ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4231/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin încheierea de ședință de la data de 21 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respinsă ca inadmisibilă cererea

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 102 alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în raport

de dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive, privind anularea

deciziei nr. 3344717 din 7 ianuarie 2010 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări-

Serviciul pentru Imigrări al Județului Ilfov și obligarea autorității pârâte la

acordarea regimului tolerării șederii în România a reclamantului Z.Z., a reținut

că, în ședința publică de la data de 21 aprilie 2010, reclamantul a invocat prin

apărător excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (1)

și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în raport de dispozițiile

art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Instanța sesizată cu fondul

acțiunii introductive, analizând motivele cererii de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, a constatat că cererea formulată

de reclamant este inadmisibilă, întrucât critica dispozițiilor legale nu vizează

o relație de neconformitate a textelor de lege examinate față de normele constituționale

invocate, ci aspecte care țin de aplicarea legii și de apreciere în concret a întrunirii

ipotezei din norma legală, aspecte care intră în atributul instanței investită cu

soluționarea cererii introductive și nu al instanței de contencios constituțional.

De asemenea, instanța

a reținut că rigorile de previzibilitate impuse de jurisprudența C.E.D.O. vizează

posibilitatea ajustării comportamentului unei persoane în cunoștință de cauză, prin

cunoașterea conduitei care i se pretinde într-o anumită situație și a consecințelor

la care se expune, or, în situația de față nu se verifică o atare ipoteză, cât timp

textele invocate ca fiind neconstituționale, vizează situații sau motive obiective,

care se întâmplă independent de voința subiectului de drept, instanța concluzionând

că nu se pune problema nevoii de ajustare a comportamentului.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul, criticând încheierea pronunțată ca netemeinică și

nelegală.

Recurentul a arătat că

instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât excepția de neconstituționalitate

invocată în cauză îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29

alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

S-a precizat că articolele

de lege invocate ca fiind neconstituționale, respectiv dispozițiile art. 102

alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 încalcă dispozițiile

art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 3 și art.

6 alin. (1) din C.E.D.O.

Recurentul a precizat

că soluția instanței de fond este netemeinică, întrucât vizează fondul excepției,

care nu poate fi analizată decât de Curtea Constituțională, conform competenței

exclusive stabilite de lege pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de

recurs în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Dispozițiile art. 146

lit. d) din Constituția României prevăd în mod expres și limitativ competența Curții

Constituționale în materia controlului concret de constituționalitate, iar dispozițiile

art. 2, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale reiau textul constituțional,

precizând că instanța de contencios constituțional hotărăște asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia.

Înalta Curte a constatat

că recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 102 alin. (1) și (2) și art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în raport

de dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României,

art. 3 și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., motivat de faptul că dispozițiile arătate

din O.U.G. nr. 194/2002 sunt lipsite de precizie și claritate, cu privire la imposibilitatea

de a părăsi temporar România din alte motive obiective, iar acest fapt contravine

principiului consacrat de practica jurisprudențială a C.E.D.O., conform căreia drepturile

omului trebuie să fie prevăzute de lege.

Înalta Curte a constatat

că instanța de fond nu a încălcat competența materială a instanței de contencios

constituțional, întrucât a pronunțat o hotărâre în temeiul art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/1992, situație în care critica adusă hotărârii din acest punct de vedere

va fi respinsă ca nefondată.

Instanța de control judiciar

a constatat că recurentul invocă aspecte care țin de modul în care sunt prevăzute

anumite drepturi, care se consideră a nu fi suficient de clare și precise în prevederile

ordonanței indicate și nu asupra înțelesului său contrar constituției, situație

care excede controlului de constituționalitate, conform art. 2 alin. (3) teza a

II-a din Legea nr. 47/1992, dispoziții care prevăd expres faptul că fără a putea

modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Or, din acest punct de

vedere Curtea Constituțională a statuat constant prin deciziile sale că instanța

de contencios constituțional nu se poate pronunța asupra modului de interpretare

și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului contrar constituției (Decizia

nr. 284/2001 –M.Of. nr. 23/2002, Decizia nr. 73/2002-M.Of.257/2002).

Înalta Curte are în vedere

practica constantă a instanței de contencios constituțional, care a statuat că interpretarea

legii este atributul suveran al instanței de judecată în opera de înfăptuire a justiției,

iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac

(decizia nr. 24/2002, nr. 44/2002, nr. 222/2002 și nr. 282/2002).

Înalta Curte are în vedere

faptul că accesul la justiție poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile,

în așa fel încât prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor

titulari, în aceeași măsură ocrotite prin lege.

În absența acestei limitări

s-ar oferi câmp liber arbitrariului și abuzului în exercitarea dreptului, dându-se

posibilitatea reiterării, în scop exclusiv șicanatoriu, a unei cereri lipsite de

relevanță pentru soluționarea cauzei, de natură să ducă la prelungirea nejustificată

a duratei procesului.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a hotărârii atacate, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de Z.Z. împotriva încheierii din 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.