ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2278/2010

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 170 din 10 februarie 2009, Tribunalul Constanța, secția

civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții P.G. și P.P.D.,

în contradictoriu cu pârâții Primarul comunei Mihai Viteazu și Comuna Mihai

Viteazu, prin Primarul comunei Mihai Viteazu, prin care au solicitat instanței

să soluționeze pe fond cererea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului compus din suprafața

de 3563 mp

teren și casă de locuit (în prezent demolată), reținând, în

esență, că, dacă în ceea ce privește formularea notificării prin intermediul

unui executor judecătoresc cu încălcarea competenței teritoriale, trimiterea și

înregistrarea notificării direct la unitatea deținătoare ori chiar formularea

unei singure notificări pentru mai multe imobile, s-a apreciat, în

jurisprudență, că sunt respectate condițiile legale, prevalând principiul

dreptului în raport de cel al respectării procedurii, în speță nu s-a formulat

o notificare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a se da prevalență principiului

realizării dreptului.

Adresa

nr. 3956 din 29 septembrie 2008 nu poate fi luată în considerare sub

acest aspect, deoarece este întemeiată pe o

apreciere pur subiectivă a primarului

care „își amintește că în anul 2001 dl. P.G. ar fi venit la

Primărie

cu intenția de a depune o cerere pe Legea nr. 10/2001".

Din

această perspectivă, au fost înlăturate ca fiind irelevante răspunsurile

primarului, care a semnat adresa menționată mai sus și care, la interogatoriul

formulat, a apreciat și

afirmat că reclamantul

„s-a prezentat în

termen".

În absența unei cereri,

instanța nu poate aprecia asupra

solicitării efective, sub „aspectul imobilului”, a întinderii pretențiilor, a

persoanei/persoanelor care ar

fi formulat

cererea și, de asemenea, sub aspectul verificării respectării termenului prevăzut

de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât nerespectarea

acestuia atrage pierderea

dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prin

decizia civilă nr. 181/C din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul declarat de apelanții-reclamanți P.G.

și P.P.D.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că problema ridicată în speță, din

perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată [art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială], este aceea a stabilirii

depunerii în termenul prevăzut de lege, statuat prin același text și prorogat

succesiv, conform O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, a notificării de

către reclamanți în măsura în care se invocă neglijența și culpa unui

funcționar al autorității locale, în ceea ce privește înregistrarea

notificării.

Având

în vedere că norma instituită prin textul art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 a fost imperativă, statuând asupra unui

termen de decădere, instanța de apel

a analizat dacă probele

administrate conduc spre concluzia certă privind existența unui asemenea demers

al reclamanților, precum și al formulării lui în termenul prevăzut de lege.

Din

acest punct de vedere, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a

apreciat că adresa nr. 3956 din 29 septembrie 2008 emisă de Primăria comunei

Mihai Viteazu, jud. Constanța, care evocă un fapt personal al primarului (

purtarea unei discuții, în anul 2001, cu apelantul reclamant P.G. și îndrumarea

lui către secretarul comunei) nu poate constitui - prin ea însăși - o probă

indubitabilă a existenței unei notificări și a depunerii sale efective la autoritatea

locală.

S-a

concluzionat, că în absența unui document care să ateste în mod indubitabil

culpa unui

angajat al persoanei deținătoare,

astfel cum a fost susținută,

precum și a unor probe incontestabile care

să constituie suportul afirmațiilor legate de depunerea efectivă a notificării,

soluția primei instanțe a fost corect

dispusă,

nefiind de acceptat ca pe baza unor probe echivoce sa se încalce norma

imperativă

a legii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen

legal, reclamanții P.G. și P.P.D.,

solicitând admiterea recursului, iar î

n

dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că au dovedit cu

adeverință

eliberată de autoritatea pârâtă că cererea nu a fost înregistrată din culpa

fostului secretar al Primăriei comunei Mihai Viteazu, care a și fost îndepărtat

din serviciu pentru multe nereguli din activitatea sa.

Instanța de fond, din

oficiu, a invocat inadmisibilitatea acțiunii motivată de lipsa dovezii privind

înregistrarea în termen a notificării, deși s-a solicitat proba cu

interogatoriul Primarului comunei Mihai Viteazu, precum și proba cu martori,

pentru a dovedi că au formulat în termen notificarea.

Instanța a încuviințat numai

proba cu interogatoriul, redus strict la problema depunerii în termen a

notificării, iar primarul, prin răspunsul său, a recunoscut că are cunoștință

personal de faptul că s-au prezentat în termen cu notificarea la acesta, că au

fost îndrumați s-o depunem la secretarul primăriei și că a constatat, ulterior,

la sesizarea recurenților, că notificarea nu a fost înregistrată.

In aceste condiții deveneau

incidente, în cadrul probațiunii, dispozițiile art. 1197 C. civ., referitor la admisibilitatea

probei cu martori când există un început de dovadă scrisă.

Chiar constatarea instanței,

că nu are elemente de apreciere, impunea administrarea probei cu martori,

deoarece adresa depusă și răspunsul la interogatoriu, constituiau, deopotrivă,

recunoașterea celui care avea dreptul să dispună (notificarea se rezolva prin

dispoziție a primarului, semnatarul interogatoriului), dar și un început de

dovadă scrisă, în cel mai complet sens al expresiei, pentru că se confirma atât

prezentarea în termen în scopul exclusiv al depunerii notificării, cât și

neînregistrarea ei culpabilă.

În ședința publică din 15

aprilie 2010, instanța, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului, în

raport de dispozițiile art. 306 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs nu

se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., excepție întemeiată, pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 3021 lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că

motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt

arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C.

proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. 2, care se referă la motivele

de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă

arătarea motivului de recurs, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., pe de o parte, iar , pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al

instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță,

recurenții-reclamanți nu au indicat ca motiv de recurs unul din motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate, așa cum au fost

expuse mai sus, nu fac posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Susținerea recurenților în

sensul că „deveneau incidente în cadrul probațiunii dispozițiilor art. 1197 C.

civ., referitor la admiterea probei cu martori, când există un început de

dovadă scrisă”, nu este suficientă pentru declanșarea controlului judiciar pe

calea de atac a recursului, atâta timp cât din dezvoltarea criticilor nu

rezultă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la modul

de judecată al instanței de apel a cauzei, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, criticile

formulate de reclamanți nefăcând posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.,

nu sunt susceptibile de a fi examinate iar, conform art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., se va constata nul recursul declarat de aceștia.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamanții P.G. și P.P.D. împotriva deciziei nr. 181/C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2010.