ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2928/2013

Asupra recursurilor de față constată următoarele:

Prin rechizitoriul emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție D.N.A. - în Dosarul nr. 2/P/2012 Serviciul Teritorial Constanța în Dosarul nr. 228/36/2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților G.S. - pentru săvârșirea infracțiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. și tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen; și Ș.R., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații (trei fapte), prevăzute de art. 292 C. pen., fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., uz de fals în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., participație improprie la fals intelectual în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 31 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., participație improprie la fals intelectual în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 31 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals (șase acte materiale), prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

Prin ordonanța din data de 16 februarie 2013 emisă de D.N.A. - S.T. Constanța față de inculpata G.S. s-a luat măsura reținerii pe o durată de 24 ore de la data de 16 februarie 2013, ora 01:00 până la data de 17 februarie 2013, ora 01:00 iar prin ordonanța din data de 16 februarie 2013 emisă de D.N.A. - S.T. Constanța față de inculpatul Ș.R. s-a luat măsura reținerii pe o durată de 24 ore de la data de 16 februarie 2013, ora 02:10 până la data de 17 februarie 2013, ora 02:10.

Prin încheierea de ședință nr. 19 din 16 februarie 2013, pronunțată în dosarul penal nr. 2120/118/2013, al Tribunalului Constanța (definitivă prin încheierea nr. 12/P din 20 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța), în baza art. 149

1

alin. (9) teza

I

C. proc. pen., a fost admisă ca fondată propunerea formulată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța și în baza art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen., în ref. la art. 143 rap.la art. 68

1

C. proc. pen. și la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului Ș.R., pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la data de 16 februarie 2013 și până la data de 16 martie 2013, inclusiv.

Prin aceeași încheiere s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei G.S., pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la data de 16 februarie 2013 și până la data de 16 martie 2013, inclusiv.

Au fost respinse ca nefondate cererile de luare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, formulate de apărătorii inculpaților.

Ulterior, măsura arestării preventive a inculpaților Ș.R. și G.S. a fost menținută, potrivit art. 300

1

C. proc. pen. și art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

C. proc. pen.

La termenul 13 septembrie 2013,

fixat pentru judecarea cauzei de față, Curtea de Apel Constanța, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a apelanților inculpați Ș.R. și G.S. și în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a inculpaților Ș.R. și G.S. pentru o perioadă de până la câte 60 de zile cu începere de la 13 septembrie 2013 pentru fiecare dintre cei doi inculpați.

A respins ca nefondate cererile inculpaților Ș.R. și G.S. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații Ș.R. și G.S.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4663/1/2013.

La termenul de judecată acordat la data de 26 septembrie 2013, a fost citată inculpata G.S. în calitate de recurent inculpat, întrucât din documentele de comunicare la dosarul cauzei de menținere a stării de arest a celor doi inculpați nu rezulta că au declarat recurs ambii inculpați.

Pentru termenul de judecată stabilit la data de 26 septembrie 2013, inculpata G.S. a transmis la dosarul cauzei o cerere prin care a arătat că nu a declarat și nu înțelege să declare recurs împotriva hotărârii prin care i s-a menținut starea de arest.

În sensul lămuriri acestei situații cauza a fost amânată la data de 1 octombrie 2013, moment la care au fost citați ambii inculpați, respectiv, G.S. și Ș.R.

La termenul de judecată stabilit la data de 1 octombrie 2013 la solicitarea instanței inculpata G.S. a arătat că a formulat deja o declarație prin care a precizat că nu formulează recurs la soluția de menținere a arestării preventive în ceea ce o privește însă la serviciul evidență din cadrul penitenciarului s-a menționat din eroare că inculpata declară recurs și nu inculpatul Ș.R.

Înalta Curte a pus în vedere recurenților inculpați să precizeze căruia dintre inculpați aparține semnătura de pe dovada de comunicare la penitenciar, cu mențiunea „fac recurs" a hotărârii de menținere a stării de arest a celor doi inculpați.

Inculpații întrebați fiind despre această împrejurare, au precizat că semnătura de pe dovada de comunicare a hotărârii, prin care s-a menținut starea de arest a celor doi inculpați, (fiindu-le prezentată de către instanță) au arătat că aparține inculpatului Ș.R.

