ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3923/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin

Decizia nr. 372 /A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții T.G. și T.A. împotriva sentinței civile nr. 1443 din 25

septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că apelanții nu

contestă faptul că au formulat tardiv notificarea întemeiată pe prevederile Legii

nr. 10/2001 ci, invocând conjunctura plecării și stabilirii familiei lor în

S.U.A., consideră că a intervenit o împrejurare mai presus de voința lor pentru

a-și putea exercita dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilul

expropriat.

Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

este un termen de decădere, față de care nu operează instituția repunerii în

termen, iar această calificare este confirmată de legiuitor în dispozițiile

imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Nu are relevanță în soluționarea cauzei susținerea

apelanților în sensul că termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 privind

depunerea notificărilor a fost stabilit administrativ și nu pe bază

științifice, deoarece cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un

termen legal ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanțe sau de părți,

imperativ, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură și absolut,

întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de procedură.

Nu a fost considerată fondată nici susținerea potrivit

căreia dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind notificarea contravine

legislației europene întrucât, așa cum a avut în vedere și tribunalul,

procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este una administrativă, cu soluționarea

notificărilor nefiind învestită o instanță independentă și imparțială în sensul

art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., ci persoana juridică care deține imobilul, în

fața căreia se derulează proceduraprealabilă,iar competența deplină de a

verifica procedura administrativă aparține unui tribunal independent și

imparțial. 2. Recursul

2.1. Motive

Reclamanții T.G. și T.A. au declarat recurs, motivat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ., critica vizând

următoarele aspecte:

Instanța de apel a considerat în mod nelegal că a fost

depășit termenul de notificare întrucât nu a ținut cont de faptul că acest

termen a fost depășit din cauze independente de reclamanți, aceștia fiind

plecați din România, iar din martie 2001 sunt cetățeni americani.

Legea nr. 10/2001 este o lege internă iar termenul de

notificare de maximum 1 an, conform art. 21 din lege, a fost fixat absolut la voia

întâmplării, total nejustificat, și contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției europene a drepturilor omului.

În această situație, conform art. 20 din Constituția României

instanța era obligată să facă aplicarea directă a Convenției europene a

drepturilor omului vizând măsurile reparatorii la care au dreptul persoanele

îndreptățite.

2.2. Analiza făcută de instanța de recurs

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru

următoarele considerente:

Prima instanță a respins contestația întrucât notificarea s-a

înregistrat la 20 mai 2008, cu mult peste termenul defipt de lege - 14

februarie 2002.

Această soluție a fost păstrată de instanța de apel,

iar criticile formulate prin motivele <le recurs nu pot fi primite.

Împrejurarea că reclamanții au emigrat din România în

anul 1988, respectiv, în anul 1992, nu poate fi considerată mai presus de

voința lor în aflarea faptului că notificarea trebuia depusă, sub pedeapsa

decăderii, într-un anumit termen impus de lege.

Pe de altă parte, durata termenului de depunere a

notificării și modul „absolut la voia întâmplării, total nejustificat" în

care legiuitorul a fixat această durată nu constituie aspecte de natură să

atragă nelegalitatea hotărârii instanței de apel astfel încât să justifice

incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ambele instanțe de fond au aplicat și interpretat

corect prevederile legii materiale speciale - art. 22 din Legea nr. 10/2001

-motiv pentru care criticile sub acest aspect nu sunt întemeiate.

Cât privește faptul că instanțele trebuiau să aplice

direct prevederile Convenției europene a drepturilor omului, este de reținut că

și C.E.D.O. a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul

de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept".

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul

poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl

supună unor limitări sau restricții.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate

limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere

contra Belgiei, 1981, C.E.D.O. a statuat că „rațiuni de flexibilitate și

eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot

justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale (...)

ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi;

un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state

membre ale Consiliului Europei".

Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care

Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care

nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces

echitabil.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca,

după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă

posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. In lipsa unei

asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța

sa. In măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la

justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu

numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca

în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Având în vedere cele de mai sus arătate, Înalta Curte a

apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă

a legii materiale incidente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.G.

și T.A. împotriva Deciziei nr. 372/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.