ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 594/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 594/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 11 februarie 2013

a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată

în dosarul nr. 21413/63/2011,

în

baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

C. proc. pen., s-a

constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive și s-a menținut

starea de arest a inculpatei C.D.

Totodată, a fost respinsă cererea de

revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată, ca nefondată.

A fost obligată inculpata la 50 lei

cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dolj cu nr. 569/P/2010, a fost trimisă în judecată inculpata C.D.,

aflată în stare de arest, pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune

prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen., respectiv art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C.

pen.; fals la legea contabilității, infracțiune prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991

rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a)

C. pen.; uz de fals prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) și art.

37 lit. a) C. pen. și fals în declarații, prev. de art. 292 C. pen. cu aplic. art.

37 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în cursul

anului 2007, inculpata l-a contactat pe inculpatul M.A.V., a cărui specializare

în contabilitate i-a permis să întocmească documente contabile fictive care să

ateste profitabilitatea SC F.I. SRL. Acesta datora o sumă de bani numitului G.P.,

din Craiova, astfel că a convenit cu inculpata C.D. ca SC F.I. SRL să

achiziționeze în leasing un autoturism de lux pe care să-l încredințeze

creditorului în contul datoriei.

Inculpatul M.A.V. a întocmit evidența

contabilă a SC F.I. SRL în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat

între SC F.I. SRL și SC R. SRL, contractul fiind antedatat 01 iulie 2008; în

realitate, convenția s-a încheiat în cursul anului 2009, la data menționată pe

contract inculpata ailându-se în stare de deținere, iar inculpatul nu era

angajat al SC R. SRL. Totodată, acesta a fost împuternicit de inculpată să

reprezinte SC F.I. SRL și să opereze în conturile bancare ale societății

începând cu data de 04 aprilie 2009. Deși SC F.I. SRL nu derulase activități

comerciale în perioada decembrie 2007 - martie 2009, inculpatul M. a întocmit

balanțe de verificare, situații ale activelor și capitalurilor și bilanțuri

contabile în care a înregistrat date nereale privind profitabilitatea

societății pentru perioada respectivă. Documentele au fost apoi semnate și

însușite de C.D., în calitate de administrator al SC F.I. SRL, bilanțurile

fiind întocmite, conform dispozițiilor legale, în numele lui F.C. - expert

contabil autorizat C.E.C.C.A.R., care colabora cu SC V. SRL. După semnarea lor

de către expertul contabil autorizat, documentele au fost depuse la D.G.F.P.

Dolj în martie și iunie 2009, cu scopul de a demonstra bonitatea persoanei

juridice care urma să fie folosită în activitatea infracțională viitoare.

Toate actele contabile ale societății au

fost predate apoi de M.V.A. inculpatei C.D. în luna ianuarie 2010, în baza unui

proces-verbal nedetaliat (potrivit declarației învinuitului, acestea se aflau

ambalate în șase sacoșe din material plastic). Inculpata a predat apoi aceste

acte în anul 2010 numitului T.I., care urma să preia părțile sociale ale SC F.I.

SRL. Pentru că tranzacția nu s-a finalizat, martorul i-a restituit inculpatei

documentele, acestea fiind predate în final de concubinul acesteia, B.C.,

organelor de poliție la 25 octombrie 2011.

S-a reținut că, la data de 01

februarie 2011, SC U.L.C. IFN SA a formulat plângere penală împotriva

inculpatei C.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prev. de art.

215 alin. (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290

C. pen. și uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.

În fapt, petiționara a învederat că la

15 octombrie 2009 a încheiat un contract de leasing financiar cu SC F.I. SRL,

având ca obiect dreptul de folosință al unui autoturism, în valoare totală de

22.573,60 euro. Din această sumă, inculpata, în calitate de administrator al SC

F.I. SRL, a achitat doar avansul și prima rată de leasing, iar după preluarea

autoturismului, nu a mai putut fi contactată. Astfel, la 01 aprilie 2010,

contractul a fost reziliat unilateral, iar SC F.I. SRL a fost notificată să

restituie autoturismul către proprietar, însă nu s-a conformat, existând

indicii că bunul a fost înstrăinat către o terță persoană.

Pentru a îndeplini condițiile de

eligibilitate ale finanțatorului, C.D. a atașat cererii de finanțare

bilanțurile contabile și balanțele de verificare ale SC F.I. SRL pe anii

2007-2009, care cuprindeau date nereale privind activele, datoriile și

capitalurile proprii ale societății, precum și veniturile realizate de aceasta,

cu scopul de a induce în eroare finanțatorul cu privire la solvabilitatea

societății.

