ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2657/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 2 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 21413/63/2011, printre altele, a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatei C.D. Totodată, a fost respinsă cererea de revocare a măsurii arestării preventive, formulată de inculpată. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj nr. 569/P/2010, a fost trimisă în judecată inculpata C.D., aflată în stare de arest, pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.; fals la legea contabilității, infracțiune prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen.; uz de fals, infracțiune prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. și fals în declarații, infracțiune prev. de art. 292 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. În fapt, s-a reținut că, în cursul anului 2007, inculpata l-a contactat pe inculpatul M.A.V., a cărui specializare în contabilitate i-a permis să întocmească documente contabile fictive care să ateste profitabilitatea SC F.I.

SRL. Acesta datora o sumă de bani numitului G.P., din Craiova, astfel că a convenit cu inculpata C.D. ca SC F.I. SRL să achiziționeze în leasing un autoturism de lux pe care să-l încredințeze creditorului în contul datoriei. Inculpatul M.A.V. a întocmit evidența contabilă a SC F.I. SRL în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat între SC F.I. SRL și SC R. SRL, contractul fiind antedatat 01 iulie 2008, în realitate, convenția s-a încheiat în cursul anului 2009, la data menționată pe contract inculpata aflându-se în stare de deținere, iar inculpatul nu era angajat al SC R. SRL. Totodată, acesta a fost împuternicit de inculpată să reprezinte SC F.I. SRL și să opereze în conturile bancare ale societății începând cu data de 04 aprilie 2009. Deși SC F.I.

SRL nu derulase activități comerciale în perioada decembrie 2007 - martie 2009, inculpatul M.A.V. a întocmit balanțe de verificare, situații ale activelor și capitalurilor și bilanțuri contabile în care a înregistrat date nereale privind profitabilitatea societății pentru perioada respectivă. Documentele au fost apoi semnate și însușite de C.D., în calitate de administrator al SC F.I. SRL, bilanțurile fiind întocmite, conform dispozițiilor legale, în numele lui F.C. - expert contabil autorizat C.E.C.C.A.R., care colabora cu SC V. SRL. După semnarea lor de către expertul contabil autorizat, documentele au fost depuse la D.G.F.P. Dolj în martie și iunie 2009, cu scopul de a demonstra bonitatea persoanei juridice care urma să fie folosită în activitatea infracțională viitoare.

Toate actele contabile ale societății au fost predate apoi de M.A.V. inculpatei C.D. în luna ianuarie 2010, în baza unui proces - verbal nedetaliat (potrivit declarației învinuitului, acestea se aflau ambalate în șase sacoșe din material plastic). Inculpata a predat apoi aceste acte în anul 2010 numitului T.I., care urma să preia părțile sociale ale SC F.I. SRL. Pentru că tranzacția nu s-a finalizat, martorul i-a restituit inculpatei documentele, care au fost predate în final de concubinul acesteia, B.C., organelor de poliție, la 25 octombrie 2011. La data de 01 februarie 2011, SC U.L.C.I. SA a formulat plângere penală împotriva inculpatei C.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen.

și uz de fals, prev. de art. 291 C. pen. În fapt, petenta a învederat că la data de 15 octombrie 2009 a încheiat un contract de leasing financiar cu SC F.I. SRL, având ca obiect dreptul de folosință al unui autoturism A.A4., în valoare totală de 22.573,60 euro. Din această sumă, inculpata, în calitate de administrator al SC F.I. SRL, a achitat doar avansul și prima rată de leasing, iar după preluarea autoturismului, nu a mai putut fi contactată. Astfel, la 01 aprilie 2010, contractul a fost reziliat unilateral, iar SC F.I. SRL a fost notificată să restituie autoturismul către proprietar, însă nu s-a conformat, existând indicii că bunul a fost înstrăinat către o terță persoană. Pentru a îndeplini condițiile de eligibilitate ale finanțatorului, C.D.

a atașat cererii de finanțare bilanțurile contabile și balanțele de verificare ale SC F.I. SRL pe anii 2007-2009, care cuprindeau date nereale privind activele, datoriile și capitalurile proprii ale societății, precum și veniturile realizate de aceasta, cu scopul de a induce în eroare finanțatorul cu privire la solvabilitatea societății. De asemenea, în cererea de finanțare, inculpata a menționat că societatea are 25 angajați și are planuri importante de dezvoltare în viitor. În realitate, societatea nu desfășurase activități economice semnificative în perioada decembrie 2007 - octombrie 2009, astfel cum rezultă din extrasele de cont atașate la dosar. Inculpata a intrat în posesia autoturismului conform procesului verbal de predare-primire încheiat la 22 octombrie 2009, iar la 23 octombrie 2009 i-a împuternicit pe numiții G.P.

