ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2549/2021

Cererea de chemare în judecată prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în data de 1.2.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor recunoașterea dreptului reclamantei la despăgubirile stabilite prin procesul-verbal de constatare nr. x/31.5.2016, aprobat prin Decizia nr. 425/15.6.2016 a Gărzii Forestiere Brașov și plata despăgubirilor în cuantum de 4.611 RON; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale pentru perioada scursă între data de 14.7.2016 (data expirării termenelor legale pentru plata despăgubirilor) și data plății efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 126 din 28 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor. A fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de 4.611 RON, cu titlu de despăgubiri stabilite prin Procesul-verbal de constatare și evaluare nr. x/31.5.2016, aprobat prin Decizia nr. 425/15.6.2016 a Gărzii Forestiere Brașov, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 14.7.2016 până la plata efectivă. S-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 126 din 28 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor argumentând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul a susținut că între data de depunere a cererii de către intimat la Primăria comunei Bala, respectiv 24.05.2016 și data emiterii Procesului-verbal nr. x/31.05.2016, au trecut mai bine de 6 zile, fapt ce contravine prevederilor art. 4 din H.G. nr. 1679/2008, aspect care atrage nulitatea procesului-verbal. S-a arătat că instanța de fond, în mod eronat, a valorificat apărarea părții adverse, respectiv că ministerul pârât nu are competențe de a verifica legalitatea și temeinicia procesului de constatare și evaluare a pagubelor, invocându-se în acest sens principiul subordonării ierarhice a gărzilor forestiere față de minister, principiu consacrat prin H.G. nr. 20/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apelor și Pădurilor, și art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 32/2015 privind înființarea gărzilor forestiere, potrivit căruia "activitatea Gărzilor este coordonată tehnic la nivel central de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin secretarul de stat pentru păduri și prin structura care coordonează activitatea în domeniul silvic și cinegetic din cadrul acesteia, și se desfășoară la nivel teritorial". Instanța de fond ignoră în analiza efectuată faptul că emiterea deciziei dă naștere la un raport juridic între emitent și persoana în sarcina căreia a fost stabilită răspunderea civilă delictuală, în speță ministerul, astfel încât nu poate fi reținută concluzia instanței de fond în sensul adoptării de către minister a unui comportament pasiv, strict în sensul efectuării plății despăgubirii stabilite prin procesul-verbal. Pentru aceste motive, având în vedere încălcarea flagrantă a legii cât și neîndeplinirea condițiilor legale prevăzute în art. 4 alin. (2) și art. 1 și 3, anexele 1 pct. II și III, anexa 4 la H.G. nr. 1679/2008, s-a arătat că recurentul nu poate fi obligat să acorde despăgubirile solicitate de reclamantă, fapt pentru care se impune admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Apărările intimatei Legal citată, intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Intimata a arătat că decizia emisă de Garda Forestieră Brașov este un act administrativ necontestat, care trebuie pus în executare de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, care nu poate aprecia cu privire la conținutul procesului-verbal, neavând atribuții legale în acest sens.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin Procesul-verbal de constatare și evaluare a pagubelor produse de speciile de faună de interes cinegetic culturilor agricole și silvice nr. 1036/31.5.2016, s-a constatat de către Comisia constituită potrivit art. 3 din H.G. nr. 1679/2008, că la data de 26.5.2016 s-au produs pagube de către exemplare din specia porc mistreț, fiind afectate culturile de porumb ale reclamantei situate în localitatea Băla, jud. Mureș, pe o suprafață de 2,20 ha. Comisia a stabilit că valoarea totală a pagubei este de 4.611 RON. Procesul-verbal sus-menționat a fost aprobat prin Decizia nr. 425/15.6.2016 a Gărzii Forestiere Brașov, dispunându-se comunicarea actului Ministerului Apelor și Pădurilor în vederea acordării despăgubirilor, conform legii. În data de 18.10.2017, prin plângerea prealabilă formulată, reclamanta a solicitat pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor plata despăgubirilor aprobate prin Decizia nr. 425/15.6.2016 a Gărzii Forestiere Brașov, împreună cu dobânzi legale pentru perioada scursă între data de 14 iulie 2016 și data plății efective. Pârâtul a răspuns prin adresa nr. x/14.11.2017, arătând că nu poate da curs solicitării reclamantei "datorită neîndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea despăgubirilor". Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice și animalelor domestice de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în anexele nr. 1 și 2, se acordă despăgubiri, iar alin. (3) din același articol dispune că despăgubirile se suportă de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, din bugetul aprobat cu această destinație. În cauză, autoritatea publică centrală refuză plata despăgubirilor pe considerentul neîndeplinirii mai multor obligații stabilite în sarcina proprietarului de culturi agricole, iar problema de drept ce se impune a fi dezlegată pe calea recursului o reprezintă împrejurarea dacă în contextul procedurii reglementate de Legea nr. 407/2006 și H.G. nr. 1679/2008, pârâtul mai poate invoca în cauza de față o astfel de apărare, pe care să își fundamenteze refuzul de plată. Prima instanță a apreciat acțiunea întemeiată, reținând, în esență, că, procedând la refuzul soluționării cererii reclamantei de a se pune în aplicare această decizie, pârâtul și-a depășit competențele ce îi sunt prevăzute de lege, încălcând astfel dreptul legitim al reclamantei la acordarea de despăgubiri, și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar. Din cuprinsul prevederilor art. 3-6 din H.G. nr. 1679/2008, rezultă faptul că îndeplinirea condițiilor pentru stabilirea dreptului la despăgubiri pentru pagubele cauzate de speciile de faună de interes cinegetic culturilor agricole sau silvice se verifică de către o comisie special constituită în acest scop și se concretizează prin decizia conducătorului structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în a cărui rază de competență s-a produs paguba. Constatarea pagubei se face la cererea scrisă a persoanei păgubite, depusă la primăria localității pe teritoriul căreia s-a produs paguba, conform procedurii prevăzute de art. 4 din actul normativ mai sus citat, stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a se realiza tot de către comisie, în funcție de cheltuielile efectuate de către persoana păgubită până la data producerii pagubei cu înființarea și întreținerea culturii agricole sau silvice, sau, după caz, în funcție de valoarea de piață, în cazul animalelor domestice (art. 6 din H.G. nr. 1679/2008). Esențial de precizat este faptul că procesele-verbale încheiate de către comisiile prevăzute la art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1679/2008 se aprobă prin decizie a conducătorului structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în a cărui rază de competență s-a produs paguba, astfel cum stabilește art. 6 alin. (5) din hotărârea de guvern în discuție iar, potrivit art. 6 alin. (6) din același act normativ, decizia astfel emisă poate fi contestată potrivit art. 7 și 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, Înalta Curte constată că procedura de constatare a pagubelor produse de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic și de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru aceste pagube se finalizează prin emiterea deciziei prevăzute de art. 6 alin. (6) din H.G. nr. 1679/2008, decizia conducătorului structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură fiind actul administrativ prin care se conferă dreptul la despăgubiri, sau, după caz, se respinge solicitarea la despăgubiri. Așadar, ministerul de resort nu are nicio competență recunoscută în privința procedurii de constatare și de stabilire a despăgubirilor în aceste situații, astfel că argumentele formulate în cuprinsul întâmpinării și în recurs, prin care se tinde la demonstrarea neîndeplinirii condițiilor pentru acordarea despăgubirilor, nu sunt pertinente, cât timp ministerul pârât nu are abilitarea legală de a verifica îndeplinirea condițiilor de despăgubire pentru pagubele produse de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic. Odată emis actul administrativ prevăzut de art. 6 alin. (6) din H.G. nr. 1679/2008, acesta fiind reprezentat în speță prin decizia 425/15.06.2016, emisă de Garda Forestieră Suceava, și în condițiile în care acest act administrativ nu a fost revocat sau desființat, ministerul pârât este ținut la plata despăgubirilor stabilite prin acesta, competența recunoscută de lege în această materie ministerului fiind exclusiv aceea de a achita contravaloarea despăgubirilor stabilite și nicidecum de a proceda la o proprie analiză a dreptului la despăgubiri. În acest sens, este de observat că, potrivit art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, din bugetul aprobat cu această destinație, iar în caz de aprobare începând să curgă termenul de maxim 30 zile prevăzut de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 407/2004, înăuntrul căruia să se facă plata despăgubirilor către beneficiari, termen care nu a fost respectat de recurentul - pârât. În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că, în cauză, conduita autorității publice, care a încercat să-și motiveze pasivitatea prin interpretarea secvențială, contrară scopului pentru care au fost edictate, a dispozițiilor normative privind condițiile și procedura de acordare a despăgubirilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 407/2006, conturează un refuz de rezolvare a cererii intimatei- reclamante, act administrativ asimilat în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dă naștere obligației de plată a despăgubirilor pentru acoperirea vătămării produse. Invocarea principiului subordonării ierarhice a gărzilor forestiere față de minister, nu are nicio relevanță prin prisma dispozițiilor legale enunțate, care stabilesc competențele fiecărui organ administrativ în procedura de acordare a despăgubirilor precum și abilitatea conducătorului gărzii de mediu de a emite acte administrative. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata - reclamantă, Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat și va obliga recurentul la pata cheltuielilor de judecată in favoarea intimatei.