ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6594/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău la 30 septembrie 2009, reclamantele M.L. și L.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Râmnicu Sărat, județul Buzău, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună repunerea lor în termen pentru a solicita în justiție acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 2047 mp., expropriat prin Decretul nr. 343/1972. Reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele defunctului L.N., în calitate de fiică și, respectiv soție supraviețuitoare. Reclamanta M.L. a precizat că, datorită bolii mamei sale, care necesita supraveghere permanentă, nu a mai venit în țară pentru a putea să-și exercite dreptul conferit de Legea nr. 10/2001 de a solicita măsuri reparatorii pentru terenul expropriat.

Cererea de repunere în termen a fost motivată pe dispozițiile art. 103 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1236 din 11 decembrie 2009, Tribunalul Buzău a respins cererea de repunere în termen formulată de reclamante, reținând că termenul de 6 luni prevăzut pentru formularea notificării este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar, în speță reclamanta nu a dovedit că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa să depună cererea în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a considerat, astfel, că nici lipsa din țară o anumită perioadă de timp, și nici necunoașterea procedurii impuse de Legea nr. 10/2001 nu constituie împrejurări mai presus de voința părților, care să justifice repunerea în termen.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantele, invocând încălcarea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. și solicitând, pe cale de consecință, admiterea acțiunii. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 32 din 23 februarie 3010, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, reținând, în esență, că termenul pentru înregistrarea notificării, fiind de decădere, nu este susceptibil de întrerupere sau repunere în termen, pe de altă parte nefiind aplicabile nici dispozițiile art. 103 C. proc. civ., text de lege ce se referă la actele de procedură întocmite în cadrul unui proces în desfășurare, și nu la norme de drept substanțial.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele M.L. și L.S., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, recurentele au susținut că instanța a respins apelul fără a se raporta la obiectul cererii introductive, ce îl constituia solicitarea de repunere în termen pentru o imposibilitate obiectivă de a exercita dreptul conferit de o lege specială. Recurentele au arătat că invocă practica judiciară în materie, sens în care au arătat că au depus o copie a unei decizii a altei instanțe, prin care s-a constatat că există o cauză care face inaplicabile prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că, deși dispozițiile art. 103 C. proc.

civ., în interpretarea lor strictă, nu sunt aplicabile în cauză, de vreme ce s-a invocat o cauză obiectivă care a împiedicat-o pe recurenta L.S. să cunoască termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv maladia Alzheimer, este admisibilă repunerea în termen, chiar dacă aceasta nu este prevăzută de legea specială. Intimatul Municipiul Râmnicu Sărat prin primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamantelor este nefondat având în vedere următoarele considerente: În conformitate cu prevederile art. 22 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare a imobilului.

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, cu câte 3 luni, până la 14 februarie 2002. Potrivit prevederilor alin. (5) al art. 22 (fost 21), nerespectarea termenului de 6 luni, astfel cum a fost prelungit, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri în natură sau prin echivalent pentru imobile ce intră în sfera de incidență a legii speciale. Din interpretarea textului de lege menționat rezultă că termenul pentru notificarea persoanei juridice deținătoare este unul de decădere, de altfel, recurentele recunoscând explicit acest caracter. Prin urmare, așa cum corect a reținut instanța de apel, acest termen nu este susceptibil de întrerupere sau repunere în termen.

Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 103 C. proc. civ., ce se referă la neexercitarea căii de atac sau neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, aceste dispoziții procedurale neputând fi extinse pentru a justifica repunerea în termen pentru o împrejurare mai presus de voința părții, în cazul unei norme de drept substanțial, prevăzută într-o lege specială, în lipsa unei dispoziții exprese în cuprinsul acestei legi. Hotărârea judecătorească invocată de recurente cu titlu de practică judiciară în materie, respectiv sentința civilă nr. 134 din 22 aprilie 2004 a Tribunalului Vrancea, depusă la prima instanță (filele 8, 9 dosar fond) nu poate fi avută în vedere întrucât nu este o hotărâre irevocabilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele M.L. și L.S. împotriva deciziei nr. 32 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 decembrie 2010.