și G.M., cărora le-a atribuit fără drept calitatea de „colaboratori" ai SC F.I. SRL, să folosească bunul atât în România, cât și în Comunitatea Europeană. În baza acestei împuterniciri, finanțatorul a mandatat, la rândul său, pe G.M. și G.P. să circule cu autovehicul în afara granițelor României. Ulterior, inculpata nu a achitat nicio rată aferentă contractului, astfel că, la 01 aprilie 2010, finanțatorul a reziliat unilateral contractul și a solicitat restituirea autoturismului. Din verificările efectuate de finanțator a rezultat că în prezent autoturismul se află pe teritoriul Italiei. S-a reținut că prin ordonanța din 14 septembrie 2011 s-a dispus reținerea învinuitei C.D.M.

pentru 24 ore, iar prin referatul din 15 septembrie 2011 s-a propus Tribunalului Dolj arestarea preventivă a inculpatei pe o perioadă de 30 zile din care se va deduce perioada reținerii, de la această dată măsura arestării preventive fiind menținută periodic, iar prin sentința penală nr. 542 din data de 19 decembrie 2012 a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de 10 ani închisoare. Totodată, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă luată se revocă și se dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului când se constată că arestarea preventivă este nelegală sau temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

În speță, s-a constatat că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.D. subzistă în continuare și nu s-au modificat.

Astfel, s-a reținut că, din probele administrate la urmărirea penală și la instanța de fond rezultă în continuare presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care este cercetată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind gradul de pericol social al infracțiunilor săvârșite, comiterea mai multor acte materiale la intervale scurte de timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, cuantumul prejudiciului, evoluția ascendentă a fenomenului infracțional în general și în mod deosebit al infracțiunilor de genul celor reținute în sarcina inculpatei, faptul că anterior a mai fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni de același gen, respectiv infracțiunea de înșelăciune, scopul coercitiv și de reeducare prevăzut de art. 52 C. pen.

nefiind atins, având în vedere că inculpata persistă în aceeași conduită infracțională. Curtea de apel nu a reținut apărarea inculpatei în sensul că numai aceasta este cea care poate depune acte în dovedirea nevinovăției sale, deoarece instanța are posibilitatea de a solicita înscrisurile necesare justei soluționări a cauzei, aceste apărări fiind invocate la fiecare termen de judecată. Referitor la cererea de revocare, cât și la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, formulate de inculpata C.D., prin avocat S.N., s-a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc.

pen., precum și cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu ambele sale condiții, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetată inculpata este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, dată fiind natura, gravitatea faptelor, valorile sociale periclitate prin desfășurarea unor asemenea activități, raporturi ce necesită o protecție specială, amploarea acestui fenomen infracțional, astfel de infracțiuni fiind de natură să inducă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, un sentiment de insecuritate în rândul cetățenilor, impunându-se intervenția promptă a autorităților judiciare pentru restabilirea echilibrului social încălcat.

De asemenea, s-a reținut că, în cauză, nu există niciun fundament pentru a se dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara întrucât temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea deosebită a acuzațiilor, circumstanțele personale ale inculpatei, care este recidivistă și având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (8) C. proc.

pen., s-a apreciat că nu este oportună și justificată luarea unor măsuri preventive neprivative de libertate față de inculpata C.D., motiv pentru care, constatându-se că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și că se mențin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri față de inculpată, instanța a respins atât cererea de revocare a măsurii arestării preventive, cât și cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, formulată de inculpata C.D. și, în temeiul dispozițiilor art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a acesteia. De altfel, s-a constatat că inculpata a formulat și la termenele anterioare cereri privind revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură neprivativă de libertate, dintre cele prevăzute de art. 136 lit. b) sau c) C. proc.

pen., invocând aceleași motive vizând imposibilitatea actuală de a depune acte privind pretinsa nevinovăție în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnată de instanța de fond, cereri respinse de instanță cu motivarea că eventualele cereri de probatorii pot fi formulate și cenzurate de instanță, astfel că nu se impune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive. Totodată, față de caracterul devolutiv al apelului, instanța de prim control judiciar a reținut și faptul că urmează să administreze probe suplimentare în raport de cele avute în vedere de organul de urmărire penală sau de instanța de fond sau la cererea inculpaților, constatându-se în acest sens că inculpata C.D.

nu a formulat astfel de cereri. În consecință, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în ceea ce privește scopul măsurilor preventive, neimpunându-se revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea cu o altă măsură neprivativă de libertate. Prin urmare, s-a subliniat că dispoziția instanței vizând respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive sau de înlocuire a acesteia cu o altă măsură nu este supusă unei căi de atac. De asemenea, s-a reținut că, în cauză, sunt întrunite în continuare condițiile prevăzute de art. 143 și 148 lit. f) C. proc. pen., astfel că s-a menținut starea de arest a inculpatei, având în vedere materialul probator administrat în cauză, dar și starea de recidivă în care au fost săvârșite infracțiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.D., solicitând admiterea căii de atac, casarea încheierii atacate și punerea sa în libertate. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentei inculpate și ultimul cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, va examina calea de atac promovată de inculpată numai sub aspectul dispoziției din încheierea atacată referitoare la menținerea stării de arest, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., din care rezultă că încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel a respins cererea de revocare a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac. Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatei. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și curtea de apel. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. De altfel, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

În speță, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Pe de altă parte, elementele la care a făcut referire recurenta inculpată, care țin de familia sa, cât și celelalte aspecte invocate cu prilejul ultimului cuvânt al acesteia, nu pot fi apreciate ca fiind apte să conducă la adoptarea unei soluții de revocare a măsurii arestării preventive, în contextul general al cauzei, fiind de remarcat și împrejurarea că recurenta inculpată este recidivistă.

Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag.

3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentința penală nr. 542 din 19 decembrie 2012 condamnarea inculpatei C.D. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpată, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertății acesteia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.D. împotriva încheierii din 2 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 21413/63/2011. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 septembrie 2013 .