ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2435/2013

Deliberând asupra recursului declarat de inculpata G.S., constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 18 iulie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2 28/36/2013, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpaților Ș.R. și G.S.

A respins ca nefondate cererile inculpaților Ș.R. și G.S. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, precum și ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ș.R.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a constatat că inculpata G.S. a fost trimisă în judecată la 03 martie 2013, alături de inculpatul Ș.R. și alții, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța pentru săvârșirea infracțiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. și tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

A reținut că în baza art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen., în ref. la art. 143 rap. la art. 68

1

C. proc. pen. și la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin încheierea de ședință nr. 19 din 16 februarie 2013, pronunțată în Dosarul penal nr. 2120/118/2013, Tribunalul Constanța a dispus arestarea preventivă a inculpatei G.S., măsură care a rămas definitivă prin încheierea nr. 12/P din 20 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța.

Curtea de Apel a mai arătat că urmărirea penală efectuată începând cu data de 18 ianuarie 2013 a avut în vedere următoarele fapte și persoane:

1) Ș.R., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la data de 20 aprilie 2011, a introdus pe rolul Tribunalului Constanța, trei acțiuni în revendicare în contradictoriu cu autoritățile locale din com. A., orașul Eforie și mun. Mangalia, încercând inducerea în eroare a magistraților judecători, folosind, printre altele, două certificate de moștenitor falsificate, cu scopul de a obține recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparținut defuncților B.A. și B.R. și lăsarea acestora în posesia sa, uz de fals, prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 C. pen., constând în aceea că, la data de 20 aprilie 2011, a folosit cele două certificate de moștenitor falsificate, prezentându-le la Tribunalul Constanța în susținerea acțiunilor formulate pe rolul acestor instanțe, participație improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat art. 31 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la data de 18 ianuarie 2011 a determinat-o cu intenție, pe notarul public D.M., să ateste în cuprinsul certificatelor de moștenitor nr. 2 și 3 din 18 ianuarie 2011, fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului, aceasta săvârșind fapta fără vinovăție; toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; trei infracțiuni de fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că la datele de 25 august 2008 și 12 septembrie 2008, a formulat trei cereri la Arhivele Naționale -Serviciul Județean Constanța prin care a solicitat emiterea unor extrase din registrele acestei instituții, declarând de fiecare dată în mod mincinos, în mod expres sub sancțiunea art. 292 C. p., că este strănepotul defuncților B.A. și B.R..

2) Ș.Ro., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., constând în aceea că, la data de 10 august 2009, prin procura autentificată sub nr. AA la BNP D.G. din orașul Ovidiu, jud.Constanța, acesta l-a împuternicit pe fiul său, Ș.R., să îl reprezinte la notarul public, în vederea dezbaterii succesiunii rămase de pe urma autorilor săi, B.A. și B.R., în condițiile în care cunoștea că nu era succesorul acestora;

3) G.S., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la data de 03 decembrie 2010, a dat declarații mincinoase cu ocazia audierii sale în calitate de martor în cadrul procedurii succesorale desfășurate la B.N.P. D.M.; infracțiunii de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., constând în aceea că la data de 20 martie 2012, a depus la Dosarul nr. 6617/118/2011 al Tribunalului Constanța, secția civilă, o cerere prin care a arătat că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncților B.A. și B.R., conform contractului autentificat din 26 august 2011 la B.N.P. C.A. și a solicitat să i se recunoască calitatea de reclamant în cauză, deși cunoștea că cedentul drepturilor respective nu era moștenitorul celor doi defuncți.

În fapt, Curtea de Apel a reținut că potrivit probelor dosarului, la datele de 25 august 2008 și 12 septembrie 2008, inculpatul Ș.R. s-a prezentat la Arhivele Naționale - Serviciul Județean Constanța unde a declarat în mod mincinos că este strănepotul defuncților B.R. și B.A. și a solicitat emiterea unor extrase din registrele instituției, din care să reiasă suprafețele de teren aflate în proprietatea celor doi frați.

La data de 10 august 2009, la B.N.P. Asociați D.G. și A.G., a fost autentificată procura prin care învinuitul Ș.Ro. îl împuternicea pe fiul său, inculpatul Ș.R., să îl reprezinte la toate autoritățile competente, pentru a obține recunoașterea drepturilor sale de proprietate asupra unor mari suprafețe de teren, printre care și cele care au aparținut defuncților B.R. și B.A.