La solicitarea instanței inculpata G.S. a arătat că deși a precizat la termenul anterior (26 septembrie 2013) printr-o cerere scrisă că nu declară recurs la soluția de menținere a stării de arest, la acest moment, citată fiind în fața instanței de recurs arată că înțelege să învestească instanța cu cererea de recurs în ceea ce o privește.

În continuare a arătat că există la dosarul cauzei și cererea sa prin care declară pe propria răspundere că nu declară recurs.

I.

Cu privire la recursul declarat de recurenta inculpată G.S., Înalta Curte constată că este tardiv declarat motiv pentru care îl va respinge ca atare, având în vedere următoarele considerente.

Dispozițiile art. 300

1

alin. (4) C. proc. pen. raportate la art. 160

a

alin. (2) C. proc. pen., prevăd că încheierea privind arestarea preventivă a inculpatului poate fi atacată separat cu recurs, iar termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Prin declarația olografă formulată de inculpata G.S., aceasta a arătat că nu a declarat și nu dorește să declare recurs, deoarece recursul nu a fost formulat de către aceasta în cauza ce se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4663/1/20133 cu termen la data de 26 septembrie 2013.

La termenul de judecată din data de 1 octombrie 2013, termen acordat în fața instanței de recurs, aceasta a arătat că deși nu a declarat recurs împotriva hotărârii prin care s-a menținut starea de arest a sa la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2013 de către Curtea de Apel Constanța, a înțeles să învestească instanța de recurs cu recursul său împotriva hotărârii prin care i s-a menținut starea de arest prin încheierea din 13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 228/36/2013.

Cum, încheierea de ședință prin care a fost menținută starea de arest a inculpatei G.S. a fost pronunțată la data de 13 septembrie 2013, iar inculpata a înțeles să formuleze recurs, oral, în fața instanței de recurs, la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2013, împotriva hotărârii atacate, recursul este tardiv formulat nefiind declarat înlăuntrul termenului de 24 de ore stabilit de dispozițiile procedural penale mai sus arătate.

Apărarea formulată de apărătorul inculpatei în sensul că aceasta s-a aflat internată în spital și nu a avut posibilitatea să declare recurs este însă lipsită de relevanță, având în vedere, pe de o parte că inculpata personal printr-o cerere olografă la data de 25 septembrie 2013 a precizat că nu a declarat recurs și nu înțelege să declare recurs la hotărârea prin care i s-a menținut starea de arest, iar pe de altă parte, termenul de exercitare a căii de atac este prevăzut de lege, iar împrejurarea că inculpata s-a aflat internată în spital și nu a înștiințat instanța de această împrejurare și nici nu s-a prevalat de acest aspect fiind invocată ulterior cererii din data de 25 septembrie 2013, nu constituie o cauză temeinică de împiedicare a introducerii în termen a căii de atac.

Termenul de recurs se socotește pe zile libere și curge potrivit dispozițiilor legale privind curgerea termenului de apel.

Instituția termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activități judiciare, și anume operativitatea și are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, și pe de altă parte împiedică tergiversarea desfășurării procesului penal, asigurând operativitatea acțiunilor cerute de justa soluționare a cauzelor penale.

Dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. pen. reglementează consecințele nerespectării termenului înăuntrul căruia inculpatul putea și trebuia să-și exercite dreptul procesual, sancțiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul peremtoriu prevăzut de lege.

Cum inculpata a formulat prezenta cale de atac abia la data de 1 octombrie 2013, se constată că aceasta a fost exercitată după expirarea termenului legal.

În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de inculpata G.S. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 228/36/2013.

II.

Cu privire la prima solicitare a inculpatului Ș.R. privind revocarea măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrarului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive".

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, Curtea de Apel Constanța a constatat că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Cu privire la situația de fapt prin rechizitoriu s-a reținut că la datele de 25 august 2008 și 12 septembrie 2008, inculpatul Ș.R. s-a prezentat la Arhivele Naționale - Serviciul Județean Constanța- unde a declarat în mod mincinos că este strănepotul defuncților B.R. și B.A. și a solicitat emiterea unor extrase din registrele instituției, din care să reiasă suprafețele de teren aflate în proprietatea celor doi frați.

La data de 10 august 2009, la B.N.P. Asociați D.G. și A.G., a fost autentificată procura prin care învinuitul R.Ș. îl împuternicea pe fiul său, inculpatul Ș.R., să îl reprezinte la toate autoritățile competente, pentru a obține recunoașterea drepturilor sale de proprietate asupra unor mari suprafețe de teren, printre care și cele care au aparținut defuncților B.R. și B.A.

