ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2374/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2374/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 154 din 11 octombrie 2007, Curtea

de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte

acțiunea precizată, formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâții Serviciul

Român de Informații - prin U.M. RR București și M.G.C. - director Serviciului

Român de Informații, a anulat Ordinul din 22 noiembrie 2006, a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția avută anterior emiterii ordinului și a obligat pârâtul

Serviciului Român de Informații la plata drepturilor salariale începând cu data

emiterii ordinului până la reintegrarea efectivă precum și la plata sumei de 10.000

RON daune morale și a sumei de 3.336,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către

reclamant.

Totodată, instanța a respins

acțiunea reclamantului față de M.G.C.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că soluția se impune, având în vedere că pârâtul Serviciul Român

de Informații nu a făcut dovada motivelor trecerii în rezervă a reclamantului, conform

temeiului de drept reținut în ordinul respectiv și că, deși trecerea sa în rezervă

s-a dispus în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b) și al art. 85 alin. (1) lit. e)

și alin. (2) din Legea nr. 80/1995 pentru motive determinate de nevoi ale Serviciului

Român de Informații, s-au avut în vedere abateri disciplinare constând în special

în nerespectarea normelor legale privind întocmirea și circulația documentelor clasificate,

abateri care, dacă erau probate, puteau atrage incidența prevederilor art. 85

lit. j) din Legea nr. 80/1995.

Ca o consecință a anulării

ordinului de trecere în rezervă a reclamantului, s-a reținut că se impune reintegrarea

reclamantului în postul avut anterior emiterii ordinului, cu plata tuturor drepturilor

salariale de care a fost lipsit începând cu data trecerii acestuia în rezervă și

până la reintegrarea efectivă.

Instanța de fond a mai

reținut că, prin emiterea ordinului nelegal, reclamantul a suferit un prejudiciu

moral, cauzat de dezbaterea cazului său în presa scrisă și cea a audiovizualului,

care i-a afectat viața de familie, starea de sănătate și calitățile de militar și

ofițer de informații. Ca atare, acesta este îndreptățit la primirea despăgubirilor

pentru aceste daune morale, în sumă de 10.000 RON.

Cu privire la pârâtul

M.G.C., instanța a reținut că acesta nu poate fi obligat în solidar cu instituția

pârâtă la plata sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune, având în vedere că

ordinul de trecere în rezervă al reclamantului s-a emis urmare a hotărârii Biroului

Executiv al instituției și nu exclusiv prin voința directorului acesteia.

Împotriva sus-menționatei

sentințe au declarat recurs atât reclamantul D.D., cât și pârâtul Serviciul Român

de Informații prin U.M. RR București.

Pârâtul Serviciul Român

de Informații prin U.M. RR București a declarat recurs și împotriva încheierii din

6 septembrie 2007 pronunțată în cauză de aceeași instanță.

Prin recursul declarat

de reclamantul D.D., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 raportat la art. 304

1

C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a solicitat modificarea

în parte a sentinței atacate, în sensul obligării și a directorului Serviciului

Român de Informații, M.G.C.., la plata despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul

ce i-a fost cauzat, în solidar cu autoritatea publică pârâtă și al acordării sumei

de 100.000 RON cu titlu de daune morale, în scopul acoperirii întregului prejudiciu

suferit, ca urmare a emiterii de către autoritatea pârâtă a actului administrativ

contestat, de excludere, în mod nelegal, din rândul cadrelor militare.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, recurentul - reclamant a arătat că prin cererea de chemare

în judecată adresată instanței de contencios administrativ a solicitat expres ca

despăgubirile pentru prejudiciul ce i-a fost produs să fie suportat de domnul M.G.C.,

în solidar cu instituția pe care o conduce, în considerarea faptului că domnul Maior

a emis cu intenție și cu încălcarea legii actul administrativ contestat.

