ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4270/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul M.I. a solicitat instanței anularea

hotărârii nr. 5.914 din data de 30 iunie 2009, emisă de către pârâta Casa Județeană

De Pensii Sălaj, cu consecința recunoașterii în favoarea acestuia a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de refugiat.

Acțiunea a fost motivată

prin invocarea împrejurării că s-a născut în comuna S. sat V., județul Cluj, unde

părinții săi au fost nevoiți să se refugieze ca urmare a persecuțiilor din motive

etnice.

Pârâta Casa Județeană

de Pensii Sălaj, prin întâmpinarea formulată, a solicitat instanței respingerea

acțiunii ca netemeinică și nelegală, invocând în susținerea poziției sale procesuale

prevederile art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000,

precum și pe cele ale Hotărârii nr. 127 din 14 februarie 2002 privind aprobarea

Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, coroborate cu prevederile

art. 4 C. civ. care, în mod imperativ, arată că nu se poate deroga prin convenții

sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele

moravuri. în acest sens, a menționat pârâta, este și decizia nr. 3738 din 04

octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 386/33/2007 de Înalta Curte de Casație

și Justiție, care a statuat că persoane strămutate din motive de război dintr-un

teritoriu aflat sub autoritatea statului român într-o localitate aflată, de asemenea

sub autoritatea statului român, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000,

iar legiuitorul prin O.U.G. nr. 105/1999 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii

și acestor categorii de persoane.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 7

din 12 ianuarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea

hotărârii nr. 5914 emisă de pârâtă. Totodată, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului

calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 – martie 1945 și să-i acorde drepturile

bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările

ulterioare, începând cu data de 16 iunie 2009.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța, în analizarea probei testimoniale administrate, constată că

declarația martorului P.T., dată în fața instanței este utilă, pertinentă și concludentă,

arătând instanței detalii ale refugiului reclamantului și familiei sale, relatând

fapte pe care le-a cunoscut direct și în care au fost implicați personal, confirmând

susținerile reclamantului.

Mai mult, Curtea a avut

în vedere și împrejurarea că probele testimoniale provin de la persoane care, la

rândul lor, sunt beneficiare ale prevederilor Legii nr. 189/2000, fiindu-le recunoscută

calitatea de refugiat prin hotărâri similare ale pârâtei, iar această împrejurare

a fost apreciată ca fiind relevanta în susținerea și dovedirea persecuțiilor etnice

ale persoanelor pretins refugiate (decizia nr. 4050 respectiv nr. 4049 din 24 octombrie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Astfel, martorul P.T.

a prezentat hotărârea din 20 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, iar martorul C.G. a

prezentat instanței hotărârea nr. 2 din 01 octombrie 2008 prin care au obținut statut

de refugiat și drepturile corelative.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii

Sălaj.

Recurenta a susținut,

în esență, că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice care

au o valoare de peste 0,025 Ron or, potrivit art. 1191 alin. (1) „dovada actelor

juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON nu se poate

face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.

S-a mai susținut că, refugiul

nu a fost determinat de persecuții etnice ce s-ar fi exercitat asupra reclamantului,

ci de teama că persecuțiile ce se exercitau în acea vreme asupra țiganilor și evreilor

ar putea să se exercite și asupra sa.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

În conformitate cu dispozițiile

art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare,

de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care,

în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a

fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului

de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care,

din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face distincție

între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate

și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a

urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care

au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui

act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute

la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente

și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

Este adevărat că potrivit

art. 1191 C. civ. dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește

250 RON nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată,

însă, în cauză, ceea ce urmează a se dovedi este un fapt juridic (refugiu) și nu

un act juridic, așa încât dovada poate fi făcută și cu martori, cum dealtfel corect

a procedat și instanța de fond.

Astfel, din analiza declarației

martorului P.T. rezultă că reclamantul și familia sa au avut calitatea de refugiați,

refugiul fiind determinat de teama persecuțiilor etnice ce s-au exercitat asupra

lor. De asemenea, martorul a relatat că i-a cunoscut personal pe membrii familiei

reclamantului, aceștia fiind refugiați în satul său, respectiv R., unde au stat

până în anul 1944.

În plus, așa cum corect

a reținut și instanța de fond, probele testimoniale provin de la persoane care la

rândul lor sunt beneficiare a prevederilor Legii nr. 189/2000, împrejurare apreciată

ca fiind relevantă în dovedirea persecuțiilor etnice a persoanelor refugiate.

Examinând și din oficiu

hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 7 din 12 ianuarie

2010 a Curții de Apel Cluj, Secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2010.