Ulterior, la 02 octombrie 2010, folosind procura menționată anterior, inculpatul Ș.R. s-a prezentat la BNP Asociați D.M. și M.A.C., unde, în calitate de mandatar al tatălui său, a formulat două cereri pentru deschiderea procedurii succesorale notariale privind pe defuncții B.R. și B.A.

În cadrul procedurii succesorale desfășurate la BNP Asociați D.M. și M.A.C., inculpatul a depus între altele, două certificate de deces falsificate, aparent emise pe numele defuncților B.R. și B.A.

Din cele două înscrisuri falsificate, reiese că defuncții i-au avut ca părinți pe B.I. și G.D. și că au decedat la Mangalia, în anul 1967 defunctul B.A. și în anul 1960 defunctul B.R.

Sub acest aspect, din relațiile comunicate de Consiliul General al mun. București - Direcția de Evidență a Persoanelor rezultă însă că părinții defuncților au fost B.I. și B.C., că au decedat în anii 1958 (B.A.), respectiv 1953 (B.R.). Din aceeași adresă a mai rezultat că B.A. s-a născut în anul 1889, iar B.R. s-a născut în anul 1891 și nu în anii 1920, respectiv 1919, așa cum reiese din certificatele de deces falsificate folosite de Ș.R. în procedura succesorală notarială.

De precizat este faptul că G.D. a fost sora mamei învinuitului Ș.Ro., astfel încât copiii acesteia ar fi devenit veri primari cu învinuitul care ar fi dobândit vocație succesorală la moștenirea acestora.

Potrivit acuzării, acesta a fost și scopul principal al folosirii certificatelor de deces falsificate, și anume crearea în mod fraudulos a unei legături de rudenie între învinuit și defuncții B.A. și B.R., care i-ar fi deschis calea celui dintâi la moștenirea secunzilor. Scopul secundar a fost acela de a creea aparența că ultimul domiciliu al defuncților a fost mun.M. și nu mun. B., împrejurare care a atras competența notarului public din prima localitate.

În cadrul procedurii succesorale notariale, a fost audiată în calitate de martoră, inculpata G.S., care a declarat că a cunoscut-o în mun. București pe defuncta G.D. și că știa că aceasta a avut trei copii, printre care frații B.R. și B.A., toți trei decedați și a mai arătat că G.D. nu fusese căsătorită cu tatăl copiilor ei, așa explicându-se diferența de nume.

Contrar acestor declarații, vădit mincinoase, astfel cum rezultă din datele de stare civilă, G.D. nu a fost mama celor doi defuncți, părinții acestora fiind B.I. și B.C. De asemenea, din certificatul de deces, rezultă că G.D. s-a născut în anul 1902, așadar mult după prezumtivii ei copii.

A fost audiat în cadrul aceleiași proceduri succesorale și martorul L.I., care a declarat că, în timpul copilăriei sale, l-a cunoscut pe unul din frații B., despre care știa că este copilul D. În cazul acestui martor, trebuie precizat că s-a născut în anul 1955, astfel încât nu avea cum să îi cunoască pe frații B., decedați în anii 1953 și 1958, fiind evident că a declarat în mod mincinos.

În baza înscrisurilor falsificate și a declarațiilor martorilor, B.N.P. Asociați D.M. și M.A.C. a emis certificatele de moștenitor din 18 ianuarie 2011 din care rezultă că învinuitul Ș.Ro. este unicul moștenitor al defuncților B.R. și B.A.. În certificatele de moștenitor, se arată că de pe urma acestora au rămas următoarele bunuri:

- suprafața de 102 ha și 33 ari situată pe teritoriul orașului Eforie, jud. Constanța,

- suprafața de 634 ha și 39 ari, situată pe teritoriul orașului Mangalia, jud. Constanța, suprafața de 396 ha și 67 ari, situată pe teritoriul com. A., jud. Constanța și suprafața de 11 ha situată pe teritoriul com. A., jud.Constanța - F.B.

La data de 18 aprilie 2011, prin actele autentificate la BNP Asociați D.M. și M.A.C., Ș.Ro. a cesionat drepturile care decurgeau din moștenirea dobândită, fiului său, Ș.R.

