ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6291/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, contestatorul M.R., prin procurator C.A., a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Breaza, prin primar, repunerea în termenul de contestare a dispoziției din 23 martie 2004, emisă de intimată. În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, prin notificarea din 02 august 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a solicitat Primăriei orașului Breaza restituirea în natură a terenului ce a aparținut autorilor săi, M.E. și M.I., conform actului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Prahova din 1942, notificare ce a fost respinsă prin dispoziția din 23 martie 2004, comunicată cu confirmare de primire la adresa mamei sale E.M., care însă decedase la 16 octombrie 2001, fapt adus la cunoștința intimatei.

Contestatorul a mai arătat că, față de această situație, nu a putut lua cunoștință de conținutul dispoziției, motiv pentru care solicită să fie repus în termenul de contestare a acesteia.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu a avut cunoștință de decesul mamei contestatorului, la care acesta și-a ales domiciliul pentru comunicarea corespondenței, astfel încât nu i se poate imputa faptul că nu a comunicat direct contestatorului dispoziția din 2004. Prin sentința civilă nr. 931 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins cererea de repunere în termenul de contestație a dispoziției din 2004, reținând că aceasta a fost comunicată de către intimată la adresa indicată de contestator în notificare, respectiv, la domiciliul mamei sale, M.E., iar susținerea contestatorului că ar fi comunicat intimatei o altă adresă nu poate fi primită, câtă vreme nu vizează notificarea din 02 august 2001. Prima instanță a mai reținut că nu s-a făcut dovada unei împrejurări mai presus de voința părții, care să justifice repunerea în termen, astfel încât pretenția sa este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, susținând că în perioada 2001-2002 a înaintat intimatei nu mai puțin de 10 notificări în legătură cu retrocedarea unor imobile ce au aparținut autorilor săi, iar după decesul mamei sale din 16 octombrie 2001, la circa 10 zile, a înștiințat telefonic intimata să-i trimită corespondența la adresa verișoarei sale, comoștenitoarea C.D., iar ulterior la nepoata sa, C. (C.) A. A mai arătat că în ultima notificare din 2002- apare în mod expres domiciliul ales la procuratoarea sa, nefiind necesar a se preciza schimbarea adresei pentru fiecare notificare.

Prin Decizia civilă nr. 225 din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul contestatorului, reținând că dispoziția din 23 martie 2004 a fost comunicată acestuia cu confirmare de primire la adresa indicată în notificare, iar contestatorul nu a făcut dovada unei împrejurări mai presus de voința sa care să justifice repunerea în termen. Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul, formulând următoarele critici: I. Greșita interpretare, de către instanțele de fond și apel a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. referitoare la repunerea în termen, raportate la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind termenul în care poate fi contestată decizia sau dispoziția de restituire.

În acest sens, reclamantul a arătat că decăderea nu operează în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a efectua actul de procedură și că dispoziția din 23 martie 2004 nu i-a fost comunicată la domiciliul ales indicat în acest scop, situație de natură să se circumscrie unui motiv temeinic de repunere în termenul de atacare a dispoziției sus-menționate. A mai arătat că a comunicat intimatei adresa la care urmau a se comunica toate actele referitoare la soluționarea notificării, cât și persoana mandatată cu primirea acestor acte și a invocat practica judiciară în materie conform căreia atunci când persoana îndreptățită, prin procură specială autentică și-a desemnat un mandatar, termenul de 30 de zile curge de la data comunicării dispoziției sau deciziei la adresa mandatarului desemnat; II.

Greșita interpretare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau dispoziție motivată, să-i facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Recursul este nefondat pentru următoarele argumente: Art. 103 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Rezultă că textul de lege anterior citat reglementează o repunere în termen „sui generis”, în condiții restrictive, având ca obiect un drept procedural care trebuia exercitat, sub sancțiunea decăderii, într-un anumit termen, sancțiune inoperantă numai dacă împrejurarea care justifică repunerea în termen este obiectivă, mai presus de voința părții, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de aceasta. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de atacare a deciziei sau, după caz, a dispoziției de restituire, atrage pierderea dreptului de contestare în justiție a actului administrativ arătat. Fiind un termen de decădere, regimul juridic al termenului de contestare a deciziei sau dispoziției emise de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării, este sancționat de art. 103 C. proc. civ. , dispoziții ce reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, respectiv, poate cere și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal. În speță, nu numai că reclamantul nu s-a conformat acestui termen, dar nu justifică nici motive temeinice pentru a face incidentă în cauză instituția repunerii în termen, așa cum în mod corect au constatat instanțele anterioare.

Astfel, prin notificarea înregistrată la Primăria orașului Breaza sdin 02 august 2001, reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului în litigiu, indicând domiciliu ales la numita M.E., sector 1 Notificarea din 02 august 2001 a fost respinsă prin dispoziția din 23 martie 2004, comunicată reclamantului cu confirmare de primire existentă la dosar, la domiciliul indicat de acesta, respectiv, acela al numitei M.E., mama reclamantului. Rezultă așadar că dispoziția din 23 martie 2004 a fost comunicată conform legii, iar reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte că nu a putut lua cunoștință de conținutul acesteia datorită unor împrejurări mai presus de voința sa, ori că a transmis intimatei un alt domiciliu ales în vederea comunicării actelor referitoare la notificarea din 02 august 2001, pentru a opera repunerea în termen.

Împrejurarea că mama reclamantului, care locuia la adresa indicată în notificare, a decedat la data de 16 octombrie 2001, ori că reclamantul a comunicat un alt domiciliu ales, dar cu referire la alte notificări adresate aceleiași intimate, sau că reclamantul ar fi o persoană cunoscută acesteia, nu reprezintă motive de repunere în termen, întrucât împrejurarea mai presus de voința părții la care face referire art. 103 C. proc. civ. trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, și care să nu fi putut fi prevăzută sau depășită de contestator. Or, în speță, netransmiterea către intimată a unui domiciliu ales actual la care să realizeze comunicarea actelor emise cu prilejul soluționării notificării din 02 august 2001, este exclusiv imputabilă reclamantului și nu unor stări sau situații care să intre sub incidența textului legal anterior citat.

Susținerea reclamantului potrivit căreia, față de împrejurarea că intimata nu s-a conformat obligației impuse de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv, aceea de a face o ofertă de restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă, nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, acesta a investit instanța cu o cerere de repunere în termenul de contestare a deciziei/dispoziției motivate, și nu cu o cerere privind obligarea de a emite un asemenea act, iar pe de altă parte, această critică este formulată omisso medio, pentru prima dată în recurs, nefiind susținută nici cu prilejul cercetării pe fond și nici cu prilejul analizării apelului, astfel încât nu poate fi avută în vedere de instanța de control judiciar.

Pentru considerentele arătate, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva Deciziei civile nr. 225 din 07 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.