ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2657/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2657/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față;
În
baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
încheierea din 2 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și
pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 21413/63/2011,
printre altele, a fost menținută
măsura arestării preventive a inculpatei C.D.
Totodată, a fost respinsă cererea de
revocare a măsurii arestării preventive, formulată de inculpată.
Pentru a pronunța această hotărâre,
curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Dolj nr. 569/P/2010, a fost trimisă în judecată inculpata C.D.,
aflată în stare de arest, pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune
prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2)
C. pen., respectiv art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 37 lit.
a) C. pen.; fals la legea contabilității, infracțiune prev. de art. 43 din
Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
și art. 37 lit. a) C. pen.; uz de fals, infracțiune prev. de art. 291 C. pen.
cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. și fals în declarații,
infracțiune prev. de art. 292 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.
În
fapt, s-a reținut că, în cursul anului 2007, inculpata l-a
contactat pe inculpatul M.A.V., a cărui specializare în contabilitate i-a
permis să întocmească documente contabile fictive care să ateste
profitabilitatea SC F.I. SRL. Acesta datora o sumă de bani numitului G.P., din
Craiova, astfel că a convenit cu inculpata C.D. ca SC F.I. SRL să achiziționeze
în leasing un autoturism de lux pe care să-l încredințeze creditorului în
contul datoriei.
Inculpatul M.A.V. a întocmit evidența
contabilă a SC F.I. SRL în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat
între SC F.I. SRL și SC R. SRL, contractul fiind antedatat 01 iulie 2008, în
realitate, convenția s-a încheiat în cursul anului 2009, la data menționată pe
contract inculpata aflându-se în stare de deținere, iar inculpatul nu era
angajat al SC R. SRL. Totodată, acesta a fost împuternicit de inculpată să
reprezinte SC F.I. SRL și să opereze în conturile bancare ale societății
începând cu data de 04 aprilie 2009.
Deși SC F.I. SRL nu derulase activități
comerciale în perioada decembrie 2007 - martie 2009, inculpatul M.A.V. a întocmit
balanțe de verificare, situații ale activelor și capitalurilor și bilanțuri contabile
în care a înregistrat date nereale privind profitabilitatea societății pentru perioada
respectivă. Documentele au fost apoi semnate și însușite de C.D., în calitate de
administrator al SC F.I. SRL, bilanțurile fiind întocmite, conform dispozițiilor
legale, în numele lui F.C. - expert contabil autorizat C.E.C.C.A.R., care colabora
cu SC V. SRL.
După semnarea lor de către expertul contabil
autorizat, documentele au fost depuse la D.G.F.P. Dolj în martie și iunie 2009,
cu scopul de a demonstra bonitatea persoanei juridice care urma să fie folosită
în activitatea infracțională viitoare.
Toate actele contabile ale societății au
fost predate apoi de M.A.V. inculpatei C.D. în luna ianuarie 2010, în baza unui
proces - verbal nedetaliat (potrivit declarației învinuitului, acestea se aflau
ambalate în șase sacoșe din material plastic). Inculpata a predat apoi aceste acte
în anul 2010 numitului T.I., care urma să preia părțile sociale ale SC F.I. SRL.
Pentru că tranzacția nu s-a finalizat, martorul i-a restituit inculpatei documentele,
care au fost predate în final de concubinul acesteia, B.C., organelor de poliție,
la 25 octombrie 2011.
La data de 01 februarie 2011, SC
U.L.C.I. SA a formulat plângere penală împotriva inculpatei C.D., pentru săvârșirea
infracțiunilor de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., fals în înscrisuri
sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. și uz de fals, prev. de art. 291
C. pen.
În
fapt, petenta a învederat că la data de 15 octombrie 2009
a încheiat un contract de leasing financiar cu SC F.I. SRL, având ca obiect dreptul
de folosință al unui autoturism A.A4., în valoare totală de 22.573,60 euro. Din
această sumă, inculpata, în calitate de administrator al SC F.I. SRL, a achitat
doar avansul și prima rată de leasing, iar după preluarea autoturismului, nu a mai
putut fi contactată. Astfel, la 01 aprilie 2010, contractul a fost reziliat unilateral,
iar SC F.I. SRL a fost notificată să
restituie autoturismul către
proprietar, însă nu s-a conformat, existând indicii că bunul a fost înstrăinat către
o terță persoană.
