ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4231/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin încheierea de ședință de la data de 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în raport de dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive, privind anularea deciziei nr. 3344717 din 7 ianuarie 2010 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări- Serviciul pentru Imigrări al Județului Ilfov și obligarea autorității pârâte la acordarea regimului tolerării șederii în România a reclamantului Z.Z., a reținut că, în ședința publică de la data de 21 aprilie 2010, reclamantul a invocat prin apărător excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în raport de dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Instanța sesizată cu fondul acțiunii introductive, analizând motivele cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, a constatat că cererea formulată de reclamant este inadmisibilă, întrucât critica dispozițiilor legale nu vizează o relație de neconformitate a textelor de lege examinate față de normele constituționale invocate, ci aspecte care țin de aplicarea legii și de apreciere în concret a întrunirii ipotezei din norma legală, aspecte care intră în atributul instanței investită cu soluționarea cererii introductive și nu al instanței de contencios constituțional. De asemenea, instanța a reținut că rigorile de previzibilitate impuse de jurisprudența C.E.D.O.

vizează posibilitatea ajustării comportamentului unei persoane în cunoștință de cauză, prin cunoașterea conduitei care i se pretinde într-o anumită situație și a consecințelor la care se expune, or, în situația de față nu se verifică o atare ipoteză, cât timp textele invocate ca fiind neconstituționale, vizează situații sau motive obiective, care se întâmplă independent de voința subiectului de drept, instanța concluzionând că nu se pune problema nevoii de ajustare a comportamentului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând încheierea pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurentul a arătat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât excepția de neconstituționalitate invocată în cauză îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992. S-a precizat că articolele de lege invocate ca fiind neconstituționale, respectiv dispozițiile art. 102 alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 încalcă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 3 și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Recurentul a precizat că soluția instanței de fond este netemeinică, întrucât vizează fondul excepției, care nu poate fi analizată decât de Curtea Constituțională, conform competenței exclusive stabilite de lege pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituția României prevăd în mod expres și limitativ competența Curții Constituționale în materia controlului concret de constituționalitate, iar dispozițiile art. 2, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale reiau textul constituțional, precizând că instanța de contencios constituțional hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în raport de dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 3 și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., motivat de faptul că dispozițiile arătate din O.U.G. nr. 194/2002 sunt lipsite de precizie și claritate, cu privire la imposibilitatea de a părăsi temporar România din alte motive obiective, iar acest fapt contravine principiului consacrat de practica jurisprudențială a C.E.D.O., conform căreia drepturile omului trebuie să fie prevăzute de lege. Înalta Curte a constatat că instanța de fond nu a încălcat competența materială a instanței de contencios constituțional, întrucât a pronunțat o hotărâre în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, situație în care critica adusă hotărârii din acest punct de vedere va fi respinsă ca nefondată.

Instanța de control judiciar a constatat că recurentul invocă aspecte care țin de modul în care sunt prevăzute anumite drepturi, care se consideră a nu fi suficient de clare și precise în prevederile ordonanței indicate și nu asupra înțelesului său contrar constituției, situație care excede controlului de constituționalitate, conform art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, dispoziții care prevăd expres faptul că fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Or, din acest punct de vedere Curtea Constituțională a statuat constant prin deciziile sale că instanța de contencios constituțional nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului contrar constituției (Decizia nr. 284/2001 –M.Of.

nr. 23/2002, Decizia nr. 73/2002-M.Of.257/2002). Înalta Curte are în vedere practica constantă a instanței de contencios constituțional, care a statuat că interpretarea legii este atributul suveran al instanței de judecată în opera de înfăptuire a justiției, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac (decizia nr. 24/2002, nr. 44/2002, nr. 222/2002 și nr. 282/2002). Înalta Curte are în vedere faptul că accesul la justiție poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în așa fel încât prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeași măsură ocrotite prin lege. În absența acestei limitări s-ar oferi câmp liber arbitrariului și abuzului în exercitarea dreptului, dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv șicanatoriu, a unei cereri lipsite de relevanță pentru soluționarea cauzei, de natură să ducă la prelungirea nejustificată a duratei procesului.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Z.Z. împotriva încheierii din 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2010.