ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3845/2011

Asupra recursului de față;

în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 39 din 01 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Argeș s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, din infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) C. pen.

În baza art. 239 alin. (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.N.,  la pedeapsa închisorii de 2 ani, cu executare în condițiile art. 57 C. pen.

În baza art. 71 alin. (1) și 2 C. pen., s-au interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 14 și 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. C. civ., s-a admis acțiunea civilă a părții civile P.I.,  și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 30.000 RON despăgubiri civile, din care 10.000 RON daune materiale și 20.000 RON daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 50 RON onorariu avocat oficiu, care s-a stabilit a fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

în baza art. 193 alin. (1) și (6) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 1.000 RON, cheltuieli judiciare făcute de aceasta.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în dimineața zilei de 8 decembrie 2008, în baza unui apel telefonic la serviciul de urgență 112, ce s-a dovedit ulterior a fi fost efectuat de martora M.M., la domiciliul inculpatului M.N. a sosit un echipaj de poliție din cadrul Poliției orașului Mioveni format din partea vătămată P.I. și martorul B.I.

Din declarațiile inițiale ale martorei M.M., soția inculpatului, a rezultat că pe fondul unor tulburări psihice amplificate de consumul de băuturi alcoolice inculpatul, în dimineața zilei de 8 decembrie 2008, a provocat un scandal în locuință generat de voința acestuia de a i se pregăti de către soție ceva de mâncare, solicitare întâmpinată de aceasta din urmă cu reproșuri adresate inculpatului față de comportamentul acestuia. Acest lucru a declanșat furia inculpatului care a început să spargă vesela și alte bunuri casnice.

În fața acestei situații, M.M. a apelat la numărul de urgență 112, iar la scurt timp, la fața locului a apărut echipajul de poliție format din partea vătămată P.I. și martorul B.I.

Potrivit declarațiilor celor doi polițiști coroborate cu declarațiile inițiale ale martorei M.M. a rezultat că aceasta din urmă, împreună cu fiul său, i-a așteptat pe cei doi polițiști în stradă, unde le-a declarat mai întâi că inculpatul M.N., soțul acesteia, se află în stare avansată de ebrietate, că a distrus mai multe bunuri din locuința comună și că a amenințat-o pe aceasta și pe copil cu moartea prin împușcare. În declarații martora a mai precizat că a apelat la serviciul de urgență în speranța că soțul ei va fi internat la Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean întrucât acesta prezintă tulburări de comportament datorită faptului că de 5 zile consumă, în continuu, băuturi alcoolice.

Partea vătămată P.I. a procedat mai întâi la solicitarea actelor de identitate ale soților M. și, în timp ce consemna cele constatate în carnetul de serviciu, și-a făcut apariția și inculpatul care a început să adreseze injurii și amenințări agenților de poliție declarându-se nemulțumit de prezența acestora acolo.

În fața acestei situații organele de poliție i-au sfătuit pe M.M. și pe copilul acesteia să părăsească domiciliul, dar în timp ce aceștia din urmă se îndreptau spre ieșire, inculpatul M.N., vădit nemulțumit de întorsura pe care o luau evenimentele, s-a îndreptat către aceștia încercând să-i împiedice să părăsească locuința.

Cum în acel moment partea vătămată P.I. era ultima care părăsea curtea locuinței soților M., fiind și încadrat de aceștia, a simțit la un moment dat că inculpatul s-a repezit asupra sa. În continuare, partea vătămată a declarat că în încercarea de a-i lua mâna de pe fața sa a simțit cum a fost zgâriat în zona maxilarului superior, după care inculpatul i-a prins brațul drept și l-a împins spre înapoi în gard, apăsându-se cu corpul pe braț, ceea ce i-a produs părții vătămate o ruptură musculo-tendinoasă.

Imediat, în ajutorul părții vătămate a sărit colegul său, martorul B.I., care a reușit să-l tempereze pe inculpat. Partea vătămată, împreună cu martorul B.I., cu soția și cu fiul inculpatului, au mers spre mașina echipajului de poliție, dar nici aici nu au fost lăsați în pace de inculpat care a încercat să împiedice plecarea acestora de pe loc. A fost nevoie de intervenția martorului B.I. iar în momentul în care s-a îndreptat către inculpat, acesta din urmă a părăsit acel loc.