A mai susținut recurentul-reclamant

că motivarea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii sale față de pârâtul

M.G.C. este lipsită de temei legal întrucât a luat cunoștință de stenograma Biroului

Executiv al Consiliului Director, numai la data de 19 iulie 2007. Potrivit acestui

document, trecerea sa în rezervă s-a făcut de organul de conducere, însă conform

art. 21 din Legea nr. 14/1992, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român

de Informații, președintele Biroului Executiv al Consiliului Director este directorul

Serviciului Român de Informații, context în care, în opinia recurentului-reclamant,

M.G.C. este principalul vinovat de nerespectarea legii din interiorul instituției.

În fine, pe acest aspect,

recurentul a mai învederat că excluderea sa din instituție nu s-a realizat pentru

pretinse abateri ci pentru a se bloca demascarea de noi abuzuri și ilegalități săvârșite

de ofițeri Serviciului Român de Informații, fiind totodată inexplicabilă atitudinea

directorului Serviciului Român de Informații, care, deși legal citat, nu a dat curs

citațiilor, demonstrând un real dispreț la adresa instanței.

Pe aspectul plății daunelor

morale, recurentul-reclamant a arătat că deși instanța de fond i-a acordat cu acest

titlu suma de 10.000 RON, își menține cererea inițial formulată, pentru plata sumei

de 100.000 RON. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a indicat

că și în prezent seria de abuzuri și inegalități comise de conducerea Serviciului

Român de Informații la adresa sa continuă, nefiind reintegrat efectiv pe funcția

avută anterior, ceea ce este de natură a-l umili și a-i știrbi demnitatea.

Fără a aduce critici concrete

față de modul în care instanța de fond a examinat și evaluat acest capăt de acțiune,

recurentul-reclamant a prezentat, în dezvoltarea motivelor de recurs, metodele și

mijloacele compromițătoare prin care susține că reprezentanții oficiali ai Serviciului

Român de Informații i-au știrbit reputația și calitățile de ofițer de informații,

cum ar fi expunerea la data de 6 decembrie 2006, prin purtătorul de cuvânt al Serviciului

Român de Informații, a statutului și situației sale profesionale, pe un post local

TV, la o emisiune de știri, când s-a menționat că trecerea sa în rezervă s-a făcut

pentru motivele și determinat de nevoile instituției.

S-au mai evidențiat de

către recurent, acțiunile întreprinse prin executorul judecătoresc și refuzul pârâtei

de a-i comunica actele solicitate, inclusiv actul administrativ contestat, cu precizarea

că solicitarea de reparare a daunelor morale și acordarea de despăgubiri în cuantum

de 100.000 RON este fundamentată și pe modalitatea nelegală în care pârâtul a săvârșit

fapta ilicită cauzatoare de inestimabile prejudicii morale, prin lezarea onoarei

și reputației sale, fiind întrunite cerințele de acordare a reparației pecuniare

solicitate, respectiv caracterul cert al prejudiciului și nerepararea lui până în

prezent.

În fine, evidențiind repercusiunile

trecerii sale în rezervă, nelegale și intempestive, după o carieră de 14 ani, în

planul vieții de familie, afectată în mod evident de șocul suferit, recurentul-reclamant

a indicat că și defăimările ce i-au fost produse prin presă și prin alte mijloace,

trebuiesc de asemenea reparate, făcând ample referiri la practica Curții Europene

a Drepturilor Omului în materia tratamentelor degradante, conform art. 3 din Convenție.

La rândul său, recurentul-pârât,

Serviciul Român de Informații, prin motivele de recurs îndreptate împotriva sentinței

instanței de fond, a criticat hotărârea pronunțată, solicitând modificarea în tot

a acesteia, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Un prim motiv de critică

s-a întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând

că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină,

potrivit art. 261 C. proc. civ.

În opinia acestui recurent,

instanța de fond s-a rezumat la admiterea cererii reclamantului, fără a arăta considerentele

care au determinat dispunerea acestei măsuri și fără a motiva înlăturarea apărărilor

pârâtului.

Potrivit recurentului-pârât,

actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat face parte din categoria celor

prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care pot fi atacate numai

pentru exces de putere, astfel că se impunea analizarea „motivelor și nevoilor”

unui serviciu de informații numai prin raportare la acest text de lege, ceea ce

în cauză însă nu s-a realizat.