Pentru a îndeplini condițiile de eligibilitate
ale finanțatorului, C.D. a atașat cererii de finanțare bilanțurile contabile și
balanțele de verificare ale SC F.I. SRL pe anii 2007-2009, care cuprindeau date
nereale privind activele, datoriile și capitalurile proprii ale societății, precum
și veniturile realizate de aceasta, cu scopul de a induce în eroare finanțatorul
cu privire la solvabilitatea societății.
De asemenea, în cererea de finanțare, inculpata
a menționat că societatea are 25 angajați și are planuri importante de dezvoltare
în viitor.
În
realitate, societatea nu desfășurase activități economice
semnificative în perioada decembrie 2007 - octombrie 2009, astfel cum rezultă din
extrasele de cont atașate la dosar.
Inculpata a intrat în posesia autoturismului
conform procesului verbal de predare-primire încheiat la 22 octombrie 2009, iar
la 23 octombrie 2009 i-a împuternicit pe numiții G.P. și G.M., cărora le-a atribuit
fără drept calitatea de „colaboratori" ai SC F.I. SRL, să folosească bunul
atât în România, cât și în Comunitatea Europeană. În baza acestei împuterniciri,
finanțatorul a mandatat, la rândul său, pe G.M. și G.P. să circule cu autovehicul
în afara granițelor României.
Ulterior, inculpata nu a achitat nicio
rată aferentă contractului, astfel că, la 01 aprilie 2010, finanțatorul a reziliat
unilateral contractul și a solicitat restituirea autoturismului. Din verificările
efectuate de finanțator a rezultat că în prezent autoturismul se află pe teritoriul
Italiei.
S-a reținut că prin ordonanța din 14
septembrie 2011 s-a dispus reținerea învinuitei C.D.M. pentru 24 ore, iar prin referatul
din 15 septembrie 2011 s-a propus Tribunalului Dolj arestarea preventivă a inculpatei
pe o perioadă de 30 zile din care se va deduce perioada reținerii, de la această
dată măsura arestării preventive fiind menținută periodic, iar prin sentința penală
nr. 542 din data de 19 decembrie 2012 a fost condamnată inculpata la o pedeapsă
de 10 ani închisoare.
Totodată, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor
art. 160
b
alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă luată se revocă
și se dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului când se constată că
arestarea preventivă este nelegală sau temeiurile care au determinat arestarea preventivă
au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
În speță, s-a constatat că temeiurile pentru
care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.D. subzistă în continuare și
nu s-au modificat.
Astfel, s-a reținut că, din probele administrate
la urmărirea penală și la instanța de fond rezultă în continuare presupunerea rezonabilă
că inculpata a săvârșit faptele pentru care este cercetată, pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acesteia în libertate
prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind gradul de pericol social
al infracțiunilor săvârșite, comiterea mai multor acte materiale la intervale scurte
de timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, cuantumul prejudiciului,
evoluția ascendentă a fenomenului infracțional în general și în mod deosebit al
infracțiunilor de genul celor reținute în sarcina inculpatei, faptul că anterior
a mai fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni de același gen,
respectiv infracțiunea de înșelăciune, scopul coercitiv și de reeducare prevăzut
de art. 52 C. pen. nefiind atins, având în vedere că inculpata persistă în aceeași
conduită infracțională.
Curtea de apel nu a reținut apărarea inculpatei
în sensul că numai aceasta este cea care poate depune acte în dovedirea nevinovăției
sale, deoarece instanța are posibilitatea de a solicita înscrisurile necesare justei
soluționări a cauzei, aceste apărări fiind invocate la fiecare termen de judecată.
Referitor la cererea de revocare, cât și
la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a
nu părăsi țara, formulate de inculpata C.D., prin avocat S.N., s-a apreciat că temeiurile
avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, fiind în continuare
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum și cazul prevăzut
de art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu ambele sale condiții, respectiv pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetată inculpata este mai mare
de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol social concret pentru
ordinea publică, dată fiind natura, gravitatea faptelor, valorile sociale periclitate
prin desfășurarea unor asemenea activități, raporturi ce necesită o protecție specială,
amploarea acestui fenomen infracțional, astfel de infracțiuni fiind de natură să
inducă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, un sentiment de insecuritate
în rândul cetățenilor, impunându-se intervenția promptă a autorităților judiciare
pentru restabilirea echilibrului social încălcat.
