dispozițiile art. 155 C. proc. civ., învoiala părților neintervenind în cauză, ci fiecare dintre părți și-a exprimat în mod autonom și independent voința, tară raportare la celelalte părți ale cauzei. Nesoluționarea cererii privind administrarea probei cu interogatoriul pârâtei nu constituie o vătămare care poate fi înlăturată doar prin anularea hotărârii primei instanței, având în vedere caracterul devolutiv al apelului și dispozițiile art. 287 pct. 4, art. 292 C. proc.

civ., precum și împrejurarea că reclamanta nu a insistat în administrarea acestei probe, propunerea acesteia reprezentând dreptul apelantei-reclamante care, prin atitudinea sa de pasivitate, nu a justificat utilitatea acesteia. Cu privire la fondul cauzei instanța a constatat că obiectul contractului de credit din 20 noiembrie 2006 a constat în acordarea unui credit pentru investiții în sumă de 1.913.990 euro-art. 1.1., scopul acestuia fiind utilizarea pentru finanțarea integrală a proiectului investițional „Construirea și amenajarea unui complex hotelier de 3 stele". Efectele acestui contract, respectiv drepturile și obligațiile cărora le-a dat naștere, invocate de către reclamantă prin acțiune și apel, impun stabilirea voinței părților la încheierea acestui contract.

Scopul acordării creditului astfel cum a fost enunțat de art. 2.1 din contract, consta în utilizarea acestuia pentru finanțarea integrală a proiectului investițional al reclamantei. În strânsă legătură cu acesta au fost stabilite, prin acordul părților, celelalte clauze contractuale, inclusiv privind obligația băncii de a pune la dispoziție creditul și dreptul împrumutatului de efectua trageri din acesta. Consecința clauzelor contractuale rezidă în asumarea de obligații și recunoașterea de drepturi doar în ceea ce privește creditul ce face obiectul contractului încheiat, fără a exista clauze specifice situației în care resursele financiare bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru finalizarea investiției.

Referirile reclamantei la sintagme precum „finalizarea construcției", „finanțarea integrală a proiectului", „încetarea valabilității contractului" nu sunt de natură să susțină ipoteza asumării de către pârâtă a obligației finanțării proiectului, ci, dimpotrivă, banii acordați cu titlu de împrumut să fie folosiți în exclusivitate în scopul stabilit. Schimbarea circumstanțelor, datorate crizei financiare mondiale, fără a fi caracterizate ca un element imputabil vreuneia dintre părți, trebuie apreciată în contextul economic și legislativ actual. Astfel, aceasta nu impune modificarea efectelor contractului încheiat anterior survenirii acesteia, ci, în ipoteza afectării condițiilor de derulare a contractului, precum în ipoteza de față, insuficiența creditului pentru finalizarea proiectului impune examinarea situației financiare din perspectiva noilor condiții economice.

În acest context, pârâta a susținut că reclamanta nu îndeplinește condițiile de eligibilitate prevăzute de Norma nr. 1/2005 a B.C.R. privind activitatea de creditare. Fără a contesta acest aspect reclamanta a recunoscut că întâmpină dificultăți financiare depunând în acest sens hotărâri judecătorești care confirmă intrarea în procedura insolvenței la cererea sa, întemeiată pe împrejurarea că nu dispune de fonduri bănești pentru a plăti datorii exigibile de peste 30 de zile în sumă totală de aproximativ 400.000 lei, respectiv pentru a plăti datorii în sumă totală de aproximativ 8.600.000 lei, care urinează să ajungă la scadență. în acest context este cu atât mai evidentă imposibilitatea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate prevăzute pentru acordarea unui credit suplimentar.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006, la care s-a făcut referire prin apelul promovat instanța a apreciat că prevederile invocate nu sunt incidente în cauză, în considerarea principiului neretroactivitătii legii civile, reținând data încheierii contractului de credit - 20 noiembrie 2006, respectiv data publicării în M. Of. al României a actului normativ menționat - 27 decembrie 2006. În aceste împrejurări invocarea responsabilității pârâtei pentru evaluarea deficitară a riscului contractului și lipsa reglementării unor împrejurări de natura celor care au intervenit, survenite anterior intrării în vigoare a dispozițiilor legale care o reglementează reprezintă o încălcare a principiului neretroactivității indicat anterior.

Împotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs reclamanta SC D. SRL prin administrator statutar C.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) teza a I C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și în principal, față de primul motiv de recurs, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința desființării în tot a sentinței apelate, întrucât prima instanță a soluționat cauza în lipsa apelantei-reclamante care nu a fost legal citată la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile în fața primei instanțe și să se dispună, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza a III-a C. proc.

civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Neamț, în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința desființării în tot a sentinței apelate, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului în raport de cauza cererii introductive și să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul Neamț. În final, având în vedere celelalte motive de recurs, a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate și pe fond, admiterea cererii introductive de instanță astfel cum a fost formulată.

