PANTOULIAS c. GRECE

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38841/04 prezentată de Ioannis PANTOULIAS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 18 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President C.L. Rozakis mes Tulkens Vajić dnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 16 octombrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 1 decembrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT pe reclamant, dl Ioannis Pantoulias, este un cetățean grec, născut în 1979 și rezident în Atena. El este reprezentat în fața Curții de către dl T. Sigalas, avocat în Baroul Pireu. Guvernul grec (atîl) este reprezentat de delegații agentului său, dl K. Georghiadis, care se ocupă de Consiliul juridic al statului și dl M. Dl Papida, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la Õ . Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia nr. La data de 18 ianuarie 2000, Ministerul Apărării Naționale l-a recunoscut pe solicitant, martorul lui Iehova, calitatea de reprezentant al conștiinței. La 29 februarie 2000, reclamantul a fost desemnat la oficiul poștal de pe insula Kos, pentru a efectua un serviciu civil de înlocuire, așa-numitul "alternative" (a se vedea mai jos "dreptul și practica interne relevante"). La 2 iunie 2000, printr-o decizie a directorului biroului de recrutare din regiunea Dattique, reclamantul a fost decăzut din dreptul său de a efectua un serviciu civil de înlocuire. Această decizie s-a bazat pe un raport al directorului biroului poștal căruia i-a fost repartizat reclamantul, care raporta erori disciplinare comise de acesta. La 22 iunie 2000, reclamantul s-a adresat Ombudsmanului Republicii Hellenice, solicitându-i să se implice în cazul său. În raportul său din 9 noiembrie 2000, Ombudsmanul concluzionează că decăderea reclamantului a avut loc fără ca acesta din urmă să fi fost audiat în prealabil de către directorul biroului poștal, încălcând prevederile articolului 20 alineatul (2) din Constituție, care garantează justițiabilului dreptul de a fi ascultat înainte de orice acțiune sau măsură administrativă luată în detrimentul drepturilor sau intereselor sale La 5 decembrie 2000, reclamantul a invitat organele competente ale Ministerului Apărării naționale să revoce decizia, pentru a se conforma raportului Ombudsmanului. Între timp, la 6 iulie 2000, reclamantul, reprezentat de avocatul său, a recurs împotriva deciziei de decădere a dreptului său de a efectua un serviciu civil alternativ. Această acțiune a fost respinsă la 29 august 2000, prin decizia serviciului de recrutare al statului major al apărării naționale. La 7 iulie 2000, biroul de recrutare a chemat reclamantul la arme. În decembrie 2000, reclamantul sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a deciziilor și actelor incriminate. A doua acțiune în anulare La 30 aprilie 2001, neadoptând nici un răspuns din partea Ministerului Apărării la cererea sa din 5 decembrie 2000, reclamantul sesizează Consiliul cu privire la o a doua acțiune de anulare a deciziilor pronunțate, precum și cu privire la refuzul tacit al instanței de a retrage această decădere. La 16 septembrie 2003, printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul, a patra cameră a Consiliului de Stat, compusă din cinci membri, a alăturat examinarea celor două acțiuni și a trimis cauza în fața formării sale de șapte membri (hotărârea nr. 2274/2003). La 16 aprilie 2004, Consiliul de Stat a respins acțiunile. Înalta instanță a declarat că decăderea dreptului de a efectua un serviciu alternativ nu a adus atingere constituției sau convenției, deoarece aceste instrumente nu au garantat dreptul la o conștiință, ci pur și simplu o ușurare Prin urmare, reclamantul nu avea dreptul de a-și vedea revocarea. Cu toate acestea, Consiliul a declarat că reclamantul avea dreptul de a contesta legalitatea măsurii incriminate și că, în acest sens, acțiunea în anulare îi garanta un control judiciar suficient și eficient. Reflectând la acțiunile pe care le-a sesizat, Consiliul de Stat a considerat că, în măsura în care era îndreptat împotriva deciziilor care pronunță decăderea reclamantului, prima acțiune era depusă în afara termenului de 60 de zile prevăzut de lege și, prin urmare, era inadmisibilă, ceea ce implica, de asemenea, executarea celei de-a doua acțiuni, în măsura în care aceasta era îndreptată împotriva acelorași decizii. Cu privire la acest aspect, Curtea Supremă de Justiție a Uniunii Europene a fost prevăzută în mod expres de dispozițiile relevante pe care le-a întrerupt sesizarea Ombudsmanului și nu a suspendat termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac interne. În plus, Consiliul a considerat că celelalte acte vizate de acțiuni, cum ar fi raportul directorului biroului poștal sau cererea reclamantului de arme, erau acte neexecutive și nu puteau fi atacate în mod valabil. În cele din urmă, el a menționat că, potrivit dispozițiilor relevante, raportul Ombudsmanului nu era un act administrativ executoriu și că concluziile conținute în acest raport nu constituiau o somație pe care administrația ar fi obligată să o respecte. În consecință, obligația administrației de a se conforma în instanță concluziilor Ombudsmanului nu era contrară obligațiilor sale legale (hotărârea nr. 1041/2004). Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile relevante ale Legii nr. 2510/1997 intrate în vigoare la 27 iunie 1997 sunt astfel formulate art. 18 (1) Calitatea de obiector de conștiință poate fi recunoscută oricui invocă convingerile sale religioase sau ideologice pentru a fi exonerat de obligațiile sale militare din motive de conștiință, conform dispozițiilor următoarelor articole (...) (3) Obiectorii de conștiință sunt invitați să îndeplinească fie un serviciu militar neînarmat, fie un serviciu civil alternativ ( εναλλακτική πολιτική κοινύική υπηρεσία ), în conformitate cu dispozițiile prezentei legi : Cei care (...) comit infracțiuni disciplinare penale, care pot duce la... concediere (...); cei care sunt pedepsiți în timpul serviciului lor pentru încălcarea dispozițiilor privind concediile (...). În cazul decăderii dreptului de a efectua un serviciu militar neînarmat sau un serviciu civil alternativ, restul obligațiilor care trebuie îndeplinite se efectuează în serviciul înarmat (...). Prin Hotărârea nr. 1101/2004 din 19 aprilie 2004, Consiliul de Stat a dat dreptul la recursul în anulare exercitat de un obiector de conștiență împotriva deciziei prin care își declină dreptul de a efectua un serviciu civil alternativ. Înalta instanță a menționat că această decizie fusese luată fără a fi auzită în prealabil de către administrația în care își desfășura serviciul și a retrimis cauza în fața acesteia din urmă pentru a se pronunța din nou asupra acestui subiect, urmând procedura legală. (2) La art. 73 alineatul (11) din Legea nr.421/2005 privind recrutarea grecilor , Intrarea în vigoare la 13 decembrie 2005 prevede Cei care, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, au fost exonerați de dreptul de a efectua un serviciu militar neînarmat sau un serviciu civil alternativ în conformitate cu dispozițiile deja în vigoare, au dreptul de a prezenta din nou documentele necesare [pentru a putea efectua un serviciu civil de înlocuire], în termen de trei luni de la intrarea în vigoare [a prezentei legi]. (3) Ombudsmanul Republicii Hellenice este o autoritate administrativă independentă, consacrată prin art. 103 alin. (9) din Constituție. Înființată prin Legea nr. 2447/... autoritatea este în prezent reglementată de dispozițiile Legii nr. 3094/2003. Ombudsmanul intervine pe lângă administrație pentru protecția drepturilor cetățenilor și respectarea principiului legalității. El formulează recomandări și propuneri administrative, nu impune sancțiuni și nu poate anula actele ilegale ale administrației; sesizarea Ombudsmanului nu suspendă termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac interne. Invocând art. 9 al Convenției, atât luat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De asemenea, se plânge că această sancțiune este singura sancțiune prevăzută pentru obiectorii de conștiință, în timp ce mai multe sancțiuni administrative, care variază în funcție de gravitatea abaterii disciplinare, sunt prevăzute pentru persoanele care își desfășoară serviciul militar. Reclamantul se plânge, din perspectiva articolului 9 din convenție, că decăderea dreptului său de a efectua un serviciu civil alternativ este obligată să își îndeplinească serviciul militar, ceea ce contravine convingerilor și religiei sale. Invocând aceeași dispoziție combinată cu art. 14 din convenție, se plânge, de asemenea, că legislația internă prevede diverse sancțiuni administrative împotriva persoanelor care își îndeplinesc serviciul militar și numai una foarte gravă împotriva celor care efectuează un serviciu civil alternativ, și anume decăderea dreptului respectiv. În opinia sa, aceasta constituie o discriminare în exercitarea libertății de religie. Art. 9 din Convenție se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie ; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, prin educație, prin practici și prin îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice, sau protecției drepturilor și libertăților persoanei respective. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Guvernul susține în principal că reclamantul nu a epuizat în mod valabil căile de atac interne, deoarece acțiunea sa în anulare, cu condiția ca aceasta să se refere la deciziile de decădere a dreptului său de a efectua un serviciu civil alternativ, a fost declarată inadmisibilă pentru întârziere. Guvernul produs în această privință la hotărârea nr. 1101/2004, prin care Consiliul de pe t i t ă ț i le de cauză unui obiector de c om pe t e n ț e, care a fost, de asemenea, decăzut din dreptul în cauză, pentru a afirma că, dacă reclamantul ar fi sesizat în mod util in s t i t u ț ia înaltă a p o zi ț i e lor sale, ar fi putut obține satisfac ț ia. Cu titlu alternativ, guvernul afirmă că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima presupuselor încălcări, întrucât legea nr. 3421/2005 i-a oferit posibilitatea de a prezenta din nou o cerere de scutire de la serviciul militar înarmat. Guvernul subliniază, de asemenea, că Convenția nu garantează, în sine, dreptul la conștiință și că, în orice caz, circumstanțele din speță nu dezvăluie nici o încălcare a dispozițiilor invocate de solicitant. Pentru a justifica, printre altele, întârzierea de a sesiza Consiliul de Stat, reclamantul explică faptul că a așteptat cu bună credință ca administrația să ia în considerare concluziile Ombudsmanului și să reexamineze dosarul acestuia. El susține că a avut convingerea că, în lumina acestor recomandări, administrația i-ar da, în cele din urmă, posibilitatea de a-și prezenta argumentele și că nu ar fi necesar să se facă recurs la justiție. El consideră că nu ar putea fi reprobabil pentru că și-a exprimat speranța timp de câteva zile ca cazul său să fie soluționat astfel. În caz contrar, el se întreabă la ce folosește o autoritate precum Ombudsmanul și adaugă că noua lege invocată de guvern nu i-a luat calitatea de victimă și afirmă că a suferit o interferență reală în libertatea sa de conștiință, care îi impune să nu efectueze un serviciu militar înarmat. În opinia sa, această intervenție nu era necesară într-o societate democratică și constituia o discriminare în exercitarea libertății sale de conștiință. În primul rând, Curtea trebuie să examineze excepția de la Guvern. Întradevăr, aceasta reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată numai după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este auzit în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute. Curtea amintește în această privință că temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție constă în faptul că înainte de a sesiza o instanță internațională, recurentul trebuie să fi acordat statului responsabil posibilitatea de a remedia încălcările pretinse prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr 29185/95, § 37, CEDH 1999.I. În acest scop, reclamantul nu trebuie să fi sesizat numai instanțele naționale, ci trebuie să fi invocat și în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele dreptului intern, problemele pe care intenționează să le formuleze în fața Curții (a se vedea, printre multe altele, Cardot c. Franța , Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 18, § 34). În sfârșit, Curtea constată că reclamantul a recurs împotriva deciziilor decăzută în afara termenului prevăzut de lege, ceea ce determină Consiliul să pronunțe acțiunile în cadrul p ă r i lor lor lor relative. Este adevărat că celelalte acte vizate de solicitant nu au fost atacate cu întârziere, dar rămâne totuși faptul că, pentru motivele pe care le ridică în fața Curții, era esențial ca reclamantul să dea mai întâi Consiliului o ocazie de a controla legalitatea deciziilor declarantul decăzut al dreptului de a efectua un serviciu civil alternativ. În cazul în care ar fi fost cazul, Curtea Supremă ar fi putut, dacă ar fi fost cazul, să anuleze hotărârile incriminate și să retrimite cauza administrației, așa cum a procedat la aceeași dată, în cadrul unei cauze similare cu care a fost sesizată (a se vedea Hotărârea nr 1101/2004 a Consiliului de Stat menționat anterior). Cu toate acestea, reclamantul nu a invocat niciun motiv special care să justifice întârzierea sesizării instanței superioare. Argumentul său, conform căruia el a așteptat câteva zile pentru a acorda administrației posibilitatea de a-și revizui dosarul în lumina concluziilor Ombudsmanului nu este valabil, deoarece, așa cum a subliniat chiar Consiliul de la tribunal, dreptul intern prevede în mod expres că sesizarea acestei autorități administrative independente nu suspendă termenele prevăzute pentru exercitarea căilor de atac. Reclamantul, care a fost reprezentat de un avocat pe parcursul întregii proceduri, trebuia să se aștepte ca această normă să fie aplicată și să conducă la aplicarea acesteia. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a exercitat în mod util acțiunea în anulare. Prin urmare, este necesar să se accepte excepția impusă de guvern în această privință. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se declare restul cererii inadmisibile. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduler Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