De asemenea, în cererea de finanțare,

inculpata a menționat că societatea are 25 angajați și are planuri importante

de dezvoltare în viitor.

În realitate, societatea nu desfășurase

activități economice semnificative în perioada decembrie 2007 - octombrie 2009,

astfel cum rezultă din extrasele de cont atașate la dosar.

Inculpata a intrat în posesia

autoturismului conform procesului verbal de predare-primire încheiat la 22

octombrie 2009, iar la 23 octombrie 2009, i-a împuternicit pe numiții G.P. și G.M.,

cărora le-a atribuit fără drept calitatea de „colaboratori" ai SC F.I.

SRL, să folosească bunul atât în România, cât și în Comunitatea Europeană. în

temeiul acestei împuterniciri, finanțatorul a mandatat, la rândul său, pe G.M.

și G.P. să circule cu autovehicul înafara granițelor României.

Ulterior, inculpata nu a achitat nicio

rată aferentă contractului, astfel că, la 01 aprilie 2010, finanțatorul a

reziliat unilateral contractul și a solicitat restituirea autoturismului. Din

verificările efectuate de finanțator a rezultat că autoturismul se află pe

teritoriul Italiei.

S-a constatat că prin ordonanța din 14

septembrie 2011, s-a dispus reținerea învinuitei C.D. pentru 24 ore, iar prin

referatul din 15 septembrie 2011, s-a propus Tribunalului Dolj arestarea

preventivă a inculpatei pe o perioadă de 30 zile din care se va deduce perioada

reținerii.

De la această

dată, arestarea preventivă a fost menținută periodic, iar prin sentința penală nr.

542 din data de 19 decembrie 2012 a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de

10 ani închisoare.

S-a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă luată se revocă

și se dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului când se constată că

arestarea preventivă este nelegală sau temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate.

În speță, s-a constatat că temeiurile

pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.D. subzistă în

continuare și nu s-au modificat.

Astfel, s-a reținut că din probele

administrate la urmărirea penală și la instanța de fond rezultă în continuare

presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care este

cercetată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani

închisoare, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, date fiind gradul de pericol social al infracțiunilor săvârșite,

săvârșirea mai multor acte materiale la intervale scurte de timp, dar în baza

aceleiași rezoluții infracționale, cuantumul prejudiciului, evoluția ascendentă

a fenomenului infracțional în general și în mod deosebit al infracțiunilor de

genul celor reținute în sarcina inculpatei, faptul că anterior a mai fost

condamnată definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni de același gen,

respectiv infracțiunea de înșelăciune, scopul coercitiv și de reeducare

prevăzut de art. 52 C. pen. nefiind atins, având în vedere că inculpata

persistă în aceeași conduită infracțională.

Instanța nu a reținut apărarea

inculpatei în sensul că numai ea este cea care poate depune acte în dovedirea

nevinovăției sale, deoarece instanța are posibilitatea de a solicita

înscrisurile necesare justei soluționări a cauzei, aceste apărări fiind

invocate la fiecare termen de judecată.

Cu privire la cererea de revocare sau

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea formulată de inculpata C.D., s-a reținut că, potrivit art. 139 alin.

(2) teza. C. proc. pen., când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea

prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținea

măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere,

dispunându-se în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate

a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Raportat la dispozițiile legale

menționate, s-a avut în vedere că primul caz când instanța poate dispune

revocarea măsurii preventive vizează nerespectarea prevederilor legale

aplicabile în materie cu ocazia luării unei măsuri preventive.

Analizând însă actele și lucrările

dosarului, instanța a constatat că măsura arestării preventive dispusă față de

inculpata C.D. a fost luată cu respectarea prevederilor legale și a drepturilor

procesuale conferite de lege inculpatei. De altfel, s-a reținut că încheierea instanței

de fond prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, a fost

verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de către Curtea de Apel

Craiova, cu ocazia soluționării recursului declarat de inculpată,

constatându-se că aceasta este legală și temeinică și, pe cale de consecință,

s-a respins, ca nefundat, recursul acesteia.

S-a constatat totodată că inculpata,

prin cererea de revocare a măsurii arestării preventive, nici nu a invocat

faptul că măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale,

susținând însă că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei

măsuri și că nu poate influența buna desfășurare a procesului penal.

