ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4212/2010

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

apel

Prin sentința nr. 208

din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului B.E.A. în contradictoriu

cu A.N.A.F. și Autoritatea Națională a Vămilor și, în consecință, a fost anulat

ordinul nr. 278/2010 emis de pârâți, a fost reîncadrat reclamantul pe postul deținut

anterior emiterii ordinului și au fost obligați pârâții la plata drepturilor salariale,

precum și la plata sumei de 2.000 euro daune morale.

Acțiunea a fost respinsă

în rest.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Ordinul Autorității Naționale a Vămilor

nr. 278 din 27 ianuarie 2010 s-a dispus promovarea temporară, pe o perioadă de 6

luni, a reclamantului în funcția publică de conducere, de șef birou la Biroul Vamal

Aeroport Tulcea, din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanța.

Instanța a constatat că

ordinul contestat a fost emis în temeiul prevederilor Legii nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și a prevederilor

art. 92 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor

publici.

S-a mai reținut că în

cuprinsul ordinului contestat se face trimitere la adresa din 27 ianuarie 2010 prin

care Autoritatea Națională a Vămilor București a solicitat Agenției Naționale a

Funcționarilor Publici avizarea temporară a unor funcționari publici în unele funcții

de conducere vacante.

Totodată, s-a constatat

că avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici este obligatoriu și trebuie

să fie anterior emiterii actului administrativ, însă din probele dosarului nu rezultă

existența acestui aviz și nici a propunerii justificate a conducătorului autorității

unde urma să fie numit temporar reclamantul.

De asemenea, instanța

a reținut că ordinul atacat nu îmbracă forma prevăzută de lege sub aspectul termenului

în care acesta se poate ataca, motivarea măsurii luate, precum și instanța la care

se poate ataca acesta, constatând și faptul că reclamantului i-a fost încălcat dreptul

la apărare.

Instanța a apreciat că,

prin emiterea ordinului contestat, în fapt nu a fost vorba de o promovare efectivă,

așa cum se menționează în ordin.

Pentru aceste considerente,

acțiunea reclamantului de anulare a ordinului nr. 278/2010, a fost admisă și, în

consecință, au fost admise și daunele morale solicitate.

pârâții A.N.A.F. și Autoritatea Națională a Vămilor

Ambii pârâți au atacat

cu recurs sentința menționată criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta-pârâtă A.N.A.F.

și-a întemeiat în drept calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. – când hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, arătând

în esență, că, ordinul nr. 278 din 27 ianuarie 2010, a cărui anulare s-a dispus

a fost legal emis, cu respectarea tuturor prevederilor legale.

În continuare, recurenta-pârâtă

a făcut o expunere teoretică a regimului juridic al modificării raporturilor de

serviciu funcționarilor publici cu referire la prevederile art. 92 alin. (1) și

(2) respectiv art. 87 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici,

republicată, susținând că autoritatea emitentă a actului administrativ, în calitate

de angajator, are dreptul sa dispună modificarea raporturilor de serviciu a unui

funcționar public care îndeplinește condițiile de studiu și vechime în specialitate

prin mutarea acestuia în cadrul altui compartiment sau structura în vederea eficientizării

activității instituției publice, iar instanța de fond a reținut în mod greșit faptul

că prin ordinul 278 din 27 ianuarie 2010 s-a dispus detașarea reclamantului-intimat,

în fapt fiind vorba de mutare temporară, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale

în materie.

Pârâta-recurentă A.N.A.F.

a criticat hotărârea sub aspectul soluționării capătului de cerere privind plata

sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale în condițiile în care reclamantul-intimat

nu a dovedit în mod neechivoc, pe calea unui probatoriu adecvat, faptul că valorile

sale morale au fost lezate în mod grav.

În ceea ce privește obligarea

la plata cheltuielilor de judecată, susține recurenta că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 274 C. proc. civ. atât sub aspectul dovedirii culpei procesuale,

cât și al cuantumului acestora în situația admiterii în parte a acțiunii reclamantului

care nu a câștigat în mod irevocabil procesul.

Recurenta-pârâtă Autoritatea

Națională a Vămilor a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., criticând, în esență, hotărârea pentru aceleași motive ca și recurenta

A.N.A.F. fără a structura criticile în motivele de recurs precizate.

Pe de o parte, a arătat

recurenta, contrar concluziei primei instanțe, că autoritatea vamală a probat îndeplinirea

cerinței avizului A.N.A.F., prin chiar actul administrativ contestat, iar instanța

de fond în măsura în care avea îndoieli asupra existenței acestuia, în exercitarea

rolului activ, dar și pentru a se edifica asupra îndeplinirii condiției, putea solicita

depunerea acestuia și, deci, respectă toate condițiile legale pentru modificarea

raportului de serviciu al funcționarilor publici și nu aduce atingere niciunui drept

recunoscut de lege sau interes legitim, în sensul Legii nr. 554/2004, astfel că

există motive de anulare și pe de altă parte, a arătat că ordinul nu și-a atins

scopul pentru care a fost emis, întrucât contestatorul până în prezent a fost în

concediu medical, neputând pretinde daunele morale solicitate.

B.E.A.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate

și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, susținând că deși s-au invocat

ca motive de nelegalitate cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9, respectiv

art. 304

1

C. proc. civ. din „dezvoltarea” motivelor de legalitate nu

a decelat nicio încălcare sau aplicare greșită a legii.