Un al doilea motiv de

critică, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează susținerea

recurentului-pârât în sensul că hotărârea atacată s-a dat cu greșita aplicare a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995,

privind Statutul cadrelor militare.

Potrivit acestui text

de lege, recurentul-pârât arată că deși trecerea în rezervă a intimatului- reclamant

s-a făcut „pentru alte motive sau nevoi ale Serviciului Român de Informații” (teza

a II-a art. 85 alin. (1) lit. e), instanța de fond în mod greșit a reținut că nu

s-a dovedit că trecerea în rezervă s-a făcut pe seama unei reorganizări a unității

sau reducerii unor funcții, așa cum este menționat în temeiul legal al ordinului.

S-a mai arătat de către

recurentul-pârât că în cauză s-a probat că ofițerul-reclamant nu îndeplinește cerințele

de ordin psihologic necesare unui ofițer de informații, cerințele legale în materia

informațiilor clasificate și în plus nu a respectat disciplina militară, ordinele

și regulamentele militare, intrând astfel sub incidența prevederilor tezei a doua

a art. 85 alin. (1) lit. e), mai cu seamă că din actele depuse rezultă că reclamantul

a recunoscut că a încălcat normele legale în materie, prin listarea neautorizată

a unor materiale și apoi prin scoaterea lor din incinta unității pentru a fi înmânate

către o terță persoană. Astfel, în opinia recurentului-pârât, față de cele arătate,

dată fiind incompatibilitatea ofițerului cu regulile ce privesc protecția informațiilor

clasificate, ceea ce a și impus trecerea sa în rezervă, încetarea raporturilor de

serviciu în condițiile art. 85 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 80/1995 a avut

loc, în mod corect și legal, contrar celor nemotivat reținute de instanță.

În fine, un ultim motiv

de critică al recurentului-pârât, întemeiat tot pe prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., se referă la acordarea neîntemeiată a daunelor morale chiar și numai

în parte către reclamant, câtă vreme, astfel cum susține acest recurent, reclamantul

și soția sa au fost prezenți la diferite emisiuni TV, făcând publice cele întâmplate

și întrucât instanța nu a arătat de unde rezultă știrbirea calității de militar

și ofițer de informații în condițiile în care a fost trecut în rezervă în baza unui

temei legal care nu se referă în mod direct la atitudini culpabile ale reclamantului.

Recurentul-pârât, printr-un

recurs separat, a atacat și încheierea de ședință din data de 6 septembrie 2007,

prin care s-a dispus suspendarea Ordinului din 22 noiembrie 2006 emis de Directorul

Serviciului Român de Informații, până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ suspendat.

În esență, motivele de

recurs îndreptate împotriva acestei încheieri au vizat faptul că instanța a admis

cererea de suspendare fără a arăta considerațiunile care au determinat dispunerea

unei astfel de măsuri și mai cu seamă fără a înlătura motivat apărările recurentului-pârât.

S-a mai arătat că instanța

nu a examinat practic întrunirea cumulativă a cerințelor art. 14 și 15 din Legea

nr. 554/2004, fiind făcute referiri numai cu privire la paguba iminentă invocată

de reclamantul-recurent, cu reluarea aspectelor de fond ale cauzei.

Înalta Curte, examinând

actele și lucrările dosarului, în raport de amplul material probatoriu administrat

de ambele părți, de prevederile legale incidente dar și față de motivele de recurs

formulate de cei doi recurenți, reține că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant

în raport cu sentința atacată, iar ale recurentului-pârât numai în parte, în limitele

ce se vor arăta, urmând a fi totodată respins recursul recurentului-pârât împotriva

încheierii din data de 6 septembrie 2007, în considerarea celor în continuare prezentate.

Dată fiind interconexiunea

între recursurile formulate în cauză, privind hotărârea dată asupra fondului cauzei,

Înalta Curte va grupa argumentele și considerentele sale față de toate criticile

aduse, evidențiind după caz elementele distinctive.

Prin Ordinul Directorului

Serviciului Român de Informații din 22 noiembrie 2006, în temeiul art. 43 alin.