Ulterior la 02 octombrie 2010, folosind procura menționată anterior, inculpatul Ș.R. s-a prezentat la B.N.P. Asociați D.M. și M.A.C., unde, în calitate de mandatar al tatălui său, a formulat două cereri pentru deschiderea procedurii succesorale notariale privind pe defuncții B.R. și B.A.

În cadrul procedurii succesorale desfășurate la B.N.P. Asociați D.M. și M.A.C., inculpatul a depus între altele, două certificate de deces falsificate, aparent emise pe numele defuncților B.R. și B.A.

Din cele două înscrisuri falsificate ,reiese că defuncții i-au avut ca părinți pe B.I. și G.D. și că au decedat la Mangalia, în anul 1967 defunctul B.A. și în anul 1960 defunctul B.R.

Sub acest aspect, din relațiile comunicate de Consiliul General al mun. București - Direcția de Evidență a Persoanelor - rezultă însă că părinții defuncților au fost B.I. și B.C., că au decedat în anii 1958 (B.A.), respectiv 1953 (B.R.). Din aceeași adresă a mai rezultat că B.A. s-a născut în anul 1889 iar B.R. s-a născut în anul 1891 și nu în anii 1920, respectiv 1919, așa cum reiese din certificatele de deces falsificate folosite de Ș.R. în procedura succesorală notarială.

De precizat este faptul că G.D. a fost sora mamei învinuitului R.Ș., astfel încât copiii acesteia ar fi devenit veri primari cu învinuitul care ar fi dobândit vocație succesorală la moștenirea acestora.

Potrivit acuzării, acesta a fost și scopul principal al folosirii certificatelor de deces falsificate, și anume crearea în mod fraudulos a unei legături de rudenie între învinuit și defuncții B.A. și B.R., care i-ar fi deschis calea celui dintâi la moștenirea secunzilor. Scopul secundar a fost acela de a creea aparența că ultimul domiciliu al defuncților a fost mun. M. și nu mun. B., împrejurare care a atras competența notarului public din prima localitate.

În cadrul procedurii succesorale notariale, a fost audiată martora G.S., care a declarat că a cunoscut-o în mun. București pe defuncta G.D. și că știa că aceasta a avut trei copii, printre care frații B.R. și B.A., toți trei decedați. Martora a mai arătat că G.D. nu fusese căsătorită cu tatăl copiilor ei ,așa explicându-se diferența de nume.

Contrar acestor declarații, vădit mincinoase astfel cum rezultă din datele de stare civilă, G.D. nu a fost mama celor doi defuncți, părinții acestora fiind B.I. și B.C. De asemenea.din certificatul de deces, rezultă că G.D. s-a născut în anul 1902, așadar mult după prezumtivii ei copii.

A fost audiat în cadrul aceleiași proceduri succesorale și martorul L.I., care a declarat că, în timpul copilăriei sale, l-a cunoscut pe unul din frații B., despre care știa că este copilul D. În cazul acestui martor, trebuie precizat că s-a născut în anul 1955, astfel încât nu avea cum să îi cunoască pe frații B., decedați în anii 1953 și 1958, fiind evident că a declarat în mod mincinos.

În baza înscrisurilor falsificate și a declarațiilor martorilor, B.N.P. Asociați D.M. și M.A.C. a emis certificatele de moștenitor nr. X1. și X2. din 18 ianuarie 2011 din care rezultă că învinuitul R.Ș. este unicul moștenitor al defuncților B.R. și B.A. În certificatele de moștenitor, se arată că de pe urma acestora au rămas următoarele bunuri: suprafața de 102 ha și 33 ari situată pe teritoriul orașului Eforie, jud. Constanța, suprafața de 634 ha și 39 ari, situată pe teritoriul orașului Mangalia, jud. Constanța, suprafața de 396 ha și 67 ari, situată pe teritoriul com. A., jud. Constanța și suprafața de 11 ha situată pe teritoriul com. A., jud.Constanța - F.B.

La data de 18 aprilie 2011, prin actele autentificate la B.N.P. Asociați D.M. și M.A.C., învinuitul R.Ș. a cesionat drepturile care decurgeau din moștenirea dobândită, fiului său, Ș.R.