A mai declarat martorul B.I. că, în momentul în care partea vătămată P.I. a pornit mașina, și-a dat seama că mâna dreaptă îi era a amorțită, împrejurare confirmată de partea vătămată în declarațiile acesteia, dar și de martora M.M. în declarațiile inițiale date de aceasta în fața organelor de poliție.

După ce cei doi polițiști au lăsat-o pe martora M.M. la locul de muncă, s-au îndreptat spre sediul Poliției Mioveni unde au fost întâmpinați de martorul B.I.C., ofițer de serviciu în noaptea de 7/8 decembrie 2008 la Poliția Orașului Mioveni, prilej pentru acesta să constate că partea vătămată prezenta o deformare în zona brațului drept având aspect de „gol".

Partea vătămată s-a deplasat la scurt timp la Spitalul Orășenesc Sf. Spiridon unde i s-a acordat primul ajutor. Ulterior, partea vătămată a mers la domiciliu, acolo unde soția sa P.E.R. a observat că soțul avea brațul tumefiat, tendonul era deplasat, motiv pentru care s-au prezentat imediat la cabinetul medical al IPJ Argeș. În urma controlului efectuat partea vătămată a fost îndrumată să se interneze la Spitalul Dimitrie Gerota din municipiul București, unde a și fost supusă unei intervenții chirurgicale.

Din raportul de expertiză medico-legală din 26 ianuarie 2009, întocmit de SML Argeș, a rezultat că, la data de 08 decembrie 2008, P.I. a prezentat o leziune traumatică produsă prin lovire cu corp dur, ce a necesitat 30 - 35 zile îngrijiri medicale de la producere. În completare la acest raport, medicul legist a mai precizat că leziunea traumatică se putea produce prin comprimare între planuri (corpuri) dure pe o suprafață mică a segmentului anatomic respectiv.

Având în vedere probatoriul administrat, astfel cum a fost analizat mai sus, instanța a considerat că acesta dovedește atât existența faptei de ultraj cât și vinovăția inculpatului în comiterea ei.

În acest sens, s-a considerat că declarațiile inculpatului prin care încerca să își susțină nevinovăția arătând că partea vătămată a fost aceea care l-a tras de pulover, acesta s-a desprins de pe corp și, din inerție, polițistul a căzut peste gard, nu pot fi primite, deoarece sunt în contradicție cu celelalte mijloace de probă așa cum au fost analizate mai sus. Nici declarațiile ulterioare ale soției acestuia nu pot fi primite, instanța considerându-le ca fiind vădit părtinitoare în încercarea de a-l salva pe soțul ei de angajarea răspunderii penale.

În drept, fapta inculpatului M.N. care, în dimineața zilei de 08 decembrie 2008, a prins brațul drept al părții vătămate P.I., polițist aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu și l-a împins în gardul locuinței sale, apăsându-se cu corpul pe brațul acestuia, ceea ce a produs o rupere musculo-tendinoasă ce a necesitat pentru vindecare un număr de 30 - 35 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 239 alin. (3) C. pen.

Instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de ultraj în cea prev. de art. 184 alin. (1) C. pen., deoarece această apărare nu este susținută de probe. S-a constatat, în baza probatoriului administrat, că inculpatul a avut o atitudine ireverențioasă față de organele de poliție de la începutul acțiunii acestora, iar inițiativa de a exercita acte violente i-a aparținut acestuia. S-a reținut că inculpatul a acționat cu intenție indirectă în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui prin aceea că după ce partea vătămată P.I. a încercat să îi îndepărteze mâna de pe față acesta i-a apucat brațul și a continuat să exercite violențe asupra acesteia în modalitatea descrisă mai sus. Față de acestea s-a considerat că nu se poate susține forma de vinovăție sugerată de apărătorul inculpatului, respectiv culpa.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator (închisoarea de la 6 luni la 6 ani), gradul de pericol social concret al faptei, reliefat de modul și mijloacele folosite ce au constat în agresiunile exercitate asupra părții vătămate, împrejurările în care au fost comise, pe timp de noapte, și comiterea lor pe fondul consumului de băuturi alcoolice, urmările produse ce au constat în leziunile traumatice produse părții vătămate dar și atentatul la adresa autorității pe care o reprezenta acesta, persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, dar care nu și-a recunoscut vinovăția și care a continuat să săvârșească fapta antisociale așa cum dovedește și procesul-verbal de constatare a contravenției depus la dosar.

