ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5764/2010

Deliberând în condițiile art. 256 din C.

proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 224 din 4 decembrie

2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins

ca

nefondat

ape

Iul

declarat de reclamanții H.N.B., H.I.O. și H.G.S. împotriva sentinței civile nr.

1354 din 26 iunie 2009 pronunțată la Tribunalul Prahova.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, în privința termenului de formulare a notificării, atât

doctrina cât și practica judiciară au stabilit unanim că acesta este un termen

de decădere.

Termenul pentru înregistrarea

notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001, expirând la

data de 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 acesta este un termen de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen

a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și

valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

Aplicarea în speță a dispozițiilor

Convenției europene a drepturilor omului cu privire la dreptul de proprietate,

invocate de apelanți, se poate face numai în cazul în care aceștia parcurgeau

procedura prealabilă.

2.1. Motive

Reclamanții au declarat recurs, întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critica vizând

următoarele aspecte:

Contestațiile formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001 sunt, în fapt, revendicări de tip special.

Termenul de adresare a notificării nu

este unul de decădere din dreptul de proprietate, ci unul de „favoare"

pentru ușurătatea căii administrative.

A-l interpreta ca termen de decădere

echivalează cu o violare gravă a dreptului de proprietate, aspect sancționat de

Convenția europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 1 precum și de chiar legislația

României.

Dispozițiile art. 21 din Legea nr.

10/2001 contravin atât Constituției României, cât și Convenției europene a

drepturilor omului care garantează dreptul de proprietate și exercitarea lui.

2.2. Analiza făcută de instanța de

recurs

Recursul nu este întemeiat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Conform art. 22 alin. (1) teza I din

Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la

data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului.

Alin. final al textului arată că

nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

Sintagma folosită de legiuitor exprimă

cât se poate de clar intenția acestuia cu privire la natura termenului pe ca l-a

instituit. De vreme ce nerespectarea termenului atrage chiar pierderea unui

drept, nu se poate susține că acesta a fost prevăzut doar pentru a se realiza

„ușurătatea căii administrative", așa cum susțin recurenții.

Cât privește raportul dintre legea

internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului,

este de reținut că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul

la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze

orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Totodată, a arătat că această problemă

trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau

impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la

un tribunal chiar în substanța sa.

În

România, legiuitorul a adoptat un act normativ special în

temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se

recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a

imobilelor.

Faptul că acest act normativ, Legea

nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal,

pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administartivă

legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție

deplină.

Pentru a se analiza „fondul” pretenției

celui care se consinderă îndreptățit la restituirea imobilului preluat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este necesar ca persoana respectivă

să respecte toate cerințele legii speciale, inclusiv cât privește termenul de

depunere a notificării, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Având în vedere cele mai sus arătate,

Înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut o interpretare corectă a

prevederilor legii materiale incidente, motiv pentru care criticile formulate

nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca

nefondat recursul declarat de reclamanții H.N.B., H.I.O. și H.G.S. împotriva deciziei

civile nr. 224/4 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 noiembrie 2010.