38841/04

présentée par Ioannis PANTOULIAS

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 18 janvier 2007 en une chambre composée de

:

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

M

mes

F.

Tulkens

,

N.

Vajić

,

MM.

K.

Hajiyev

,

D.

Spielmann,

S.E.

Jebens,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 octobre 2004,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu la décision partielle du 1

er

décembre 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ioannis Pantoulias, est un ressortissant grec, né en 1979 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M

e

T. Sigalas, avocat au barreau du Pirée. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georghiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M

me

M. Papida, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par décision n

o

Φ.429.39/18/325275/Σ.92 en date du 18 janvier 2000, le ministère de la Défense nationale reconnut au requérant, témoin de Jéhovah, la qualité d’objecteur de conscience. Le 29 février 2000, le requérant fut affecté au bureau de poste de l’île de Kos, afin d’accomplir un service civil de remplacement, dit «

alternatif

» (voir ci-dessous «

Droit et pratique internes pertinents

»).

Le 2 juin 2000, par décision du directeur du bureau de recrutement de la région d’Attique, le requérant fut déchu de son droit d’accomplir un service civil de remplacement. Cette décision était fondée sur un rapport du directeur du bureau de poste auquel le requérant avait été affecté, qui faisait état de fautes disciplinaires commises par celui-ci.

Le 22 juin 2000, le requérant s’adressa au Médiateur de la République Hellénique, en lui demandant d’intervenir dans son affaire.

Dans son rapport du 9 novembre 2000, le Médiateur conclut que la déchéance du requérant avait eu lieu sans que ce dernier ne soit entendu au préalable par le directeur du bureau de poste, en violation de l’article 20 § 2 de la Constitution qui garantit au justiciable le droit d’être entendu avant «

toute action ou mesure administrative prise au détriment de ses droits ou de ses intérêts

».