Împotriva hotărârii, în termen legal, a formulat apel inculpatul M.N. criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, susținând că instanța de fond nu a stabilit în mod corect situația de fapt, în sensul că lucrătorii de poliție au intrat în curtea inculpatului fără acordul acestuia, nu au părăsit-o când li s-a cerut acest lucru și, în plus, polițiștii au exercitat acte de violență asupra inculpatului, acesta din urmă nefăcând altceva decât să se apere împotriva agresiunilor celor doi polițiști.

Pentru aceste motive, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 47/A din 14 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2803/109/2010 a fost admis apelul inculpatului M.N., desființată, în parte, sentința atacată și pe fond au fost înlăturate dispozițiile art. 57 C. pen., dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani.

Pe durata termenului de încercare s-a stabilit ca inculpatul să respecte obligațiile prev. de art. 86

3

alin. (1) lit. a) - d) C. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că, în dimineața zilei de 8 decembrie 2008, după apelul telefonic făcut de martora M.M. - soția inculpatului, la domiciliul acestora au sosit doi polițiști, P.I. - parte vătămată și martorul B.I.

Soția inculpatului reclamase faptul că anterior acesta provocase scandal în locuință și distrusese câteva bunuri casnice.

În aceste împrejurări polițiștii s-au prezentat la locuința martorei și a inculpatului și, în timp ce partea civilă P.I. își nota datele de stare civilă în carnetul de serviciu, din locuință a ieșit inculpatul care, intrigat de faptul că polițistul pătrunsese în curtea sa, i-a cerut acestuia să o părăsească.

Soția inculpatului, martora M.M., a intenționat să părăsească domiciliul împreună cu copilul soților, și pentru că inculpatul se opunea a intervenit polițistul - parte vătămată P.I., împrejurare în care inculpatul i-a prins brațul drept și l-a împins înapoi spre gard, apăsându-se cu corpul pe braț, producându-i, în acest fel, o ruptură musculo-tendinoasă, leziuni traumatice care au necesitat 30 - 35 zile îngrijiri medicale.

În ajutorul părții civile a venit colegul său care era în afara curții, agentul B.I. și, în acest fel, cei doi polițiști împreună cu soția și copilul inculpatului au părăsit curtea imobilului.

De menționat faptul că cei doi polițiști purtau uniforme de serviciu la data celor mai sus întâmplate și arătate.

În raport de situația de fapt reținută în mod corect de instanța de fond, Curtea a apreciat că în cauză fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 236 alin. (3) C. pen. și că faptei nu-i lipsește niciunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, așa cum neîntemeiat susține apelantul-inculpat.

Din probele administrate în cauză, rezultă, fără dubiu, că intenția inculpatului fost de a o vătăma pe partea civilă, apucând-o cu putere de mână și zdrobind-o între gard și greutatea corpului său și, nicidecum, să se apere împotriva agresiunii polițiștilor care veniseră în exercitarea atribuțiilor de serviciu - partea civilă intrase în curtea inculpatului cu acceptul soției acestuia - și momentul producerii faptei, respectiv al vătămării, s-a produs când polițistul încerca să părăsească curtea și să-i protejeze pe martoră și copilul minor.

Cu toate acestea, s-a apreciat că instanța de fond, în raport de circumstanțele cauzei, de datele ce caracterizează persoana inculpatului, care nu are antecedente penale, este o persoană relativ tânără, căsătorit, are un copil minor, a apreciat în mod greșit că scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea acesteia în condițiile prev. de art. 57 C. pen.

Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

În opinia Curții, la nivelul dreptului penal, principiul proporționalității își găsește expresia specifică în principiul individualizării sancțiunilor potrivit căruia stabilirea și aplicarea unei sancțiuni trebuie să reflecte atât abstract cât și în concret gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin norma de drept penal.

Proporționalitatea se regăsește în individualizarea pedepselor, ținându-se seama de pericolul social al infracțiunii săvârșite, de persoana infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, conform art. 72 C. pen., care se impune a fi aplicat și pentru pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) - c C. pen.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia în regim de detenție, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 86

2

C. pen., dispunând suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 5 ani.

Împotriva ambelor hotărâri a formulat recurs inculpatul M.N. criticându-le sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă.

În susținerea motivelor scrise de recurs inculpatul a criticat soluțiile adoptate de cele două instanțe sub aspectul cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 385

9

pct. 12, 17, 18 și 14 C. proc. pen., arătând că atât prima instanță cât și instanța de apel au interpretat, în mod eronat, probatoriile administrate întrucât acestea nu dovedesc cu certitudine că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii de ultraj. În acest sens a susținut într-o primă variantă că nu a săvârșit acte de violență sau amenințări asupra polițiștilor și, în consecință, nu a comis infracțiunea de ultraj, faptă pentru care a fost cercetat și condamnat de instanța de fond, solicitând achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. a) C. pen. întrucât, fapta nu există.