De asemenea, s-a reținut că, în cauză,
nu există niciun fundament pentru a se dispune revocarea sau înlocuirea măsurii
arestării
preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara întrucât temeiurile pentru care
s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea deosebită
a acuzațiilor, circumstanțele personale ale inculpatei, care este recidivistă și
având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (8) C.
proc. pen., s-a apreciat că nu este oportună și justificată luarea unor măsuri preventive
neprivative de libertate față de inculpata C.D., motiv pentru care, constatându-se
că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale
și că se mențin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri față de inculpată,
instanța a respins atât cererea de revocare a măsurii arestării preventive, cât
și cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a
nu părăsi țara, formulată de inculpata C.D. și, în temeiul dispozițiilor art. 300
2
raportat la art. 160
b
C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv
a acesteia.
De altfel, s-a constatat că inculpata a
formulat și la termenele anterioare cereri privind revocarea măsurii arestării preventive
sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură neprivativă de libertate, dintre cele prevăzute
de art. 136 lit. b) sau c) C. proc. pen., invocând aceleași motive vizând imposibilitatea
actuală de a depune acte privind pretinsa nevinovăție în săvârșirea infracțiunilor
pentru care a fost condamnată de instanța de fond, cereri respinse de instanță cu
motivarea că eventualele cereri de probatorii pot fi formulate și cenzurate de instanță,
astfel că nu se impune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive.
Totodată, față de caracterul devolutiv
al apelului, instanța de prim control judiciar a reținut și faptul că urmează să
administreze probe suplimentare în raport de cele avute în vedere de organul de
urmărire penală sau de instanța de fond sau la cererea inculpaților, constatându-se
în acest sens că inculpata C.D. nu a formulat astfel de cereri.
În
consecință, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în ceea ce privește scopul măsurilor preventive,
neimpunându-se revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea cu o altă măsură
neprivativă de libertate.
Prin urmare, s-a subliniat că dispoziția
instanței vizând respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive
sau de înlocuire a acesteia cu o altă măsură nu este supusă unei căi de atac.
De asemenea, s-a reținut că, în cauză,
sunt întrunite în continuare condițiile prevăzute de art. 143 și 148 lit. f) C.
proc. pen., astfel că s-a menținut starea de arest a inculpatei, având în vedere
materialul probator administrat în cauză, dar și starea de recidivă în care au fost
săvârșite infracțiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată.
Împotriva acestei încheieri, în termen
legal, a declarat recurs inculpata C.D.,
solicitând
admiterea căii de atac, casarea încheierii atacate și punerea sa în libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul
Parchetului, de apărătorul recurentei inculpate și ultimul cuvânt al acesteia au
fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi
reluate.
Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a materialului
din dosarul cauzei, va examina calea de atac promovată de inculpată numai sub aspectul
dispoziției din încheierea atacată referitoare la menținerea stării de arest, hotărârea
atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere
a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată, fiind
avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că
încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel a respins cererea de revocare
a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Astfel, examinând recursul declarat în
cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat
pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control
judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării
preventive.
Conform alin. (3) din același text de lege,
când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare
privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării
preventive.
În
cauză, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru
cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile
de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se
în continuare privarea de libertate a inculpatei.
Înalta Curte, în raport de împrejurările
concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei
prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și
curtea de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social
optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se
traduce
prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor
și respectarea drepturilor acestora.
Deși pericolul pentru ordinea publică nu
se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu
înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție
de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta,
între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit
inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea
comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții
ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.
De altfel, în jurisprudența constantă a
C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei
publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice
o detenție preventivă.
În
speță, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile
procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care
au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea
scopului urmărit de măsura luată.
Pe de altă parte, elementele la care a
făcut referire recurenta inculpată, care țin de familia sa, cât și celelalte aspecte
invocate cu prilejul ultimului cuvânt al acesteia, nu pot fi apreciate ca fiind
apte să conducă la adoptarea unei soluții de revocare a măsurii arestării preventive,
în contextul general al cauzei, fiind de remarcat și împrejurarea că recurenta inculpată
este recidivistă.
Astfel fiind, la acest moment procesual,
Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatei,
ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea
de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă
fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.
pen.
Se reține, de asemenea, că menținerea arestării
preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă
parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de
săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata
detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5
parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că
menținerea
detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile
Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză,
s-a dispus prin sentința penală nr. 542 din 19 decembrie 2012 condamnarea inculpatei
C.D. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., hotărârea
de condamnare, apelată de inculpată, constituind un temei suficient pentru a constata
că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă
și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În
același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare
nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatei de
a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertății acesteia încadrându-se
în dispozițiile și limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziția
de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
În
baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată
va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din
care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa
din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de inculpata C.D. împotriva încheierii din 2 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova,
secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 21413/63/2011.
Obligă
recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu,
se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi
9
septembrie 2013
.