ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 280/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 170/F/2009 din 9

decembrie 2009 Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.L. și B.I., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, prin care s-a solicitat

obligarea acestuia la recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce

le-a fost cauzată reclamanților de atacul animalelor sălbatice-lupi, în

cuantumul de 45.000 lei și acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 Euro

pentru tergiversarea procedurilor de despăgubire de mai bine de 2 ani. Instanța

de fond a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 31.600 lei cu

titlu de daune materiale și a respins restul pretențiilor reclamanților,

respectiv 13.400 lei daune materiale și 10.000 Euro daune morale.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin procesele-verbale de constatare

încheiate în cauză, reprezentanți ai APM Covasna au constatat pe teren

existența unor pagube provocate în gospodăria reclamantului B.I. de către mai

multe exemplare de lup.

Ca urmare a solicitării

reclamantului de acordare a despăgubirilor, s-a comunicat acestuia că la

momentul respectiv nu exista un cadru legal care să stabilească o procedură

pentru solicitarea despăgubirilor pentru pagubele provocate de carnivore mari

și că procesele-verbale despre care s-a făcut vorbire au fost întocmite în baza

unor sesizări primite de la AJVPS Covasna, prin acestea nerealizându-se o

evaluare financiară a pagubei suferite, ci având doar rolul de a constata

paguba și a oferi indicii privind condițiile în care aceasta a fost produsă.

Ministerul Mediului a răspuns

plângerii reclamanților, aducând la cunoștința acestora că procesul verbal de

constatare nu respectă prevederile Normelor privind protecția culturilor

agricole, silvice și a animalelor domestice împotriva pagubelor care pot fi

cauzate de vânat și, ca urmare, că nu pot beneficia de despăgubiri în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Față de conținutul înscrisurilor

existente la dosar, instanța de fond a constatat că cele două procese-verbale

au fost întocmite în vederea constatării și identificării situației de fapt și

a pagubelor suferite de reclamanți, iar modul în care reclamanții au înțeles să

solicite acordarea despăgubirilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 407/2006,

incluzând și cereri adresate instituției emitente a proceselor verbale și către

instituției ierarhic superioare acesteia, echivalează cu efectuarea procedurii

prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate faptul că la datele emiterii celor două procese-verbale era

în vigoare Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, în

varianta cu modificările din 16 iulie 2007, dar, deși evenimentele invocate de

reclamanți ca generatoare de prejudiciu în patrimoniul acestora se încadrau în

dispozițiile art. 13 alin. (1) din această lege, la data producerii lor nu

exista un act normativ care să reglementeze modalitatea de acordare a

despăgubirilor, urmând a fi aplicate dispozițiile de drept comun.

Instanța a reținut că dreptul la

despăgubiri al reclamanților este stabilit de legiuitor prin dispozițiile art.

13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, factorul cauzator al prejudiciului (atacul

lupilor) este dovedit de procesele-verbale anterior prezentate și anexele

acestora, prejudiciul cauzat este, de asemenea, dovedit prin aceleași

înscrisuri, necontestate de pârât, iar legătura de cauzalitate este evidentă,

întrucât prin atacul fie direct sau indirect al lupilor, a fost cauzată moartea

oilor.

Ca urmare, instanța a apreciat că în

cauză, sub aspectul întinderii prejudiciului, este dovedit cel determinat de

lipsirea reclamanților de folosința a 79 de oi, în sensul de capete de ovine,

astfel încât, sub acest aspect, acțiunea reclamanților a fost admisă, iar

pârâtul a fost obligat, față de dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr.

407/2006, la plata contravalorii acestora, rezultată ca urmare a aprecierii

drept notorie a valorii unui capăt de ovină indicată de reclamanți (400 lei).

Instanța a mai constatat că, în

conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., restul pretențiilor solicitate

cu titlu de daune materiale nu au fost probate în cauză, precum și faptul că nu

s-a făcut dovada în cauză a unor suferințe de ordin moral care ar trebui

recompensate printr-un echivalent pecuniar, astfel că admiterea în parte a

acțiunii sub aspectul daunelor materiale este suficientă pentru acordarea către

reclamanți a unei satisfacții morale.

Pentru toate aceste considerente,

instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul la plata

către aceștia a sumei de 31.600 lei cu titlu de daune materiale și a respins

restul pretențiilor reclamanților.

Împotriva sentinței pronunțate de

instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâtul Ministerul Mediului, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art.

304

1

C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, în

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal fiind dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii întrucât în cauza dedusă judecății

sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, a

vânătorii și a protecției fondului cinegetic, cu modificările și completările

ulterioare, precum și Normele din 18 iulie 2002 privind protecția culturilor

agricole, silvice și a animalelor domestice, împotriva pagubelor care pot fi

cauzate de vânat, aprobate prin H.G. nr. 748/2002.

Se menționează că deși instanța a

apreciat ca fiind incidente speței de față dispozițiile art. 13 alin. (1) din

aceeași lege, greșit a reținut că nu există un act normativ care să

reglementeze modalitatea de acordare a despăgubirilor, urmând a fi aplicabile

dispozițiile de drept comun.

De asemenea, se arată că reclamanții

nu erau îndreptățiți la plata despăgubirilor întrucât nu au întreprins

acțiunile la care erau obligați conform art. 3 din normele menționate.

Ulterior, același recurent a invocat

excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de despăgubiri în

raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

arătând că la momentul formulării acțiunii, respectiv data de 28 septembrie 2009,

termenul de prescripție de 6 luni expirase atât cu privire la despăgubire

aferente procesului-verbal I, cât și cu privire la despăgubirile aferente

procesului verbal II.

Intimații-reclamanți au formulat

concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat,

combătând criticile recurentului și arătând că prejudiciul a existat, nu a fost

contestat, impunându-se a fi achitat de recurent.