La data de 20 aprilie 2011, inculpatul Ș.R. a introdus pe rolul Tribunalului Constanța, trei acțiuni în revendicare, în contradictoriu cu autoritățile locale din com. A., orașul Eforie și mun. Mangalia, încercând inducerea în eroare a magistraților judecători, folosind, printre altele, certificatele de moștenitor falsificate, cu scopul de a obține recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparținut defuncților B.A. și B.R. și lăsarea acestora în posesia sa.

Unul dintre aceste litigii a fost soluționat în mod definitiv și irevocabil, prin respingerea cererii formulate de reclamant la data de 12 februarie 2013, în timp ce celelalte două sunt încă pe rolul instanțelor.

La data de 26 august 2011, la B.N.P. C.A., a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi prin care inculpatul Ș.R. a cesionat inculpatei G.S. cota de 1/2 din drepturile sale asupra averii fraților B., dobândite prin cesiune de la tatăl său.

În baza acestui contract, la data de 20 martie 2012, inculpata G.S. a formulat o cerere la Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 6617/118/2011 prin care arăta că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncților B.A. și B.R. și a solicitat recunoașterea calității de reclamant precum și introducerea sa în cauză.

În urma perchezițiilor din 15 februarie 2013, la domiciliul învinuitului Ș.Ro. a fost găsit un titlu de proprietate emis pe numele unui autor de-al său din care rezultă că acesta din urmă fusese împroprietărit cu o suprafață de teren provenită din fosta F.B., în opinia acuzării aceasta fiind probabil calea prin care inculpatul Ș.R. a aflat despre averea impresionantă a defuncților B. Au mai fost găsite înscrisuri din care rezultă că acesta a fost citat la Tribunalul Constanța într-unui din litigiile declanșate de fiul său și că acesta s-a prezentat în fața judecătorului precizând că nu l-a împuternicit pe fiu să îl reprezinte în fața instanței și că nu își recunoaște semnătura de pe procura depusă de acesta din urmă.

În cauză, au fost solicitate relații cu privire la valoarea suprafețelor de teren revendicate în instanță de către inculpații Ș.R. și G.S. și astfel organul de urmărire penală a stabilit că terenurile sunt evaluate la următoarele valori minime: între 2.876.654 euro și 28.591.400 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane nelotizabile, respectiv între 12.743.655 euro și 43.896.200 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane lotizabile. Curtea de Apel a reținut că, pe parcursul judecății, instanța trebuie să verifice, în temeiul art. 300 C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, având posibilitatea de a menține arestarea preventivă a inculpatului, potrivit art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., atunci când temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.

S-a reținut la luarea măsurii arestării preventive îndeplinirea condițiilor prev. de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și incidența cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile ce fac obiectul cauzei este închisoarea mai mare de 4 ani și prin lăsarea în libertate a inculpaților se creează un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea de Apel a constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare și impun privarea de libertate a inculpaților Ș.R. și G.S.

Din perspectiva indiciilor temeinice de comitere a faptelor Curtea de Apel a constatat că nu au intervenit modificări de la anterioara menținere a măsurii arestării preventive, în condițiile în care inculpații Ș.R. și G.S. au solicitat să fie judecați potrivit procedurii prev. de art. 320 C. proc. pen. privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției, motiv pentru care nu se mai administrează mijloace de probă în faza de judecată cu privire la cei doi inculpați, care și-au însușit mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală.

În raport de poziția procesuală a inculpaților Ș.R. și G.S. de asumare a răspunderii penale pentru faptele pentru care au fost trimiși în judecată, ținând seama de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au comis faptele deduse judecății, astfel încât este realizată cerința impusă de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.

Incidența cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. este justificată de împrejurarea că pentru cele mai multe dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpaților se prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților Ș.R. și G.S. prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul concret pentru ordinea publică este conturat de modalitatea de comitere a faptelor, numărul infracțiunilor comise, perioada infracțională lungă, caracterul elaborat și premeditat al activității infracționale, urmările care s-au produs ori care s-ar fi putut produce prin săvârșirea faptelor, scopul urmărit de inculpați.