În subsidiar, în cea de-a doua variantă inculpatul a solicitat achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii - intenția, având în vedere că cei doi polițiști și-au exercitat abuziv atribuțiile de serviciu lovind inculpatul, au venit la inculpat fără o autorizație de la procuror și au refuzat să părăsească domiciliul inculpatului, deși le-a solicitat.

O altă critică a vizat greșita încadrare juridică dată faptei în sensul că instanța de fond nu a apreciat corect situația de fapt, inculpatul exercitând acte de violență asupra polițiștilor datorită acțiunii acestora de a pătrunde în curtea sa și a refuza să plece, astfel că acesta a comis fapta din culpă, împrejurare ce impunea schimbarea încadrării juridice din art. 239 C. pen. în art. 184 C. pen. (forma de vinovăție fiind culpa și nu intenția indirectă).

În raport de această încadrare juridică dată faptei, inculpatul a solicitat aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus, eventual, achitarea sa întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Examinând hotărârile recurate prin raportare la motivele invocate de către recurentul-inculpat M.N., care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 385

9

pct. 12, 14, 17 și 18 C. proc. pen., dar și din oficiu, în condițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat numai sub aspectul laturii civile, pentru următoarele considerente:

9

pct. 17 C. proc. pen. privind greșita încadrare juridică dată faptei se constată că nu este incident în cauză.

Înalta Curte apreciază că situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond în urma unei analize coroborate și judicioase a întregului material probator administrat în cauză, fapta reținută în sarcina inculpatului a primit o justă încadrare juridică, apreciind că sunt întrunite în cauză condițiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul comiterii infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen.

Infracțiunea de ultraj este complexă, complexitate care își regăsește exprimarea în primul rând în latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii.

Elementul material al infracțiunii de ultraj, astfel cum este descrisă în art. 239 alin. (3) C. pen., presupune vătămarea corporală comisă împotriva unui funcționar public purtător al autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercitarea funcțiunii.

Pentru ca acțiunea de vătămare ce constituie elementul material al infracțiunii de ultraj, în forma agravată, să realizeze conținutul laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumulativ anumite condiții respectiv, să fie exercitate împotriva unui funcționar public în timpul cât se află în exercițiul funcțiunii, fie pentru fapte îndeplinite de el în exercițiul funcțiunii.

Cerința în oricare dintre variantele sale își are rațiunea în obiectul juridic al infracțiunii de ultraj, ceea ce legea ocrotește în acest caz fiind relațiile sociale a căror existență și desfășurarea sunt asigurate prin apărarea respectului datorat autorității, ce impune și protejarea în mod special a persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Prin urmare, subiectul pasiv principal în cazul acestei infracțiuni, este circumstanțiat, fiind organul de stat care reprezintă autoritatea publică, iar subiect pasiv secundar este funcționarul public care îndeplinește o funcție ce reprezintă o autoritate de stat.

Desigur legea nu înțelege să asigure o protecție nelimitată în favoarea funcționarului, astfel că, în situația în care acesta își depășește atribuțiile de serviciu sau le exercită abuziv, el nu se mai află în exercițiul funcțiunii și nu mai acționează în interesul autorității, astfel că nu se mai află sub protecția acordată de legiuitor prin dispozițiile art. 239 C. pen.

Or, în cauză s-a demonstrat fără niciun dubiu, contrar susținerilor inculpatului, că la data de 8 decembrie 2008 acesta, fiind sub influența băuturilor alcoolice, a agresat-o fizic pe partea vătămată P.I., polițist în cadrul Poliției Mioveni, care se afla, împreună cu colegul său martorul B.I., în exercițiul funcțiunii în timpul destinat îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Faptul că partea vătămată se afla împreună cu colegul său în curtea inculpatului s-a datorat apelului telefonic de urgență al soției acestuia, M.M., care, după ce a fost legitimată de agentul P., le-a cerut ajutorul celor doi polițiști în raport de comportamentul violent al soțului său care a distrus mai multe bunuri din gospodărie și a amenințat-o atât pe ea cât și pe fiul lor minor, cu moartea.

