ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6594/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău la 30 septembrie 2009, reclamantele M.L. și L.S. au chemat în judecată pe

pârâta Primăria Râmnicu Sărat, județul Buzău, solicitând ca, prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună repunerea lor în termen pentru a solicita în

justiție acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 2047

mp., expropriat prin Decretul nr. 343/1972.

Reclamantele au

arătat că sunt moștenitoarele defunctului L.N., în calitate de fiică și,

respectiv soție supraviețuitoare.

Reclamanta M.L. a precizat

că, datorită bolii mamei sale, care necesita supraveghere permanentă, nu a mai

venit în țară pentru a putea să-și exercite dreptul conferit de Legea nr. 10/2001

de a solicita măsuri reparatorii pentru terenul expropriat.

Cererea de repunere

în termen a fost motivată pe dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

1236 din 11 decembrie 2009, Tribunalul Buzău a respins cererea de repunere în

termen formulată de reclamante, reținând că termenul de 6 luni prevăzut pentru

formularea notificării este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent, iar, în speță reclamanta nu a dovedit că a fost împiedicată

printr-o împrejurare mai presus de voința sa să depună cererea în temeiul Legii

nr. 10/2001.

S-a considerat,

astfel, că nici lipsa din țară o anumită perioadă de timp, și nici

necunoașterea procedurii impuse de Legea nr. 10/2001 nu constituie împrejurări

mai presus de voința părților, care să justifice repunerea în termen.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamantele, invocând încălcarea dispozițiilor art.

103 C. proc. civ. și solicitând, pe cale de consecință, admiterea acțiunii.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

32 din 23 februarie 3010, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, reținând,

în esență, că termenul pentru înregistrarea notificării, fiind de decădere, nu

este susceptibil de întrerupere sau repunere în termen, pe de altă parte

nefiind aplicabile nici dispozițiile art. 103 C. proc. civ., text de lege ce se

referă la actele de procedură întocmite în cadrul unui proces în desfășurare,

și nu la norme de drept substanțial.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele M.L. și L.S.,

criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, recurentele au susținut că instanța a respins apelul fără a se

raporta la obiectul cererii introductive, ce îl constituia solicitarea de

repunere în termen pentru o imposibilitate obiectivă de a exercita dreptul

conferit de o lege specială.

Recurentele au arătat

că invocă practica judiciară în materie, sens în care au arătat că au depus o copie

a unei decizii a altei instanțe, prin care s-a constatat că există o cauză care

face inaplicabile prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că, deși

dispozițiile art. 103 C. proc. civ., în interpretarea lor strictă, nu sunt aplicabile

în cauză, de vreme ce s-a invocat o cauză obiectivă care a împiedicat-o pe

recurenta L.S. să cunoască termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

respectiv maladia Alzheimer, este admisibilă repunerea în termen, chiar dacă

aceasta nu este prevăzută de legea specială.

Intimatul Municipiul

Râmnicu Sărat prin primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

În faza recursului nu

s-au administrat probe noi.

Examinând criticile

formulate prin motivele de recurs, raportat la cazul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamantelor

este nefondat având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu

prevederile art. 22 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică

deținătoare a imobilului.

Termenul de 6 luni a

fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, cu

câte 3 luni, până la 14 februarie 2002.

Potrivit prevederilor

alin. (5) al art. 22 (fost 21), nerespectarea termenului de 6 luni, astfel cum

a fost prelungit, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

în natură sau prin echivalent pentru imobile ce intră în sfera de incidență a

legii speciale.

Din interpretarea

textului de lege menționat rezultă că termenul pentru notificarea persoanei

juridice deținătoare este unul de decădere, de altfel, recurentele recunoscând

explicit acest caracter.

Prin urmare, așa cum

corect a reținut instanța de apel, acest termen nu este susceptibil de

întrerupere sau repunere în termen.

Nu sunt aplicabile

nici dispozițiile art. 103 C. proc. civ., ce se referă la neexercitarea căii de

atac sau neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, aceste

dispoziții procedurale neputând fi extinse pentru a justifica repunerea în

termen pentru o împrejurare mai presus de voința părții, în cazul unei norme de

drept substanțial, prevăzută într-o lege specială, în lipsa unei dispoziții

exprese în cuprinsul acestei legi.

Hotărârea

judecătorească invocată de recurente cu titlu de practică judiciară în materie,

respectiv sentința civilă nr. 134 din 22 aprilie 2004 a Tribunalului Vrancea,

depusă la prima instanță (filele 8, 9 dosar fond) nu poate fi avută în vedere

întrucât nu este o hotărâre irevocabilă.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele M.L. și L.S. împotriva deciziei nr. 32 din 23

februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 decembrie 2010.