Pericolul concret pentru ordinea publică este conturat în continuare suficient de puternic pentru a justifica privarea de libertate a inculpaților, chiar și după o perioadă de arest preventiv de aproximativ 5 luni, în raport de natura acuzațiilor aduse inculpaților, durata activității infracționale, multitudinea faptelor comise, care exprimă o disponibilitate a inculpaților în comiterea de fapte penale, ce se repercutează în periculozitatea acestora pentru comunitate.

Circumstanțele concrete ale cauzei relevă date suficiente privind necesitatea menținerii sale în arest preventiv, soluție care este în acord și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel a menționat că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Gemianiei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), să săvârșească noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A nr. 10) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, hotărârea din 26 iunie 1991, pct. 51, seria A nr. 207 și Hendriks împotriva Țărilor de Jos, nr. 43701/04, 5 iulie 2007).

Curtea de Apel a recunoscut că, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Continuarea detenției se justifică într-o anumită speță dacă sunt indicii concrete ce demonstrează o cerință reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 și 48183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX).

Analizând punctual situația inculpaților Ș.R. și G.S., Curtea de Apel a constatat că sunt acuzați de o amplă activitate infracțională, care ar fi putut avea efecte puternic negative în special pentru patrimoniul părților vătămate și care ar fi adus importante beneficii materiale ilicite inculpaților și nu trebuie omis că se dorea inducerea în eroare a unei instanțe de judecată pe baza unor înscrisuri pretins autentice, ceea ce demonstrează îndrăzneala inculpaților.

Contextul în care se reține că ar fi acționat inculpații denotă o atingere semnificativă a valorilor sociale ocrotite de legea penală și o tulburare majoră a încrederii societății în activitatea unor instituții fundamentale ale statului, care trebuie să contribuie la apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, la aplicarea corectă, imparțială a legii, scopuri ce se reține că ar fi fost deturnate de inculpați în interesul propriu. În considerarea consecințelor induse în societate prin comiterea acestui gen de fapte, asigurarea supremației legii și protejarea imperativului asigurării ordinii publice au prioritate față de dreptul inculpaților de a obține punerea în libertate.

Din perspectiva duratei arestării preventive, Curtea de Apel a constat că inculpații Ș.R. și G.S. au fost arestați preventiv în data de 16 februarie 2013. Durata arestării preventive nu a fost considerată excesivă, întrucât rezonabilitatea duratei arestării preventive nu se stabilește exclusiv pe baza criteriului temporal, ci trebuie verificate aspecte ce țin de natura acuzațiilor penale, conduita părților și a autorităților judiciare, actele procedurale necesare în vederea soluționării cauzei, complexitatea cauzei.

Curtea de Apel a apreciat că trebuie să aibă în vedere faptul că menținerea măsurii arestării preventive este legitimă atâta timp cât timp ordinea publică este efectiv amenințată (cauza Kemmache împotriva Franței), chiar dacă privarea de libertate durează de o perioadă de timp mai mare. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsura există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

S-a constatat că în perioada cât inculpații au fost arestați preventiv s-a finalizat urmărirea penală, a fost sesizată instanța de judecată și a debutat cercetarea judecătorească pentru un coinculpat, care nu a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. Nu se constată perioade nejustificate de inactivitate în activitatea judiciară, amânările acordate de prima instanță fiind determinate de împrejurări obiective.

Drept urmare, Curtea de Apel a constatat că durata arestării preventive a inculpaților Ș.R. și G.S., ținând seama de natura și amploarea acuzațiilor penale, nu încalcă limita unei privări de libertate rezonabile.

Curtea de Apel a considerat că nu poate reține un comportament corespunzător al inculpaților, chiar dacă aceștia nu au antecedente penale și au recunoscut săvârșirea faptelor (nu însă și în faza de urmărire penală), în condițiile în care sunt acuzați de săvârșirea unor fapte grave, prin care au indus sau au încercat să inducă în eroare reprezentanți ai autorității de stat, așa încât nu se poate miza pe buna credință a inculpaților, dat fiind că suntem în prezența unor acuzații penale din conținutul căreia rezultă că inculpații pot proceda într-o modalitate ilicită, chiar și în raport cu autoritatea statului, așa încât nu se poate aprecia că inculpații prezintă suficiente garanții pentru punerea în libertate doar în virtutea unei pretinse conduite anterioare bune, dar care intră în fragrantă contradicție cu conduita ce ar rezulta din activitatea infracțională reținută în sarcina inculpaților.