Cu privire la „promovarea

temporară” dispusă prin ordinul atacat, arată intimatul-reclamant că angajatorul

nu a putut prezenta un stat de funcții aprobat, în condițiile în care la unitatea

vamală la care a fost promovat nu există personal vamal propriu, din lipsa unei

activități operative (Aeroportul Tulcea are numărul curselor de pasageri sau marfă

extracomunitară egal cu zero), și că de fapt s-a dorit o dislocare a acestuia la

peste 800 km de locul de domiciliu, ceea ce vine în contradicție cu prevederile

Declarației Universale a Drepturilor Omului - Declarația din 10 decembrie 1948 și

Convenției din 04 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

de drept relevante

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., ținând seama de toate susținerile și apărărilor părților, Înalta Curte constată

că recursul pârâților este fondat numai în ceea ce privește acordarea daunelor morale,

toate celelalte critici urmând a fi înlăturate, potrivit considerentelor ce vor

fi expuse în continuare:

Actul administrativ pe

care instanța de fond l-a anulat, considerându-l nelegal și vătămător pentru reclamant,

este Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 278 din 27 ianuarie 2010 prin care

s-a dispus promovarea temporară pe o perioadă de 6 luni a reclamantului din funcția

publică de șef birou la Biroul Autorizări din cadrul Direcției Județene pentru Accize

și Operațiuni Vamale Arad în funcția publică de conducere de șef birou vamal la

Biroul Vamal Aeroport Tulcea din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni

Vamale Constanța.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat, pentru că în sentința atacată

sunt menționate în mod logic și clar motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, împrejurările reținute fiind de natură să fundamenteze soluția

de anulare a ordinului nr. 278 din 27 ianuarie 2010 și de instituire a unor măsuri

menite să asigure înlăturarea consecințelor vătămătoare ale acestuia prin reîncadrarea

în postul deținut anterior emiterii actului administrativ anulat și cu plata drepturilor

salariale.

În acest context s-au

înlăturat și apărările pârâților-recurenți reluate sub forma motivelor de recurs

care au susținut că ordinul atacat îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege,

apărare care nu poate fi primită, întrucât actul administrativ nu îmbracă forma

prevăzută de lege sub aspectul motivării măsuri luate, respectiv nu conține considerentele

pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu al reclamantului, nefiind

arătate motivele ce impun aplicarea principiului mobilității funcționarului public.

Actul este nemotivat din

punct de vedere al argumentării în fapt a măsurii dispuse prin care reclamantul

care îndeplinea funcția de șef birou la Biroul Autorizări din cadrul Direcției Județene

pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad a fost promovat pe o funcție publică de

conducere în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța,

respectiv la Biroul Vamal Aeroport Tulcea.

Chiar în condițiile în

care modificarea operată s-a făcut în realizarea mobilității, Înalta Curte apreciază

că era obligatoriu a se arăta scopul pentru care se realizează aceasta, întrucât

chiar prevederile art. 87 din Legea nr. 188/1999 invocate de recurente dispun că

modificarea raportului de serviciu, respectiv mobilitatea în cadrul Corpului funcționarilor

publici, se realizează pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor

publice, în interes public sau în interesul funcționarului public, pentru dezvoltarea

carierei în funcția publică.

Trimiterea generică, din

preambulul ordinului, la prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 și la H.G. nr. 109/2009,

nu răspunde evident cerinței legale de motivare și de indicare a scopului mobilității.

De altfel și în jurisprudența

Curții Europene de Justiție s-a apreciat că o motivare insuficientă sau greșită

echivalează cu lipsa motivării, ceea ce atrage nevalabilitatea actului.

Dreptul de apreciere de

care dispun autoritățile publice nu poate fi exercitat abuziv arbitrar, cu ignorarea

cerinței asigurării unui echilibru rezonabil între interesul public pe care acestea

sunt chemate să îl îndeplinească și interesele legitime private în drepturile subiective

ce pot fi lezate prin actele administrative emise, în caz contrar conduita autorității

înscriindu-se în noțiunea de exces de putere, definită în art. 2 alin. (1) lit.

n) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele

reținute în cuprinsul hotărârii recurate, judecătorul fondului a apreciat în mod

corect că în raport de condițiile și forma în care s-a emis ordinul contestat, în

cauză nu a operat o promovare efectivă în sensul dispozițiilor art. 87 din Legea

nr. 188/1999 realizată prin modificarea raportului de serviciu al reclamantului

pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor publice, în condițiile

în care „mobilitatea” nu este o noțiune abstractă.

Cu privire la capetele

de cerere accesorii, se constată că reintegrarea în funcție și plata drepturilor

salariale aferente funcției, constituie o modalitate adecvată de restabilire a dreptului

vătămat și de reparare a prejudiciului produs prin actul administrativ nelegal,

principii a căror aplicare în materia funcției publice o face art. 106 din Legea

nr. 188/1999.

În ceea ce privește prejudiciul

moral, Înalta Curte constată că este nevoie de existența unor elemente probatorii

adevărate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestuia,

nefiind suficientă libera apreciere a instanței.

Simplul fapt al anulării

actului administrativ nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări

psihice, iar în cazul în care acestea s-au produs, ele diferă în funcție elementele

ce țin de statutul personal și moral al fiecărei persoane vătămate în drepturi.

Mai mult, așa cum susțin

și recurenții în motivele de recurs prin referire la practica judiciară invocată,

repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii actului atacat a reabilitat

în colectivul de lucru imaginea publică și prestigiul profesional al acestuia.

Prima instanță a făcut

o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ., în raport de soluția adoptată

prin obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată suportate

de reclamant prin promovarea și susținerea procesului având ca obiect anularea actului

administrativ vătămător.

instanței de recurs

Prin urmare, Înalta Curte

va admite recursul pârâților și în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

va modifica sentința atacată în parte prin respingerea capătului de cerere privind

plata daunelor morale, menținând celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de A.N.A.F. și Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței nr. 208 din 20

aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Obligă pârâtele la 400

RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.