Analizând, cu prioritate, în temeiul

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune,

invocată de recurentul-pârât, în raport de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru

următoarele considerente:

După cum se constată, recurentul a

transmis reclamanților răspunsul la plângerea prealabilă cu adresa nr. 21923

din 26 iunie 2009 (fila 26 și 35 dosar fond).

Acțiunea reclamanților a fost

formulată la 28 septembrie 2009.

Prin urmare, față de situația de

fapt expusă și în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 554/2004, acțiunea privind recunoașterea dreptului pretins și repararea

pagubei cauzate a fost introdusă în termen de 6 luni de la data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă, astfel că excepția invocată este

nefondată.

Argumentele recurentului pentru

admiterea excepției invocate nu pot fi reținut cu atât mai mult cu cât acestea

se bazează pe culpa sa exclusivă în soluționarea plângerii prealabilă, fapt

care nu poate conduce la sancționarea reclamanților în sensul prescripției

acțiunii, aceasta fiind o sancțiune excesivă și nejustificată în raport cu

atitudinea autorității pârâte, care contravine inclusiv scopului plângerii

prealabile prevăzut de legiuitor prin art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin.

(1) lit. j) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește recursul formulat,

Înalta Curte, analizându-l în raport de criticile formulate, de înscrisurile

care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și prin

prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta

este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

După cum se constată, reclamanții au

formulat acțiunea în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Necontestat este faptul că

reclamanților li s-au produs pagube prin uciderea animalelor domestice de către

mai multe exemplare de lup, animal sălbatic protejat de Legea nr. 407/2006, a

vânătorii și protecției fondului cinegetic, Anexa nr. 2, astfel cum rezultă din

procesele verbale nr. 8100/2007 și nr. 6782/2008.

Potrivit art. 13 alin. (1) din legea

menționată, cu modificările ulterioare, „pentru pagubele produse culturilor

agricole, silvice și animalelor domestice de către exemplarele din speciile de

faună de interes cinegetic, cuprinse în anexele 1 și 2, se acordă despăgubiri”.

Conform alin. (4) al aceluiași

articol, „Despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele de faună

de interes cinegetic cuprinse în Anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică

centrală pentru protecția mediului, din bugetul aprobat cu această destinație”.

Prin Hotărârea nr. 1679/2009,

privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 407/2006

precum și obligațiile ce revin gestionarilor fondurilor cinegetice și

proprietarilor de culturi agricole, silvice și animalelor domestice pentru

prevenirea pagubelor, s-a prevăzut procedura privind acordarea despăgubirilor

pentru pagubele produse proprietarilor animalelor domestice de speciile de faună

sălbatică de interes cinegetic, prevăzute în anexele 1 și 2 la lege, printre

care se numără și lupul – anexa nr. 2.

Recurentul în mod eronat susține că incidente

în cauză sunt dispozițiile H.G. nr. 748/2002, privind aprobarea Normelor de

protecție a culturilor agricole, silvice și animalelor domestice împotriva

pagubelor ce pot fi cauzate de vânat, întrucât această hotărâre a fost abrogată

de H.G. nr. 1679 din 10 decembrie 2008 la 29 decembrie 2008.

Prin urmare, la momentul

soluționării cauzei, la 9 decembrie 2009, H.G. nr. 748/2002 era abrogată,

astfel că invocarea prevederilor acestui act normativ abrogat nu mai prezintă

relevanță în cauză, cu atât mai mult cu cât nu a fost stabilit vreun cuantum al

despăgubirilor anterior H.G. nr. 1679/2008, act normativ ce a intrat în vigoare

după producerea evenimentelor ce au provocat paguba, în cursul derulării

procedurii de despăgubire.

De altfel, eronat și răspunsul la

plângerea prealabilă sub nr. 21923 din 26 iunie 2009 face referire tot la H.G. nr. 748/2002, abrogată.

În consecință, criticile aduse

sentinței atacate din perspectiva H.G. nr. 748/2002 sunt nefondate.

Soluția instanței de fond în sensul

obligării Ministerului Mediului la plata către reclamanți a sumei de 31.600 lei

cu titlu de daune materiale, reprezintă în fapt, obligarea implicită a

autorității pârâte la emiterea unui act administrativ privind plata

despăgubirilor către persoanele vătămate, în sensul art. 18 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Chiar dacă instanța a reținut ca

incidente în cauză doar dispozițiile Legii nr. 407/2006, având în vedere faptul

că raporturile juridice ce au luat naștere între reclamanți și autoritatea

pârâtă erau în curs de desfășurare, este evident că nu pot fi ignorate

dispozițiile H.G. nr. 1679/2008, în vigoare la momentul soluționării în fond a

cauzei, însă acest aspect nu schimbă soluția primei instanțe.

Autoritatea pârâtă nu a adus critici

sentinței atacate în ceea ce privește paguba stabilită de prima instanță la

suma de 31.600 lei reprezentând contravaloarea a 79 oi (400 lei fiecare).

Prin urmare, față de cele reținute,

cât și în raport de atitudinea autorității pârâte, care nu a emis un act

administrativ în ceea ce privește despăgubirile conform art. alin. (6) din H.G.

nr. 1679/2008, soluția instanței de fond este corectă, întrucât astfel cum s-a

reținut anterior, nu a fost contestată valoarea acestora și nici nu s-a

individualizat, în concret care sunt acțiunile neîntreprinse de reclamanți

pentru prevenirea pagubelor, referirile generice la aceste aspecte fiind fără

relevanță.

În consecință, având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a și art. 20 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Mediului și Pădurilor împotriva sentinței nr. 170/F/2009 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 ianuarie 2011.