1. În motivarea recursului, recurenta a arătat că nu i-a fost comunicată decizia recurată, potrivit legii, având în vedere ca s-a efectuat comunicarea deciziei exclusiv la sediul profesional al administratorului judiciar situat în Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, iar nu la sediul social al societății, înfrângându-se astfel prevederile art. 87 pct. 1 și art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În raport de prevederile art. 87 pct. 1, art. 100 alin. (1) pct. 4 și alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) tezele I și II același cod, a invocat nulitatea procesului verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare a deciziei recurate, cu toate consecințele de ordin procedural ce decurg din incidența nulității, sub aspectul aplicațiunii corecte a prevederilor art. 301 și art. 303 alin. (1) C. proc.

civ. A mai susținut că la data de 3 februarie 2011, i-a fost comunicată o copie legalizată a deciziei atacate, astfel încât apreciază că a exercitat și motivat prezentul recurs înăuntrul termenelor legale peremptorii, cu respectarea prevederilor art. 301 si art. 303 alin. (1) C. proc. civ. 2. S-a mai susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel, care a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză pentru soluționarea motivului de apel constând din nulitatea hotărârii apelate, prevăzută de dispozițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., derivată din condițiile art. 106 alin. (1) același cod, din nulitatea procesului verbal de citare pentru termenul de dezbateri din 04 martie 2010, de încălcarea prevederilor art. 85, art. 87 pct. 5, art. 91, art. 100 alin. (1) pct. 7, art. 100 alin. (3) și art. 107 C. proc.

civ. Nulitatea procesului verbal de citare, care se răsfrânge atât asupra încheierii de dezbateri și amânare a pronunțării, cât și asupra sentinței apelate, intervine pentru nerespectarea prevederilor art. 85, art. 87 pct. 5, art. 91, art. 100 alin. (1) pct. 7, art. 100 alin. (3) si art. 107 C. proc. civ., deoarece înmânarea citației a fost realizată în cauză, după cum reiese din procesul verbal, unei persoane din cadrul serviciului registratură al administratorului judiciar provizoriu, însă aceasta nu s-a conformat obligației procesuale consacrate de dispozițiile art. 91 teza a II-a C. proc. civ., în sensul de a-și arăta în clar numele și calitatea. Hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul criticat, întrucât este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 85, art. 87 pct. 5, art. 91, art. 100 alin. (1) pct. 7, art. 100 alin. (3) art. 105 alin. (2) teza a II-a, art. 106 alin. (1) și art. 107 C. proc.

civ. 3. S-a mai criticat decizia atacată sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză pentru soluționarea motivului de apel constând din soluționarea cererii introductive de instanță fără a intra in judecata fondului, prin lipsirea recurentei de un grad de jurisdicție efectiva în fond. A susținut recurenta că prima instanță a respins cererea introductivă de instanță cu motivarea că apreciază justificat refuzul băncii pentru acordarea unei noi linii de credit și distinct de critica referitoare la motivarea excesiv de sumară care contravine prevederilor art. 261 alin. (4) C. proc.

civ., respectiv principiului motivării hotărârilor, a atacat sentința primei instanțe și pe considerentul ca a fost lipsită de beneficiul unui grad de jurisdicție în fond, de vreme ce prima instanță nu a soluționat fondul pretenției deduse judecății strict în raport de obiectul și cauza (causa debendî) cererii introductive, așa cum de altfel era ținută în virtutea principiului disponibilității, întrucât s-a pronunțat asupra netemeiniciei acordării unei noi linii de credit, pretenție pe care recurenta nu a formulat-o, însă nu a soluționat pretenția obligării pârâtei de a continua finanțarea "Complexului Hotelier D.", în cadrul creditului de investiții contractat cu aceasta.

Instanța de apel nu a răspuns în mod expres criticii referitoare la soluționarea cauzei de către prima instanța fără a intra în cercetarea fondului, mărginindu-se să argumenteze că prima instanță ar fi motivat totuși sintetic sentința apelată, cu respectarea rigorilor art. 261 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Sub acest aspect, consideră că instanța de apel a păstrat nota de superficialitate a primei instanțe cu prilejul calificării juridice a pretenției deduse judecații de către reclamant, de vreme ce a susținut că raționamentul judiciar al primei instanțe este întemeiat pe situația de fapt relevată probator, independent de natura produsului de credit menționată în considerente. 4. Recurenta a mai susținut nelegalitatea deciziei și prin prisma interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente pentru soluționarea motivului de apel privind temeinicia cererii de chemare în judecată.

