ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2858/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Curții de Apel Cluj reclamanta P.R. a chemat în judecată D.G.F.P. Cluj solicitând

anularea deciziei de impunere din 27 aprilie 2010, suspendarea deciziei până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și obligarea intimatei la

plata cheltuielilor de judecată.

D.G.F.P. Cluj a depus

întâmpinare la data de 15 februarie 2011, invocând excepția inadmisibilității cererii

de chemare în judecată deoarece potrivit art. 218 C. proc. fisc. obiectul acțiunii

în contencios administrativ îl constituie decizia prin care se soluționează contestația

fiscală formulată împotriva deciziei de impunere, astfel că acțiunea formulată direct

împotriva deciziei de impunere, este inadmisibilă.

La data de 31 martie 2011

reclamanta prin reprezentantul acesteia a depus o precizare de acțiune, de fapt

o completare a acțiunii, solicitând pe lângă anularea deciziei de impunere din 27

aprilie 2010 și a deciziei de soluționare a contestației din 30 iulie 2010.

Raportat la completarea

de acțiune, D.G.F.P. Cluj a invocat prescripția dreptului la precizare a acțiunii

solicitând respingerea acțiunii împotriva deciziei nr. 134/2010 a D.G.F.P., ca urmare

a admiterii acestei excepții.

Prin sentința nr. 361

din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, a fost admisă excepția prescripției dreptului

la acțiune împotriva deciziei din 30 iunie 2010 a D.G.F.P. Cluj.

Instanța a admis excepția

inadmisibilității acțiunii împotriva deciziei de impunere din 27 aprilie 2010 a

D.G.F.P. Cluj și a dispus, în consecință, respingerea acțiunii formulată de reclamanta

P.R., precum și respingerea cererii de suspendare formulată în contradictoriu cu

D.G.F.P. Cluj.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că prin decizia de impunere din 27 aprilie 2010 s-au

stabilit în sarcina reclamantei P.R., obligații fiscale suplimentare reprezentând

1.094.990 RON, constând în 689.497 RON T.V.A. și 405.493.000 RON majorări de întârziere.

Reclamanta a formulat

contestație administrativ fiscală soluționată prin decizia din 30 iulie 2010 de

către D.G.F.P. Cluj prin respingerea contestației depuse ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că

acțiunea reclamantei a fost formulată împotriva deciziei de impunere la data de

20 ianuarie 2011, iar completarea de acțiune împotriva deciziei din 30 iulie 2010

a fost formulată la data de 31 martie 2011.

Raportat la excepția prescripției

introducerii acțiunii împotriva deciziei din 30 iulie 2010, Curtea a solicitat din

oficiu dovada comunicării acestei decizii cu reclamanta. Potrivit confirmării de

primire, reclamanta a primit decizia din 30 iulie 2010 la data de 5 august 2010.

De la această dată a primirii

deciziei nr. 134/2010 și până la 31 martie 2011, când reclamanta a completat acțiunea,

solicitând anularea acestei decizii, instanța a apreciat că s-a împlinit termenul

de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a constatat că

este prescrisă acțiunea împotriva acestei decizii.

Instanța a analizat excepția

inadmisibilității acțiunii împotriva deciziei de impunere din 27 aprilie 2010 și

a constatat că este întemeiată, dat fiind faptul că acțiunea împotriva deciziei

de soluționare a contestației este prescrisă, potrivit art. 218 C. proc. fisc.,

iar reclamanta nu poate solicita în mod direct anularea deciziei de impunere.

În ceea ce privește cererea

de suspendare, dată fiind soluția asupra acțiunii principale, Curtea a apreciat

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004

și art. 215 C. proc. fisc. deoarece nu există cazul bine justificat și nu a fost

dovedită paguba iminentă.

2.1. Împotriva acestei

soluții a formulat recurs reclamanta care, fără a se raporta la vreunul dintre motivele

de recurs enumerate la art. 304 C. proc. civ., a formulat critici care pot fi subsumate

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, fără a contesta

realitatea situației de fapt reținută, reclamanta susține că instanța de fond a

manifestat un exces de formalism pentru a justifica nesoluționarea pe fond a acțiunii

sale.

Recurenta-reclamantă argumentează

că Legea nr. 554/2004 nu impune obligativitatea atacării deciziei de soluționare

a contestației fiscale formulată de persoana vătămată, ci se referă la actul administrativ

vătămător, care poate fi atacat în fața instanței de contencios.

Mai argumentează recurenta

că, din moment ce autoritatea fiscală îi soluționase nefavorabil contestația, „nu

văd o problemă deosebită în neatacarea și a soluției comisiei odată cu atacarea

deciziei de impunere”.