Le 5 décembre 2000, le requérant invita les organes compétents du ministère de la Défense nationale à révoquer la décision prononçant sa déchéance, pour se conformer ainsi au rapport du Médiateur. Le ministère n’y donna pas suite.

1.

Le premier recours en annulation

Entre-temps, le 6 juillet 2000, le requérant, représenté par son avocat, recourut contre la décision prononçant la déchéance de son droit d’accomplir un service civil alternatif. Ce recours fut rejeté le 29 août 2000, par décision du service de recrutement de l’état-major de la Défense nationale.

Le 7 juillet 2000, le bureau de recrutement appela le requérant aux armes.

Le 1

er

décembre 2000, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation des décisions et actes incriminés.

2.

Le second recours en annulation

Le 30 avril 2001, n’ayant reçu aucune réponse du ministère de la Défense à sa demande du 5 décembre 2000, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’un second recours tendant à l’annulation des décisions prononçant sa déchéance, ainsi que du refus tacite de l’Armée de révoquer cette déchéance.

3.

La procédure devant le Conseil d’Etat

Le 16 septembre 2003, par un arrêt avant dire droit, la quatrième chambre du Conseil d’Etat, composée de cinq membres, joignit l’examen des deux recours et renvoya l’affaire devant sa formation de sept membres (arrêt n

o

2274/2003).

Le 16 avril 2004, le Conseil d’Etat rejeta les recours. La haute juridiction nota d’emblée que la déchéance du droit d’accomplir un service alternatif ne portait atteinte ni à la Constitution ni à la Convention, puisque ces instruments ne garantissaient pas le droit à l’objection de conscience, mais simplement une «

facilité

» reconnue dans les conditions prévues par la loi. Dès lors, le requérant ne pouvait pas prétendre à un droit de voir sa déchéance révoquée. Le Conseil d’Etat nota toutefois que le requérant avait le droit de contester la légalité de la mesure incriminée et qu’à ce titre, le recours en annulation lui garantissait un contrôle judiciaire suffisant et efficace.

Se tournant à l’examen des recours dont il avait été saisi, le Conseil d’Etat considéra que, pour autant qu’il était dirigé contre les décisions prononçant la déchéance du requérant, le premier recours était déposé en dehors du délai de soixante jours prévu par la loi et était donc irrecevable, ce qui entraînait également l’irrecevabilité du second recours dans la mesure où il était dirigé contre les mêmes décisions.

Sur ce point, la haute juridiction nota qu’il était expressément prévu par les dispositions pertinentes que la saisine du Médiateur n’interrompait et ne suspendait pas les délais prévus par la loi pour l’exercice des voies de recours internes. En outre, le Conseil d’Etat jugea que les autres actes visés par les recours, tels que le rapport du directeur du bureau de poste ou l’appel du requérant aux armes, étaient des actes non exécutoires et ne pouvaient pas être valablement attaqués. Enfin, il nota que, selon les dispositions pertinentes, le rapport du Médiateur n’était pas un acte administratif exécutoire et que les conclusions contenues dans ce rapport ne constituaient pas une injonction à laquelle l’administration serait tenue de se conformer

; par conséquent, l’omission de l’administration de se conformer en l’espèce aux conclusions du Médiateur n’était pas contraire à ses obligations légales (arrêt n

o

1041/2004).

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Les dispositions pertinentes de la loi n

o

2510/1997, entrée en vigueur le 27 juin 1997, sont ainsi libellées

:

Article 18

«

(...)

εναλλακτική πολιτική κοινωνική υπηρεσία

), selon les dispositions de la présente loi »

Article 19 § 4

«

Le service civil alternatif est accompli au sein d’institutions publiques de l’Etat (...) et consiste à la prestation de services d’utilité publique (...).

»

Article 21 §§ 5 et 6

«

Sont déclarés déchus du droit d’accomplir un service militaire non armé ou un service civil alternatif

: ceux qui (...) commettent des délits disciplinaires pénaux, susceptibles d’entraîner (...) le licenciement (...)