Împrejurarea că cei doi polițiști au refuzat să plece din curtea inculpatului nu constituie o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, astfel cum susține inculpatul, întrucât, din desfășurarea cronologică a evenimentelor rezultă că cei doi agenți de poliție se pregăteau să părăsească curtea imobilului împreună cu soția și fiul minor al inculpatului, moment în care inculpatul a agresat-o pe partea vătămată, răsucindu-i la spate brațul drept, împingându-l spre gard, unde i-a comprimat cu greutatea corpului brațul, cauzându-i o ruptură musculo-tendinoasă care a necesitat pentru vindecare un număr de 30 - 35 zile de îngrijiri medicale.

Acțiunea violentă a inculpatului asupra părții vătămate P.I., agent de poliție la serviciul ordine publică din cadrul Poliției Mioveni, s-a datorat hotărârii luate de soția acestuia de a părăsi locuința împreună cu fiul lor, însoțiți de cei doi agenți de poliție, și nu acțiunii violente exercitate de polițiști.

De asemenea, din probatoriile administrate nu rezultă că partea vătămată ar fi prins pe inculpat de pulover, l-ar fi dezbrăcat de acest obiect de îmbrăcăminte și, în acest context, s-ar fi dezechilibrat și și-ar fi strivit brațul drept de gardul din curtea inculpatului. Relevante în acest sens fiind declarațiile părții vătămate, ale martorului B.I. și ale martorei M.M. imediat după incident care confirmă agresiunea exercitată de inculpat în momentul când se pregăteau să iasă din curtea imobilului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima critică a recurentului-inculpat ce pune în discuție încadrarea juridică a faptei este neîntemeiată, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj săvârșită împotriva unui polițist și nu cele ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât acesta a cunoscut calitatea părții vătămate, de agent de poliție, scopul venirii acestuia la domiciliul său respectiv, de a asigura ordinea și liniștea publică și de a preîntâmpina comiterea unei fapte mai grave, astfel că partea vătămată nu și-a depășit atribuțiile de serviciu, fiind în exercitarea acestora la momentul producerii incidentului.

Totodată, Înalta Curte reține că în raport de modalitatea concretă în care inculpatul a realizat vătămarea agentului de poliție aflat în exercițiul funcțiunii, a comis fapta sub forma intenției indirecte, astfel cum corect au reținut și cele două instanțe, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului, l-a prevăzut și a acceptat producerea lui.

1

) sau art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., corespunzătoare cazurilor de casare prevăzute în art. 385

9

pct. 18 și, respectiv pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză.

Pentru a se putea dispune achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte reține că ar trebui ca fapta să nu existe în materialitatea ei, or, în cauză, niciuna dintre părți nu a contestat existența unui incident în curtea imobilului aparținând inculpatului, nici chiar M.N., criticile sale vizând doar modalitatea de comitere a faptei și forma de vinovăție.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul M.N. a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel care a modificat doar modalitatea de executare a pedepsei, făcând aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (3) C. pen.

Inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei arătând că a fost tras de pulover și lovit de partea vătămată P.I., polițist, iar acesta împreună cu colegul său au refuzat să iasă din curtea imobilului inculpatului în momentul în care le-a solicitat acest lucru, astfel că în raport de acțiunile violente ale părții vătămate acesta s-a apărat.

Așa cum s-a reținut și de către cele două instanțe, în dimineața zilei de 8 decembrie 2008, urmare apelului telefonic al numitei M.M., soția inculpatului, la domiciliul acestora a sosit un echipaj de poliție din cadrul Poliției Mioveni respectiv, martorul B.I. și partea vătămată P.I.

La sosirea celor doi polițiști, martora M. le-a solicitat ajutorul, întrucât soțul său M.N. se află sub influența băuturilor alcoolice de mai multe zile, a distrus mai multe bunuri din casă și a adresat cuvinte de amenințare cu moartea la adresa sa și a copilului lor minor.

În timp ce partea vătămată P.I. consemna datele de stare civilă ale martorei, a sosit și inculpatul care a început să adreseze injurii la adresa celor doi polițiști, fiind deranjat de prezența acestora. În aceste împrejurări cei doi polițiști i-au solicitat martorei să plece de la domiciliu însă, în timp ce se îndreptau spre ieșirea din curtea casei, inculpatul a încercat să-i oprească și a întors mâna dreaptă a părții vătămate P.I., la spate, împingându-l spre un gard, după care s-a apăsat cu greutatea corpului pe braț, provocându-i o ruptură musculo-tendinoasă biceps brahial cu hematom.