Cu alte cuvinte, referindu-se

la dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenta afirmă

că prin soluția pronunțată, instanța i-a îngrădit accesul liber la justiție.

2.2. Autoritatea fiscală

competentă a depus întâmpinare răspunzând criticilor recursului și solicitând respingerea

acestuia ca nefondat, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală

și temeinică.

recurs

Recursul este nefondat

pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză este necontestat

că recurenta-reclamantă a sesizat Curtea de Apel la data de 20 ianuarie 2011 cu

cerere care viza anularea și suspendarea deciziei de impunere fiscală din 27

aprilie 2010 emisă de A.G.F.P. Cluj și că la data de 15 februarie 2011 autoritatea

fiscală pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității

cererii de anulare formulată direct în fața instanței de contencios administrativ.

De asemenea, este necontestat

că reclamanta, după ce la termenul din 17 februarie 2011 a solicitat amânarea cauzei

pentru angajarea unui avocat, iar la termenul din 10 martie 2011 a cerut amânarea

pentru că avocatul angajat se afla în concediu de odihnă, la data de 31 martie 2011

a depus decizia din 30 iulie 2010 prin care îi fusese soluționată contestația fiscală

formulată împotriva deciziei de impunere, precum și o cerere prin care și-a completat

acțiunea cu un capăt de acțiune separat privind anularea deciziei depuse, în raport

cu care s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Totodată, este necontestat

că decizia din 30 iulie 2010 a fost comunicată recurentei-reclamante, potrivit confirmării

de primire, la data de 5 august 2010, iar cererea de anulare a acestei decizii a

fost depusă la instanță la data de 31 martie 2011.

Potrivit art. 205

alin. (1) C. proc. fisc., actele administrative fiscale (decizia de impunere fiscală

în cauza de față) pot fi atacate cu contestație, lucru făcut și de recurenta-reclamantă,

iar potrivit art. 218 alin. (2) din același cod, deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă,

în condițiile Legii nr. 554/2004.

Astfel, din coroborarea

prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. cu cele ale art. 11 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut în mod judicios că termenul

de sesizare a instanței de contencios administrativ cu cererea de anulare a deciziei

din 30 iulie 2010 este de 6 luni de la comunicarea acesteia, care a fost depășit

în cauza de față.

În concluzie, soluția

de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune privind decizia nr. 134/2010

este legală și temeinică.

De asemenea, este legală

și soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii de anulare a deciziei

de impunere din 27 aprilie 2010, care potrivit art. 205 alin. (1) C. proc.

fisc. poate fi contestată la organul fiscal competent, iar nu la instanța de contencios

administrativ unde, potrivit art. 218 alin. (2) poate fi contestată doar decizia

de soluționare a contestației fiscale împotriva deciziei de impunere.

Susținerile recurentei-reclamante,

că Legea nr. 554/2004 nu impune obligativitatea atacării la instanța de contencios

administrativ a deciziei de soluționare a contestației fiscale, sunt lipsite de

temei legal și ignoră faptul că actul administrativ fiscal este o specie a actului

administrativ, astfel că dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. derogă de

la dispozițiile Legii nr. 554/2004 care au caracter general în ceea ce privește

procedura contenciosului administrativ.

Susținerile recurentei-reclamante

cu referire la dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 și 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu constituie

temeiuri pentru afirmația că instanța de fond i-ar fi îngrădit accesul liber la

justiție.

Astfel, este cunoscut

că în jurisprudența sa constantă, C.E.D.O. a statuat că accesul liber la justiție

nu are un caracter absolut „ci este un drept ce poate fi supus unor limitări”, implicit

prin reglementarea unor proceduri, prevederea unor termene, etc.

De altfel, Curtea Constituțională,

la rândul său, prin numeroase decizii, a statuat că „nu se poate susține că instituirea

unor termene de prescripție ar constitui o îngrădire a accesului liber la justiție”

(v.Dec. nr. 427/2003, Dec.485/2005, ș.a.).

În fine, pe cale de consecință,

este legală și temeinică și soluția de respingere a cererii de suspendare a executării

deciziei de impunere, pe care de altfel, recurenta-reclamantă nici nu a criticat-o.

În concluzie, pentru considerentele

de mai sus, recursul este nefondat, sentința recurată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Respinge recursul formulat

de P.R. împotriva sentinței nr. 361 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu opinia separată a doamnei

judecător C.I., în sensul admiterii recursului formulat, a casării sentinței atacate

și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie

2012.