; ceux qui sont punis lors de leur service pour violation des dispositions sur les congés (...).

En cas de déchéance du droit d’accomplir un service militaire non armé ou un service civil alternatif, le reste des obligations à accomplir est effectué dans le service armé (...).

»

Par arrêt n

o

1101/2004 en date du 19 avril 2004, le Conseil d’Etat fit droit au recours en annulation exercé par un objecteur de conscience contre la décision prononçant la déchéance de son droit d’accomplir un service civil alternatif. La haute juridiction nota que cette décision avait été prise sans que l’intéressé ne soit entendu au préalable par l’administration au sein de laquelle il effectuait son service et renvoya l’affaire devant cette dernière pour qu’elle se prononçât à nouveau à ce sujet, en suivant la procédure légale.

o

3421/2005

sur le recrutement des Grecs

, entrée en vigueur le 13 décembre 2005, dispose

:

«

Ceux qui, jusqu’à la date de l’entrée en vigueur de la présente loi ont été déchus du droit d’accomplir un service militaire non armé ou un service civil alternatif selon les dispositions déjà en vigueur, ont le droit de soumettre à nouveau les justificatifs nécessaires [pour pouvoir accomplir un service civil de remplacement], dans un délai de trois mois à partir de l’entrée vigueur [de la présente loi ].

»

autorité administrative indépendante

, consacrée par l’article 103 § 9 de la Constitution. Créée par la loi n

o

2447/1997, l’autorité est actuellement régie par les dispositions de la loi n

o

3094/2003. Le Médiateur intervient auprès de l’administration pour la protection des droits des citoyens et le respect du principe de légalité. Il formule des recommandations et des propositions à l’administration. Il n’impose pas de sanctions et ne peut pas annuler les actes illégaux de l’administration. La saisine du Médiateur ne suspend pas les délais prévus par la loi pour l’exercice des voies de recours internes.

GRIEFS

Invoquant l’article 9 de la Convention, tant pris isolément qu’en combinaison avec l’article 14, le requérant se plaint que la déchéance de son droit d’accomplir un service civil alternatif est incompatible avec le droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion, car elle l’oblige à accomplir un service militaire armé. Il se plaint en outre que cette sanction est la seule prévue pour les objecteurs de conscience, alors que plusieurs sanctions administratives, variant selon la gravité de la faute disciplinaire, sont prévues pour les personnes qui effectuent leur service militaire.

EN DROIT

Le requérant se plaint, sous l’angle de l’article 9 de la Convention, que la déchéance de son droit d’effectuer un service civil alternatif l’oblige à accomplir son service militaire, ce qui est contraire à ses convictions et à sa religion. Invoquant la même disposition combinée avec l’article 14 de la Convention, il se plaint en outre que la législation interne prévoit diverses sanctions administratives contre les personnes qui accomplissent leur service militaire et seulement une, très grave, contre celles qui effectuent un service civil alternatif, à savoir la déchéance dudit droit

; à ses yeux, cela constitue une discrimination dans l’exercice de sa liberté de religion.

L’article 9 de la Convention se lit comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

L’article 14 de la Convention est ainsi libellé :

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Le Gouvernement soutient à titre principal que le requérant n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes, car son recours en annulation, pour autant qu’il visait les décisions prononçant la déchéance de son droit d’accomplir un service civil alternatif, a été déclaré irrecevable pour tardiveté. Le Gouvernement produit à cet égard l’arrêt n

o

1101/2004, par lequel le Conseil d’Etat donna gain de cause à un objecteur de conscience qui avait également était déchu du droit en question, pour affirmer que si le requérant avait utilement saisi la haute juridiction de ses griefs, il aurait pu obtenir satisfaction.