La data de 20 aprilie 2011, inculpatul Ș.R. a introdus pe rolul Tribunalului Constanța, trei acțiuni în revendicare, în contradictoriu cu autoritățile locale din com. A., orașul E. și mun. Mangalia, încercând inducerea în eroare a magistraților judecători, folosind, printre altele, certificatele de moștenitor falsificate, cu scopul de a obține recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparținut defuncților B.A. și B.R. și lăsarea acestora în posesia sa.

Unul dintre aceste litigii a fost soluționat în mod definitiv și irevocabil, prin respingerea cererii formulate de reclamant la data de 12 februarie 2013, în timp ce celelalte două sunt încă pe rolul instanțelor (Curtea de Apel Constanța și Î.C.C.J.).

La data de 26 august 2011, sub nr. AA, la B.N.P. C.A., a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi prin care inculpatul Ș.R. a cesionat inculpatei G.S. cota de 1/2 din drepturile sale asupra averii fraților B., dobândite prin cesiune de la tatăl său.

În baza acestui contract, la data de 20 martie 2012, inculpata G.S. a formulat o cerere la Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 6617/118/2011 prin care arăta că a dobândit cota de 1/2 din averea defuncților B.A. și B.R. și a solicitat recunoașterea calității de reclamant precum și introducerea sa în cauză.

La data de 15 februarie 2013, la domiciliile inculpaților au fost efectuate percheziții domiciliare, cu această ocazie fiind găsite și ridicate numeroase înscrisuri incriminatorii care susțin acuzațiile formulate împotriva lor.

La domiciliul învinuitului R.Ș. a fost găsit un titlu de proprietate emis pe numele unui autor de-al său din care rezultă că acesta din urmă fusese împroprietărit cu o suprafață de teren provenită din fosta F.B., în opinia acuzării aceasta fiind probabil calea prin care inculpatul Ș.R. a aflat despre averea impresionantă a defuncților B. Au mai fost găsite înscrisuri din care rezultă că acesta a fost citat la Tribunalul Constanța într-unui din litigiile declanșate de fiul său și că acesta s-a prezentat în fața judecătorului precizând că nu l-a împuternicit pe fiu să îl reprezinte în fața instanței și că nu își recunoaște semnătura de pe procura depusă de acesta din urmă. Din actele găsite în locuința învinuitului R.Ș., mai rezultă că acesta a formulat o plângere penală pentru săvârșirea unor infracțiuni de fals, împotriva fiului său și a notarului public D.M., înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța sub nr. 535/P/2011.

În cauză, au fost solicitate relații (Raportul de evaluare imobiliară globală a județului Constanța pentru uzul birourilor notariale, având ca dată de referință a evaluării - 15 ianuarie 2009 - înaintat conform solicitării D.N.A.- Serviciul Teritorial Constanța - prin adresa din 25 ianuarie 2013 emisă de Camera Notarilor Publici Constanța în care se menționează că a fost aplicabil anului 2011), cu privire la valoarea suprafețelor de teren revendicate în instanță de către inculpații Ș.R. și G.S. și astfel organul de urmărire penală a stabilit că terenurile sunt evaluate la următoarele valori minime: între 2.876.654 euro și 28.591.400 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane nelotizabile, respectiv între 12.743.655 euro și 43.896.200 euro, în ipoteza în care acestea sunt terenuri extravilane lotizabile. Se precizează că, la stabilirea acestor valori, nu au fost luate în calcul terenurile intravilane, al căror preț este net superior, deși în majoritatea cazurilor aceste terenuri sunt situate în interiorul localităților.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale descrisă anterior cât și faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care există indicii că inculpatul le-ar fi săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor pentru care este trimis în judecată inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul, modalitatea de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

III. Cu privire ia cererea privind aplicarea unei măsuri mai puțin restrictive, respectiv, măsura obligării de a nu părăsi țara, invocată de inculpatul Ș.R., instanța de recurs constată că față de argumentele anterior prezentate, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, apreciază că luarea față de inculpat a unei măsuri preventive restrictive doar de drepturi și nu privative de libertate nu corespunde scopului măsurilor preventive prevăzut de art. 136 C. proc. pen.

Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susținerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 și 148 lit. f), 149

1

C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

În conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de inculpata G.S. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 228/36/2013.

În conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.R. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 228/36/2013.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.R. împotriva încheierii din 13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 228/36/2013.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpata G.S. împotriva aceleiași încheierii.

Obligă recurentul inculpat Ș.R. la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenta inculpată G.S. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, 1 octombrie 2013.