(1) lit. b), art. 85 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind

Statutul cadrelor militare, a fost trecut în rezervă, din oficiu, căpitanul D.I.D.,

pentru motive determinate de nevoi ale Serviciului Român de Informații.

Ordinul semnat de Directorul

Serviciului Român de Informații M.G.C. a fost declasificat în conformitate cu aprobarea

directorului Serviciului Român de Informații din 8 decembrie 2006.

După cum corect a reținut

și instanța de fond, Înalta Curte apreciază că actul administrativ atacat este nelegal,

în condițiile în care, în cuprinsul său, nu sunt reținute, cel puțin sumar, cu rezonabilă

motivare și descriere, după cum constant se reține și în jurisprudența comunitară

și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, motivele concrete și nevoile

distincte care, în cauză au determinat o astfel de măsură de trecere în rezervă.

Potrivit art. 35 din Legea

nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații,

cadrele din sectoarele operative ale Serviciului Român de Informații sunt funcționari

publici care îndeplinesc exercițiul autorității de stat, având drepturile și obligațiile

prevăzute de lege pentru această calitate, ceea ce înseamnă că și recurentul-reclamant

beneficiază și de incidența reglementărilor din Legea nr. 188/1999, republicată,

a funcționarului public.

Este adevărat, astfel

cum susține recurentul-pârât că trecerea în rezervă a recurentului- reclamant s-a

făcut în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) teza a II-a, respectiv „alte motive sau

nevoi ale Ministerului Apărării Naționale”, ceea ce nu înseamnă însă, că cel puțin

minimal și cu rezonabilă expunere, respectivele motive sau nevoi ar putea fi indicate.

Mai mult, ordinul în discuție

nu face referire la alte documente interne care, în măsura în care s-ar fi prevăzut

că fac parte integrantă din cuprinsul său, ar fi putut eventual complini în acest

fel lipsa oricăror mențiuni din ordinul atacat.

Nu pot fi primite susținerile

recurentului-pârât în sensul că nevoile Serviciului Român de Informații și motivele

avute în vedere sunt cele menționate în chiar recursul motivat, respectiv cerințele

de ordin psihologic necesare unui ofițer de informații, cerințele legale în materia

informațiilor clasificate și nerespectarea disciplinei militare, a ordinelor și

regulamentelor militare, ca elemente ce intră sub incidența prevederilor tezei a

doua a art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995, întrucât nici în ordinul

atacat și nici în actele interne premergătoare nu au fost calificate ca atare respectivele

cerințe.

Pe de altă parte, Înalta

Curte nu poate să nu constate că respectivele cerințe, prin conținutul și consecințele

lor se apropie mai degrabă de celelalte temeiuri prevăzute de art. 85 din Legea

nr. 80/1995, ce permit trecerea în rezervă în anumite situații, cum ar fi, manifestarea

dezinteresului în îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor de serviciu sau în perfecționarea

pregătirii militare [art. 85 lit. i)], sau comiterea de abateri grave de la prevederile

regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale [art. 85 lit. j)] sau chiar

clasarea ca „apt limitat” [art. 85 lit. c)].

Dată fiind așadar inconsistența

dintre temeiul legal indicat în ordinul de trecere în rezervă și pretinsele susțineri

ale părților, neverificabile însă prin raportare la cele reținute, în actul contestat,

în lipsa motivării și a indicării lor în cuprinsul acestuia, Înalta Curte apreciază

că în mod corect, pentru acest motiv formal dar nu mai puțin important, ordinul

atacat este nelegal și în mod corect a fost anulat, cu consecința reintegrării recurentului-reclamant

în funcția avută anterior și obligarea recurentului-pârât la plata drepturilor salariale

începând cu data emiterii ordinului și până la efectiva reintegrare.

Nu sunt așadar întemeiate

în raport de cele reținute și de prevederile legale menționate, criticile recurentului-pârât

vizând admiterea de către instanță a acestui capăt de cerere.

Sunt întemeiate și urmează

a fi primite însă criticile recurentului-pârât referitoare la acordarea daunelor

morale către recurentul-reclamant, chiar într-un cuantum substanțial redus față

de cel solicitat prin acțiune (10.000 RON față de 100.000 RON daune).