În ceea ce privește această situație,

în care se poate dispune revocarea măsurii arestării preventive, instanța a

apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143

C. proc. pen., precum și cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu

ambele sale condiții, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

pentru care este cercetată inculpata este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în

libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată

fiind natura, gravitatea faptelor, valorile sociale periclitate prin

desfășurarea unor asemenea activități, raporturi ce necesită o protecție

specială, amploarea acestui fenomen infracțional, astfel de infracțiuni fiind

de natură să inducă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, un

sentiment de insecuritate în rândul cetățenilor, impunându-se intervenția promptă

a autorităților judiciare pentru restabilirea echilibrului social încălcat.

S-a mai reținut că de la momentul

arestării preventive a inculpatei și până la momentul soluționării prezentei

cereri, în dosarul cauzei nu au fost administrate probe din care să rezulte că

situația inculpatei, astfel cum a fost analizată de instanța care a dispus

arestarea sa, s-a schimbat, neexistând date care să conducă la modificarea sau

înlăturarea temeiurilor inițiale avute în vedere la luarea acestei măsuri.

În ceea ce privește existența

pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatei, instanța

a apreciat că faptele de a căror comitere este acuzată inculpata, prin modul

lor de săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea

inculpatei în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul

în care ar slăbi încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de a sancționa

faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor

fapte grave ar fi cercetate în libertate.

Pornind de la reglementările care

garantează libertatea persoanei, instanța a apreciat că lăsarea în libertate a

inculpatei în acest moment procesual afectează ordinea publică într-o măsură

suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acesteia.

A fost avut în vedere că în cauză nu

există nici un fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării

preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, cât timp temeiurile pentru

care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea

deosebită a acuzațiilor, circumstanțele personale ale inculpatei, care este

recidivistă și având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136

alin. (8) C. proc. pen., instanța a apreciat că nu este oportună și justificată

în acest moment revocarea măsurii arestării preventive sau luarea unei alte

măsuri preventive neprivative de libertate față de inculpata C.D., motiv pentru

care, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

dispozițiilor legale și se mențin temeiurile care au determinat luarea acestei

măsuri față de inculpată, instanța a respins cererile de revocare și,

respectiv, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a

nu părăsi localitatea formulate de inculpata C.D.

Ținând cont de gravitatea faptelor,

s-a apreciat ca fiind justificată o detenție provizorie a inculpatei C.D.,

motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen.

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a menținut starea de arest

preventiv a acesteia.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.D.,

solicitând revocarea măsurii arestării

preventive și continuarea judecății în stare de libertate.

Concluziile formulate de

reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentei inculpate și ultimul

cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, ținând seama și de precizarea făcută oral în

fața instanței de judecată de către apărătorul recurentei inculpate, în sensul

că recursul promovat vizează doar dispoziția din încheierea atacată referitoare

la menținerea stării de arest, va examina calea de atac promovată numai sub acest

ultim aspect, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce

privește dispoziția de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării

preventive formulată de inculpată, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin.

(1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care instanța de apel -

în speță Curtea de Apel Craiova - a respins cererea de revocare a măsurii

preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.

Astfel, examinând recursul declarat în

cauză în limitele anterior expuse, înalta Curte constată că acesta nu este

fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de

lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Craiova - secția

penală și pentru cauze cu minori a procedat la efectuarea verificărilor și a

constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii

preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a

inculpatei.

Înalta Curte,

în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că

lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, așa cum corect a reținut și curtea de apel.

De altfel, în jurisprudența constantă

a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară

a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de

natură să justifice o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în

vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern,

ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii

privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura

luată.

Înalta Curte reține și faptul că

instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatei

atât la luarea măsurii arestării preventive, cât și la momentul verificării

legalității și temeiniciei acestei măsuri.

Astfel fiind, la acest moment

procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat

în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea

arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit

de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor,

modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce

caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului

rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând

temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este

licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se constată că, în

cauză, s-a dispus prin sentința penală nr. 542 din 19 decembrie 2012

condamnarea inculpatei C.D. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 6

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a,

lit. b) și c) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpată,

constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției

provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.

În același sens, înalta Curte reține

că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție

și nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea

libertății acesteia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste

considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel

că, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat

de inculpata C.D.

împotriva încheierii din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 21413/63/2011.

Obligă recurenta inculpată la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei,

reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18

februarie 2013