A titre alternatif, le Gouvernement affirme que le requérant ne peut plus se prétendre victime des violations alléguées, puisque la loi n

o

3421/2005 lui a donné l’occasion de soumettre à nouveau une demande tendant à être exempté du service militaire armé. Le Gouvernement souligne en outre que la Convention ne garantit pas en tant que tel un droit à l’objection de conscience et que, quoi qu’il en soit, les circonstances de l’espèce ne révèlent aucune violation des dispositions invoquées par le requérant.

Le requérant combat les thèses avancées par le Gouvernement. Pour justifier notamment le retard mis pour saisir le Conseil d’Etat, le requérant explique qu’il avait attendu de bonne foi que l’administration prenne en considération les conclusions du Médiateur et réexamine son dossier. Il affirme qu’il avait l’intime conviction qu’à la lumière de ces recommandations, l’administration lui donnerait finalement l’occasion de présenter ses arguments et qu’il ne serait donc pas nécessaire de recourir en justice. Il estime qu’il ne saurait lui être reproché d’avoir espéré pendant quelques jours que son affaire soit ainsi réglée. Au cas contraire, il se demande à quoi sert une autorité telle que le Médiateur. Il ajoute que la nouvelle loi invoquée par le Gouvernement ne lui a pas ôté la qualité de victime et affirme qu’il a subi une réelle ingérence dans sa liberté de conscience, laquelle lui impose de ne pas effectuer un service militaire armé. Selon lui, cette ingérence n’était pas nécessaire dans une société démocratique et constituait une discrimination dans la jouissance de sa liberté de conscience.

La Cour doit d’abord examiner l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement. En effet, elle rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus.

La Cour rappelle à cet égard que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée dans l’article 35 § 1 de la Convention consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, l’arrêt

Fressoz et Roire c.

France

[GC], n

o

29183/95, §

37, CEDH 1999–I). A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu’il entend ensuite formuler devant la Cour (voir, parmi beaucoup d’autres,

Cardot c. France

, arrêt du 19 mars 1991, série A n

o

200, p. 18, § 34).

En l’occurrence, la Cour note que le requérant a recouru contre les décisions prononçant sa déchéance en dehors du délai prévu par la loi, ce qui amena le Conseil d’Etat à prononcer l’irrecevabilité des recours dans leurs parties relatives. Il est vrai que les autres actes visés par le requérant n’ont pas été attaqués tardivement, mais il n’en reste pas moins que, pour les griefs qu’il soulève devant la Cour, il était primordial que le requérant donne d’abord au Conseil d’Etat l’occasion de contrôler la légalité des décisions le déclarant déchu du droit d’accomplir un service civil alternatif. Si tel avait été le cas, la haute juridiction aurait pu, le cas échéant, annuler les décisions incriminées et renvoyer l’affaire à l’administration, comme elle l’a fait, à la même époque, dans le cadre d’une affaire similaire dont elle avait été saisie (voir l’arrêt n

o

1101/2004 du Conseil d’Etat cité ci-dessus).

Or, le requérant n’a soulevé aucune raison particulière de nature à justifier le retard mis dans la saisine de la haute juridiction. Son argument, selon lequel il avait attendu pendant quelques jours pour donner à l’administration l’occasion de réexaminer son dossier à la lumière des conclusions du Médiateur n’est pas valable, car, comme le Conseil d’Etat l’a lui-même souligné, le droit interne prévoit expressément que la saisine de cette autorité administrative indépendante ne suspend pas les délais prévus pour l’exercice des voies de recours. Le requérant, qui était représenté par un avocat tout au long de la procédure, devait s’attendre à ce que cette règle soit appliquée et conduise à l’irrecevabilité de son recours.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant n’a pas exercé utilement le recours en annulation. Il y a donc lieu d’accueillir l’exception soulevée par le Gouvernement à cet égard.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement valable des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 §

3 de la Convention et de déclarer le restant de la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Loukis

Loucaides

Greffier

Président