ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4270/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.I. a solicitat instanței anularea hotărârii nr. 5.914 din data de 30 iunie 2009, emisă de către pârâta Casa Județeană De Pensii Sălaj, cu consecința recunoașterii în favoarea acestuia a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de refugiat. Acțiunea a fost motivată prin invocarea împrejurării că s-a născut în comuna S. sat V., județul Cluj, unde părinții săi au fost nevoiți să se refugieze ca urmare a persecuțiilor din motive etnice. Pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, prin întâmpinarea formulată, a solicitat instanței respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, invocând în susținerea poziției sale procesuale prevederile art. 4 alin. (1) din O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, precum și pe cele ale Hotărârii nr. 127 din 14 februarie 2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, coroborate cu prevederile art. 4 C. civ. care, în mod imperativ, arată că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri. în acest sens, a menționat pârâta, este și decizia nr. 3738 din 04 octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 386/33/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că persoane strămutate din motive de război dintr-un teritoriu aflat sub autoritatea statului român într-o localitate aflată, de asemenea sub autoritatea statului român, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, iar legiuitorul prin O.U.G.

nr. 105/1999 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestor categorii de persoane. Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 5914 emisă de pârâtă. Totodată, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 – martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 16 iunie 2009. Pentru a pronunța această sentință, instanța, în analizarea probei testimoniale administrate, constată că declarația martorului P.T., dată în fața instanței este utilă, pertinentă și concludentă, arătând instanței detalii ale refugiului reclamantului și familiei sale, relatând fapte pe care le-a cunoscut direct și în care au fost implicați personal, confirmând susținerile reclamantului.

Mai mult, Curtea a avut în vedere și împrejurarea că probele testimoniale provin de la persoane care, la rândul lor, sunt beneficiare ale prevederilor Legii nr. 189/2000, fiindu-le recunoscută calitatea de refugiat prin hotărâri similare ale pârâtei, iar această împrejurare a fost apreciată ca fiind relevanta în susținerea și dovedirea persecuțiilor etnice ale persoanelor pretins refugiate (decizia nr. 4050 respectiv nr. 4049 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Astfel, martorul P.T. a prezentat hotărârea din 20 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, iar martorul C.G. a prezentat instanței hotărârea nr. 2 din 01 octombrie 2008 prin care au obținut statut de refugiat și drepturile corelative.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj. Recurenta a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice care au o valoare de peste 0,025 Ron or, potrivit art. 1191 alin. (1) „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”. S-a mai susținut că, refugiul nu a fost determinat de persecuții etnice ce s-ar fi exercitat asupra reclamantului, ci de teama că persecuțiile ce se exercitau în acea vreme asupra țiganilor și evreilor ar putea să se exercite și asupra sa.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face distincție între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice. Potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

Este adevărat că potrivit art. 1191 C. civ. dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește 250 RON nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, însă, în cauză, ceea ce urmează a se dovedi este un fapt juridic (refugiu) și nu un act juridic, așa încât dovada poate fi făcută și cu martori, cum dealtfel corect a procedat și instanța de fond. Astfel, din analiza declarației martorului P.T. rezultă că reclamantul și familia sa au avut calitatea de refugiați, refugiul fiind determinat de teama persecuțiilor etnice ce s-au exercitat asupra lor.

De asemenea, martorul a relatat că i-a cunoscut personal pe membrii familiei reclamantului, aceștia fiind refugiați în satul său, respectiv R., unde au stat până în anul 1944. În plus, așa cum corect a reținut și instanța de fond, probele testimoniale provin de la persoane care la rândul lor sunt beneficiare a prevederilor Legii nr. 189/2000, împrejurare apreciată ca fiind relevantă în dovedirea persecuțiilor etnice a persoanelor refugiate. Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.