În condițiile concrete

în care s-a dispus trecerea în rezervă a recurentului-reclamant, chiar printr-un

ordin apreciat ca fiind nelegal, dar în care nu se fac nici un fel de aprecieri

nici la activitatea profesională, nici la conduita morală și nici la profilul psihologic

al recurentului, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține că acesta a avut drept

consedință știrbirea reputației recurentului, a imaginii sale, înjosirea și umilirea

sa, actele interne ale Serviciului Român de Informații depuse și la dosar referitoare

la presupusele abateri comise de recurentul-reclamant, nefiind făcute publice în

vreun mod.

Având în vedere circumstanțele

concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că reținerea caracterului nelegal al

ordinului de trecere în rezervă, emis pentru motivul invocat, reprezintă, în sine,

o reparație echitabilă, suficientă și rezonabilă pentru repararea oricărui prejudiciu

moral ce ar fi fost suferit de către recurentul-reclamant, această soluție fiind

de altfel în acord și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului în această

materie

1

.

Înalta Curte nu va reține

ca relevante susținerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsele acțiuni

cu vădit scop denigrator desfășurate de Serviciului Român de Informații, pentru

că acestea nu sunt susținute de probele dosarului. Comunicatul de presă la care

se referă reclamantul-recurent nu conține practic nici un element de natură a-l

înjosi sau umili pe acesta, fiind mai degrabă o reacție la mediatizarea cazului,

generată și prin aparițiile și interviurile acordate chiar de reclamantul- recurent

și soția sa.

În fine, pe acest din

urmă aspect, Înalta Curte reține și inaplicabilitatea în cauză a practicii Curții

Europene a Drepturilor Omului invocate de recurentul-reclamant, pronunțată în materia

„tratamentelor inumane” și a „tratamentelor degradante” în sensul art. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, raportat la împrejurările concrete de fapt și de

drept

2

, sus-arătate.

Pentru toate aceste considerente

la care se adaugă și cele referitoare la netemeinicia solicitării de obligare a

pârâtului M.G.C. la plata daunelor morale, în măsura în care ar fi fost acordate,

în sensul celor reținute deja și de instanța de fond, Înalta Curte va respinge așadar

ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant.

Pentru aceleași argumente,

la care se adaugă și cele punctual prezentate în analizarea recursului recurentului-pârât,

se va admite acest recurs numai în sensul modificării în parte a sentinței atacate,

respectiv a respingerii cererii precizate de obligare a pârâților la plata daunelor

morale și la înlăturarea obligării recurentului-pârât la plata sumei de 10.000 RON

cu acest titlu.

Se vor menține însă toate

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În fine, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat și recursul declarat de recurentul-pârât

Serviciului Român de Informații împotriva încheierii din 6 septembrie 2007, a Curții

de Apel Ploiești, pronunțată în aceeași cauză, apreciindu-se în raport și de soluția

pronunțată prin recursul de față, justețea și legalitatea măsurii de suspendare

dispuse, pe temeiul legal arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul D.D. împotriva sentinței civile nr. 154 din 11 octombrie 2007 a Curții

de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de pârâtul Serviciul Român de Informații împotriva aceleiași sentințe.

Modifică, în parte, sentința

atacată, în sensul că respinge cererea precizată a reclamantului D.D. de obligare

a pârâților la plata daunelor morale, ca neîntemeiată și înlătură obligarea recurentului

-pârât de la plata sumei de 10.000 RON cu acest titlu.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Serviciul Român de Informații împotriva încheierii din 6 septembrie

2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

pronunțată în aceeași cauză.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2008.

___________

1

A se vedea hotărârea

din 17 decembrie 2004 în cauza C. și M. v. România.

2

În cauza Irlanda

c/Royaume-Uni, din anul 1978, Curtea Europeană a definit pentru prima dată

tratramentele inumane, ca fiind acele acte, de o gravitate deosebită prin care

se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale, susceptibile de

a-i produce puternice tulburări psihice.