ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2941/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ș.T.M. a chemat în judecată pe pârâta A.P.I.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării deciziei din 31 saugust 2010 emisă de pârâtă prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de consilier superior în cadrul A.P.I.A. – D.C.T., în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată. Pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată. Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din data de 18 martie 2011, a admis cererea reclamantului și a suspendat executarea deciziei din 31 august 2010 emisă de pârâtă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În speța de față, este îndeplinită cerința cazului bine justificat, deoarece există împrejurări de fapt și de drept ce sunt de natură a contura o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, în contextul în care sunt avute în vedere motivele de anulare a deciziei contestate, astfel cum au fost invocate de către reclamant. Actul administrativ dedus judecății a fost emis la data de 31 august 2010, dată la care reclamantul se afla în concediu medical, care a fost prelungit până la data de 30 decembrie 2010. Această împrejurare de fapt a fost coroborată cu dispozițiile art. 36 și art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999.

De asemenea, în cauză este îndeplinită și condiția pagubei iminente, întrucât executarea deciziei prin care reclamantul a fost eliberat din funcția publică este de natură să producă acestuia un prejudiciu material viitor și previzibil, prin lipsirea sa de veniturile salariale de care acesta ar beneficia, care sunt necesare traiului său. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta A.P.I.A., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că încheierea contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Intimatul nu a participat la examenul organizat în cadrul aparatului central al recurentei, motiv pentru care a fost emisă decizia din 31 august 2010 prin care i s-a acordat un preaviz de 30 de zile, urmând ca la data expirării acestuia să fie eliberat din funcția publică. Actul administrativ atacat a fost comunicat intimatului prin poștă la data de 4 ianuarie 2011, iar până la această dată, efectele juridice au fost suspendate ope legis, în temeiul art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, deoarece intimatul era în concediu medical. Funcționarul public aflat în discuție a fost înștiințat, prin răspunsul instituției publice la plângerea prealabilă, că pe site-ul acesteia se află tabelul cu listele publice vacante comunicate de către A.N.F.P.

Prin urmare, intimatul avea posibilitatea să opteze pentru unul din posturile vacante existente, conform pregătirii sale profesionale. În opinia recurentei, neparticiparea intimatului la examenul pentru ocuparea unui post vacant și refuzul ofertei A.N.F.P. nu poate fi considerată ca fiind o culpă a instituției publice. În altă ordine de idei, recurenta arată că, prin reorganizarea activității sale, postul ce a fost ocupat de partea adversă nu mai există, cu toate consecințele ce decurg din această situație, astfel că autoritatea publică funcționează în alte condiții decât acelea existente anterior reorganizării. Ca atare, recurenta apreciază că intenția legiuitorului de a oferi garanția unui post funcționarului public nu poate paraliza funcționarea unei instituții publice, care este supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal și care, din motive obiective, nu poate oferi celui eliberat din funcție un post corespunzător pregătirii sale.

Recurenta consideră că nu se poate reține existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ contestat, motiv pentru care nu se poate acorda suspendarea executării sale. În altă ordine de idei, recurenta afirmă că simplele susțineri realizate în conținutul cererii de suspendare nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, întrucât dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt și de drept, iar nu la afirmațiile părților. În întâmpinarea formulată în cauză, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a deciziei din 31 august 2010 emisă de recurentă prin care s-a dispus eliberarea intimatului din funcția publică de consilier superior în cadrul A.P.I.A. – D.C.T., în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată. Potrivit art. 14 din legea anterior enunțată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. În mod evident, decizia contestată în cauză întrunește condițiile legale pentru a fi considerată un act administrativ fiscal.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În speța de față, Înalta Curte constată că intimatul nu a probat existența cazului bine justificat, în contextul în care acțiunea având ca obiect anularea deciziei din 31 august 2010 emisă de recurentă a fost respinsă, prin sentința din 13 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 189/42/2011.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În concepția instanței de control judiciar, nu mai este relevantă întrunirea cerinței pagubei iminente, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, întrunirea cumulativă a celor 2 condiții: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. În consecință, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica încheierea, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.P.I.A. împotriva încheierii din 18 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de Ș.T.M., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 mai 2011.