ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta E.C. a chemat în judecată

pârâtul Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, solicitând

instanței ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea lui la achitarea

sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2004 și 2005,

actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data

plății efective precum și obligarea pârâtului la plata de daune interese.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

ca în perioada 3 august 2000-1 decembrie 2005 a îndeplinit funcția publică de referent clasa I grad profesional superior în cadrul Direcției Dialog Social a

Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, precum și faptul că, raportul

său de serviciu a încetat prin pensionare la data de 1 decembrie 2005.

A mai arătat că, prin Legea nr. 188/1999

a fost stipulată în favoarea funcționarilor publici plata unei prime de vacanță,

calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediul de odihnă și că, efectele acestor dispoziții au fost suspendate

succesiv până în luna decembrie 2005, astfel încât la această dată încetând

suspendarea, este îndreptățită să primească primele de vacanță pentru ultimii

trei ani, respectiv 2003 – 2005.

Prin cererea înregistrată la data de 24

ianuarie 2007, reclamanta a modificat acțiunea introductivă de instanță,

solicitând obligarea pârâtului la plata primelor de vacanță aferente ultimilor

5 ani încetării raportului său de serviciu, respectiv 2001 – 2005.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 635 din 28

februarie 2007 a admis în parte acțiunea reclamantei, în sensul obligării

pârâtului la plata primelor de vacanță pentru anii 2003 – 2005 în cuantum

actualizat cu indicele de inflație la data plății, către reclamantă.

Totodată, a dispus și respingerea

capătului de cerere privind obligarea la daune interese ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că odată cu închiderea anului pentru care au fost emise

prevederile cu privire la suspendarea dreptului pentru funcționari la prima de

vacanță, aceste drepturi devin active și pot fi solicitate de cei în cauză.

A mai reținut și că, potrivit

dispozițiilor art. 73 lit. d) din Legea nr. 168/1999 plata despăgubirilor

solicitate de reclamantă poate fi cerută în termen de 3 ani de la data

producerii pagubei.

Referitor la daunele interese solicitate,

s-a reținut că reclamanta a renunțat la acest capăt de cerere prin încheierea

de ședință de la termenul din 31 ianuarie 2007.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se

susține că, instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății,

neobservând că, deși potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

republicată, funcționarul public are dreptul la o primă de concediu, totuși

acordarea primei a fost suspendată în anii 2003-2005 prin legile bugetului de

stat pe anii 2003-2005, legi care sunt în acord cu prevederile constituționale,

iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Examinând cauza în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte

constată că, recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în

continuare.

Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin

dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu

stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art.34 alin.2 din Legea nr. 188/1999

(republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu

se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai

mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența

pentru anii 2001 și 2002.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare,

pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut,

ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept

nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit

de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De

aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va

respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul

Muncii, Solidarității Sociale și Familiei (Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse) împotriva sentinței civile nr. 635 din 28 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21

iunie 2007.