ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3204/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, creditoarea SC C.R.M.T. SA a solicitat emiterea ordonanței cuprinzând somația de plată prin care, obligarea debitorului C.N.I. să fie somat la plata sumelor de: 166,4 RON – contravaloare servicii, 81,65 RON daune – interese și 98,8 RON cheltuieli de judecată. În drept, creditoarea a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 5/2001, art. 969 C. civ., art. 1066 C. civ. Prin sentința nr. 1187 din 2 iulie 2009, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În considerentele sentinței, instanța s-a raportat la prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001 și a considerat că acestea constituie o derogare de la regimul juridic al excepției relative prin care se invocă necompetența teritorială, în sensul că aceasta poate fi ridicată și din oficiu. De asemenea, s-a avut în vedere că – în cererile privitoare la executarea unui contract – legea prevede o competență teritorială alternativă, reclamantă având posibilitatea să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente, iar pentru ca, în cauză să fie incidente dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. era necesar ca în contract să fie arătat locul plății sau cel al executării. Cum, prin convenție părțile nu au indicat nici locul plății și nici al executării, însă au convenit ca în caz de litigiu instanța competentă să fie cea de la sediul creditoarei, instanța a apreciat că Judecătoria Sectorului 1 București este competentă teritorial să soluționeze cauza.

Prin sentința nr. 9272 din 13 mai 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, constatând ivit conflictul negativ de competență. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 5/2001 nu au rolul a transforma competența teritorială de drept comun în competență exclusivă și că art. 22 pct. 3 din contract are valoarea unei clauze atributive de competență realizată exclusiv în favoarea celui ce urmează să formuleze cererea de chemare în judecată, adică a creditoarei SC C.R.M.T. SA Constanța.

Instanța a mai avut în vedere că, prin introducerea cererii la Judecătoria Constanța, creditoarea a renunțat să se prevaleze de clauza contractuală, iar atâta timp cât debitorul nu a înțeles să invoce excepția de necompetență teritorială instanței respective, ea rămâne învestită cu soluționarea cererii. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea dedusă judecății este Judecătoria Constanța pentru următoarele considerente: Creditoarea SC C.R.M.T. SA Constanța cu sediul în București a adresat instanței o cerere de emitere a ordonanței care să cuprindă somația de plată împotriva debitorului C.N.I. pentru următoarele sume: 166,4 RON contravaloare servicii telefonie mobilă, penalități de întârziere de 0,5 % și 81,65 RON – daune – interese.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001 privind somația de plată, care la art. 2 alin. (1) prevede că cererile privind somația de plată se depun la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță. În același act normativ, art. 2 alin. (3) prevede că judecătorul verifică din oficiu competența instanței, însă aceste prevederi nu au rolul decât a reitera obligația generală ce incumbă oricărei instanțe de a-și verifica propria competență în soluționarea unui litigiu raportat la competența materială, competența generală ori la cea teritorială exclusivă și, nicidecum de a imprima normelor de competență teritorială de ordine privată caracter de ordine publică.

Așa fiind, prima instanță sesizată – Judecătoria Constanța nu avea a invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale, știut fiind că – în cazul în care nu se pune în discuție necompetența teritorială exclusivă a instanței, singurul care poate invoca excepția este numai pârâtul, care are la îndemână două posibilități: prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare. Mai mult, prin contract (art. 22.5) părțile au convenit – în favoarea celui care va sesiza instanța – ca litigiul să fie soluționat de instanța de la locul sediului SC C.R.M.T. SA Constanța, care este în București Sectorul 1 adică la Judecătoria Sectorului 1 București. Prevederea din contract are valoarea unei clauze atributive de competență, în sensul dispozițiilor art. 19 C. proc.

civ. Cu toate acestea, prin sesizarea unei alte instanțe decât cea asupra căreia s-a convenit, creditorul – în favoarea căruia opera clauza atributivă de competență a înțeles să nu se mai prevaleze de aceasta, sesizând o altă instanță. Cum, debitorul – singurul în măsură să invoce excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Constanța – nu a făcut-o instanța inițial sesizată rămâne competentă să soluționeze cauza. În atare situație, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a litigiului ivit între creditoarea SC C.R.M.T. SA CONSTANȚA și debitorul C.N.I., în favoarea Judecătoriei Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.