Nu se poate invoca un tratament juridic inegal față de inculpatele D.M. și G.D., cercetate în stare de libertate, în condițiile în care acuzațiile aduse acestor două inculpate sunt de o gravitate mult mai redusă decât în cazul inculpaților Ș.R. și G.S., ceea ce explică și diferența de tratament juridic.

Referitor la problemele de sănătate ale inculpatei G.S., Curtea de Apel a reținut că aceasta poate beneficia de tratament de specialitate și în sistemul penitenciar, iar atât timp cât nu se constată că problemele de sănătate reprezintă un impediment major în executarea măsurii arestării preventive nu se consideră oportună punerea în libertate din considerente ce țin de starea de sănătate a inculpatei. S-a mai avut în vedere că inculpata poate beneficia de tratament de specialitate și în cadrul rețelei naționale de sănătate, în măsura în care asistența medicală nu ar putea fi asigurată în cadrul A.N.P.

Drept urmare, Curtea de Apel a apreciat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare, nu au survenit modificări care să justifice luarea unei măsuri preventive mai blânde, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea, cum au solicitat inculpații. A arătat Curtea de Apel că dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. permit înlocuirea unei măsuri preventive numai în cazul în care se schimbă temeiurile care au determinat luarea măsurii, însă din motivele precizate rezultă că nu este îndeplinită cerința acestei dispoziții procedurale.

Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpata G.S. a declarat recurs

și a solicitat revocarea măsurii preventive, întrucât nu prezintă un pericol pentru ordinea publică și nu se va sustrage judecării cauzei, că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza arestării sale preventive fiind invocată lipsa de egalitate de tratament în raport cu alți coinculpați care sunt judecați în stare de libertate, precum și faptul că nu mai există justificare pentru menținerea în continuare în stare de arest preventiv.

Potrivit art. 160 alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al acestui articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive ".

Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel a menținut măsura arestării preventive a inculpatei G.S.

Inculpata este bănuită că la data de 03 decembrie 2010, a dat declarații mincinoase cu ocazia audierii sale în calitate de martor în cadrul procedurii succesorale desfășurate la B.N.P. D.M., iar la data de 20 martie 2012, a depus la Dosarul nr. 6617/118/2011 al Tribunalului Constanța, secția civilă, o cerere prin care a arătat că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncților B.A. și B.R., conform contractului autentificat din 26 august 2011 la B.N.P. C.A. și a solicitat să i se recunoască calitatea de reclamant în cauză, deși cunoștea că cedentul drepturilor respective nu era moștenitorul celor doi defuncți, fapte care constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. și tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.

Probele administrate în cauză relevă indicii temeinice în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata G.S. a săvârșit faptele prevăzute de legea penală.

Totodată se constată că sunt îndeplinite cumulativ și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile deduse judecății, mai mare de 4 ani, dar și sub aspectul probelor că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea acestei ultime condiții Înalta Curte are în vedere modalitatea și împrejurările concrete de săvârșire a faptelor presupus a fi comise de inculpată, gravitatea acestora, sentimentul de teamă și insecuritate pe care astfel de fapte îl generează în rândul societății civile, aspecte care denotă periculozitate și impun o reacție fermă din partea autorităților statului, lăsarea în libertate a inculpatei prezentând în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la celelalte susțineri ale inculpatei, cu privire la egalitatea de tratament în raport de coinculpații judecați în stare de libertate, Înalta Curte va reține că aceste aspecte au fost riguros analizate și motivate de către Curtea de Apel și nu există argumente care să schimbe aceste motive, acuzațiile aduse inculpatelor D.M. și G.D., fiind contrastante în ceea ce privește gravitatea și perseverența infracțională, ceea ce evident justifică diferența de tratament juridic.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă, iar în speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate a inculpatei, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Așadar, cum temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, această măsură este necesar a fi menținută în continuare față de inculpata G.S. pentru buna desfășurare a judecății și aflarea adevărului în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul inculpatei G.S. este nefondat și pe cale de consecință, în temeiul art. 385

3

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge și va face aplicarea dispozițiilor art. 192 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata G.S.

Împotriva încheierii de ședință din 18 iulie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 228/36/2013.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31 iulie 2013.