Astfel arată că, potrivit art. 2.1. din contractul de credit din 20 noiembrie 2006, încheiat intre părțile litigante, creditul în cuantum de 1.913,990 euro acordat subscrisei de către intimata-parata urma sa fie utilizat pentru finanțarea integrală a proiectului investițional, respectiv "Complex Hotelier D.", amplasat în Piatra Neamț, str. Petru Rares. S-a arătat că părțile litigante nu au convenit doar ca respectivul credit să fie utilizat integral pentru realizarea obiectivului investițional, ceea ce ar fi presupus posibilitatea ca utilizarea creditului să acopere doar parțial finanțarea obiectivului investițional, ci au agreat ca respectivul credit să asigure finanțarea integrală a obiectivului investițional.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut în mod eronat ca sintagma contractuala,,finalizare integrală a proiectului” semnifică doar obligativitatea respectării destinației creditului, în contextul inexistentei în cuprinsul contractului a unor "clauze specifice situației în care resursele financiare bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru finalizarea investiției. Instanța de apel era datoare să stabilească voința internă a părților contractante și să îi confere prevalență conform prevederilor art. 977 C. civ., iar stabilirea voinței interne a părților contractante nu se poate efectua disociat de studiul de fezabilitate care a stat la baza acordării creditului și care a fost complet ignorat în analiza probațiunii de către ambele instanțe de fond.

Voința internă a părților contractante constă din mecanismul finanțării integrale a obiectivului investițional, căci numai în atare condiții se creează premisele sine qua non ale rambursării creditului contractat, ca efect al operării obiectivului investițional. S-a mai susținut că este irelevantă în contextul speței starea de insolvență a reclamantei, respectiv analizarea în prezent a condițiilor de eligibilitate prevăzute de Norma B.N.R. nr. 1/2005, deoarece executarea obligațiilor asumate în cadrul unui contract de credit, presupune de plano respectarea criteriilor de eligibilitate ale împrumutatului în raport de politica prudențială a băncii la momentul realizării acordului de voință între părțile contractante.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: 1. Recurenta a invocat în chestiunile prealabile nelegala comunicare a deciziei din apel, precum și dispozițiile de ordin procedural conform cărora este nulă comunicarea, sub aspectul aplicării corecte a prevederilor art. 301 și 303 alin. (1) C. proc. civ. Analizarea acestora devine însă superfluă, în condițiile în care nu a fost invocată excepția tardivității recursului. 2. Recurenta a susținut în apel, nelegala citare la dezbaterile în primă instanță pentru termenul de 4 martie 2010 când, citația a fost înmânată unei persoane din serviciul registratură al administratorului judiciar provizoriu, care nu și-a arătat în clar numele și calitatea.

Considerentele deciziei din apel care au soluționat acest motiv de apel sunt corecte în privința stabilirii caracterului relativ al nulității în această privință, și care putea fi invocată doar de administratorul judiciar provizoriu, deoarece reclamanta avea cunoștință despre termenul de judecată, și nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, așa încât se va reține corecta aplicare a dispozițiilor art. 85, 87.5, 91, 100 pct. 7, 105 alin. (2) și 107 C. proc. civ. Fiind o nulitate relativă ea poate fi invocată doar de partea proteguită prin norma juridică pretins încălcată. Astfel, conform art. 108 C. proc. civ. nulitățile care nu sunt de ordine publică se declară numai după cererea părții care are interes să o invoce.

3. Din motivarea primei instanțe, rezultă că problema obligării pârâtei la continuarea finanțării,,Complexului Hotelier D.” a fost soluționată, considerentele cuprinzând și concluzia pentru care cererea reclamantei a fost respinsă, iar instanța de apel a reținut din acest punct de vedere, în mod corect, că motivarea răspunde sintetic aspectelor esențiale ale cauzei, relevate de către reclamantă. 4. Recurenta a invocat interpretarea eronată a contractului, în sensul că sintagma,,finalizarea integrală a proiectului” semnifică doar obligativitatea respectării destinației creditului, fără a acoperi și situația în care resursele financiare bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru finalizarea investițiilor.

Prin urmare, recurenta susține că instanța de control are obligația de a stabili voința internă a părților contractante și deci, să interpreteze clauzele contractuale, conform art. 977 C. civ. Sub acest aspect, recurenta face trimitere la probele dosarului, concret la studiul de fezabilitate întocmit la acordarea creditului, conform căruia voința părților presupune că banca s-a obligat ca mărimea creditului să asigure finanțarea integrală a proiectului investițional. Analizând și aceste critici prin prisma considerentelor reținute de instanța de apel rezultă că nu sunt fondate.

Astfel, interpretarea în sensul acordării creditului pentru finanțarea integrală a proiectului investițional, care cuprinde exclusiv situația în care resursele financiare bazate pe creditul acordat ar fi insuficiente pentru finalizarea investiției a fost cea legală, astfel încât, corect s-a reținut că s-a impus examinarea situației financiare a reclamantei din perspectiva noilor condiții economice, pentru verificarea îndeplinirii de către aceasta a condițiilor de eligibilitate prevăzute de Norma nr. 1/2005 a B.C.R. privind activitatea de creditare. Prin urmare, reține că nu au fost încălcate dispozițiile legale privitoare la interpretarea contractelor, prevăzute de art. 977 și urm. C. civ. și nici pe cele prevăzute de art. 969 C. civ.

privind forța obligatorie, cu putere de lege în privința părților, a contractelor încheiate între ele. Nefiind incident niciun motiv de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel, conform art. 312 C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D. SRL - în insolvență, prin administrator judiciar G.C. SPRL împotriva deciziei nr. 112/2010 din 16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău - secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.