ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 211/2008

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 43 din 17 mai 2007 a Curții

de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

fost admisă acțiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Administrației și Internelor, respectiv U.M. București, instanța dispunând

anularea hotărârii nr. 155403 din 09 august 2005 emisă de Comisia de soluționare

a contestațiilor din cadrul U.M. București, precum și a hotărârii nr. 47 din 20

septembrie 2006 emisă de Comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul M.A.I.

Totodată, instanța a admis contestația formulată de reclamantul D.C. împotriva deciziei

de imputare din 04 iulie 2007 cu consecința exonerării reclamantului de la plata

sumei de 4.424,90 RON.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență, că prin decizia din 04 iulie 2006 reclamantului

i s-a imputat suma de 4.424,90 RON, reprezentând drepturi salariale achitate angajatului

P.C., ca urmare a anulării deciziei de reziliere a contractului de muncă, decizie

semnată de către reclamant în calitate de comandant al Comandamentului de

Jandarmi Teritorial Târgu Mureș.

Instanța a apreciat că

nu se poate reține în sarcina reclamantului reaua-credință la momentul la care aceasta

a dispus desfacerea contractului de muncă al angajatului, având în vedere atribuțiile

pe care le avea în calitate de comandant al unității militare și conținutul rapoartelor

înaintate de către cei împuterniciți cu cercetarea disciplinară.

I. Împotriva acestei sentințe

a declarat în termen recursul de față pârâta U.M. București – Inspectoratul General

al Jandarmeriei, cererea fiind legal timbrată.

recurenta arată că instanța a reținut în mod greșit că pentru angajarea răspunderii

materiale a militarilor ar fi necesară „vinovăția în forma cea mai gravă, aceea

a relei-credințe”, întrucât conform dispozițiilor art. 48 alin. (1) din O.G. nr.

121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și ale pct. 6 lit. b) din Instrucțiunile

M.A.I. nr. 830/1999, pentru angajarea răspunderii materiale a militarilor trebuie

îndeplinite cumulativ condițiile: 1. paguba materială să se fi produs printr-o faptă

cu caracter ilicit, când prin comiterea ei militarul a încălcat dispozițiile legale

ori nu și-a executat obligațiile de serviciu care-i reveneau din statute sau regulamente,

fie prin acțiune fie prin inacțiune; 2. încălcarea dispozițiilor legale au neexecutarea

obligațiilor de serviciu să se fi produs cu vinovăție – fie cu intenție, fie din

culpă.

Arată recurenta că reclamantul

este în culpă prin rezoluția pe care a pus-o pe nota raport din 02 august 2004,

întrucât, deși a fost sesizat organul de urmărire penală pentru faptele subordonatului

P.C., reclamantul nu a așteptat comunicarea soluției, ci a aprobat rezilierea contractului

de muncă al acestuia, de îndată.

că instanța de fond a reținut în mod greșit că la data la care s-a verificat legalitatea

și temeinicia deciziei de desfacere a contractului de muncă a subordonatului nu

au fost cercetate faptele reținute în sarcina sa și prezentate acestuia în cadrul

procedurii de cercetare administrativă, deoarece cercetarea administrativă nu a

avut ca obiect faptele săvârșite de subordonat, ci stabilirea persoanei responsabile

de concedierea nelegală a acestuia care a generat obligarea la plată a unității

către P.C. a sumelor de 8.815 RON și 2.013,42 RON.

de fapt expusă și la soluționarea în fond a cauzei, arătând că, din probele administrate,

comisia de cercetare administrativă a stabilit că prin întocmirea notei raport și

prin rezoluția reclamantului a fost încălcat principiul prezumției de nevinovăție

față de P.C., vinovat de aceasta fiind reclamantul, în calitate de comandant al

Comandamentului de Jandarmi Teritorial Târgu Mureș.

că reclamantul e vinovat de a fi dispus rezilierea contractului numitului P.C.,

cu ignorarea dispozițiilor art. 54 alin. (2) din R.G.-3 ale Ordinului M.A.I.

nr. 59/2001 și a dispozițiilor alin. (3) lit. a) și alin. (4) din contractul de

angajare, precum și a dispozițiilor C. muncii.

Invocă, de asemenea, recurenta

și nesocotirea dispozițiilor art. 19 lit. a) și a art. 70 din R.G.-3.

II. Împotriva aceleiași

sentințe a declarat recurs în termen și pârâtul Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, cererea fiind legal timbrată.

În motivarea cererii,

recurenta arată că nu se poate reține că reclamantul ar fi săvârșit faptele fără

vinovăție, întrucât era obligat să cunoască normele legale care reglementează domeniul

în care își desfășura activitatea, iar potrivit art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind

răspunderea materială a militarilor, această răspundere e angajată pentru pagubele

provocate de militari din vina acestora, fără ca textul să distingă dacă fapta a

fost săvârșită cu sau fără intenție.

Ca urmare, consideră recurenta

că instanța, în mod greșit, a apreciat că numai reaua- credință în cauzarea prejudiciului

ar fi generatoare a răspunderii materiale, în speță fiind incidente dispozițiile

art. 5 din O.G. nr. 121/1998 conform cărora militarii răspund material pentru pagubele

produse – din vina lor și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar – terțelor

persoane și la a căror reparare a fost obligată instituția publică de care aceștia

aparțin.

Consideră recurenta că interpretarea contrară,

în cazul faptelor săvârșite din culpă de un militar, ar face imposibilă recuperarea

de către instituție a prejudiciului astfel creat.

Ambele recursuri se fondează,

sentința urmând a fi modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru greșita aplicare a legii, iar acțiunea respinsă ca neîntemeiată pentru

următoarele considerente:

Atât hotărârea nr. 155403

din 09 august 2006 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din U.M. București,

cât și hotărârea nr. 47 din 20 septembrie 2006 a Comisiei de jurisdicție a

imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (actualul Ministerul

Internelor și Reformei Administrative) au fost emise cu respectarea condițiilor

de formă legale și sunt întemeiate pe dovezi asupra vinovăției reclamantului.

Instanța de fond a aplicat

greșit dispozițiile O.G. nr. 121/1998, considerând că răspunderea materială a militarilor

poate fi angajată numai în situația în care paguba a fost produsă cu rea-credință.

În realitate, legiuitorul

prevede vinovăția fără a distinge asupra săvârșirii faptei din culpă ori cu intenție.

În speță, lipsa relei-credințe

nu-l poate exonera pe reclamant de răspundere, câtă vreme textul legal nu are în

vedere asemenea excepții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Inspectoratul General al Jandarmeriei – U.M. București și Ministerul Internelor

și Reformei Administrative împotriva sentinței nr. 43 din 17 mai 2007 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii formulate de reclamantul

D.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2008.