În ajutorul colegului său a intervenit martorul B.I., după care împreună au condus-o pe martora M. și fiul acesteia la locul de muncă, ulterior deplasându-se cu autoturismul din dotare la sediul Poliției Mioveni. Până la momentul punerii în mișcare a autoturismului inculpatul M.N. a încercat să-i oprească însă la intervenția martorului B. acesta a renunțat.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală din 26 ianuarie 2009 întocmit de SML Argeș, astfel cum a fost completat de medicul legist, la data de 8 decembrie 2008 numitul P.I. a prezentat o leziune traumatică produsă prin lovire cu corp dur ce a necesitat 30 - 35 zile de îngrijiri medicale, leziune care se putea produce prin comprimare între planuri (corpuri) dure, pe o suprafață mică a segmentului anatomic respectiv.

Împrejurările comiterii faptei și vinovăția inculpatului sunt susținute de declarațiile părții vătămate P.I., ale martorului B.I. care a confirmat lovirea părții vătămate de către inculpat în modalitatea descrisă precum și comportamentul violent al inculpatului până la plecarea cu autoturismul din dotare, declarațiile inițiale ale martorei M.M., declarațiile martorului B.I.C. care a trimis echipajul de poliție la locul incidentului urmare apelului martorei M. și a văzut partea vătămată imediat după incident, observând că avea o deformație a membrului superior (mâna dreaptă), declarațiile martorei P.E.R., soția părții vătămate care a văzut că partea vătămată are mușchiul tumefiat și a insistat să meargă la spital, concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit de SML Argeș.

Înalta Curte apreciază că cele două instanțe au expus pe larg modalitatea de comitere a faptelor, probele administrate în cauză dovedind indubitabil că inculpatul a comis infracțiunea de ultraj asupra agentului de poliție P.I., astfel că solicitarea recurentului-inculpat, în sensul achitării în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., nu este întemeiată.

Totodată, Înalta Curte reține că nici din perspectiva criteriilor enumerate la alin. (2) din art. 18

1

C. pen. nu se justifică aprecierea că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Prin urmare, în raport de circumstanțele comiterii faptei, urmările vătămătoare grave și elementele ce caracterizează persoana inculpatului se constată că fapta lui M.N. care, sub influența băuturilor alcoolice, a agresat fizic un agent de poliție, aflat în exercitarea funcțiunii în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cauzându-i la brațul drept o ruptură musculo-tendinoasă, ce a necesitat pentru vindecare un număr de 30 - 35 zile de îngrijiri medicale, întrunește în opinia înaltei Curți exigențele privind pericolul specific al unei infracțiuni.

Așa fiind, solicitarea recurentului inculpat în sensul achitării în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen. nu este întemeiată.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate inculpatului M.N. (2 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani), orientată spre minimul limitelor de pedeapsă, Înalta Curte reține că, pe lângă circumstanțele reale arătate, au fost avute în vedere de instanța de apel și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv, că nu este cunoscut cu antecedente penale, are o familie, un loc de muncă, fiind agent în cadru Penitenciarului Colibași, are un copil minor în întreținere dar și atitudinea nesinceră a acestuia pe tot parcursul procesului penal chiar și în fața unui probatoriu evident.

În consecință, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată corespunde, atât prin cuantum, cât și prin modalitatea de executare, dublului scop educativ și coercitiv al pedepsei, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen. și nu există motive pentru reducerea cuantumului acesteia, astfel cum a solicitat inculpatul.

Critica recurentului-inculpat M.N. este întemeiată numai sub aspectul greșitei soluționări de către cele două instanțe a laturii civile a cauzei.

Înalta Curte reține că, în raport cu probele cauzei, a fost stabilită corect vinovăția inculpatului la săvârșirea faptei de ultraj, existența legăturii de cauzalitate între fapta comisă și vătămarea cauzată părții vătămate P.I., situație în care au fost acordate în mod justificat despăgubiri cu titlu de daune materiale și morale părții civile.

În ceea ce privește modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite părții civile, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ. și art. 1169 C. civ., este consacrată regula reparării integrale a prejudiciului cauzat prin infracțiune, atât sub aspectul pierderii efectiv suferite, cât și a beneficiului de care cel ce a suferit-o a fost lipsit, sub condiția dovedirii certe a existenței prejudiciului ce se solicită a fi recuperat.

Or, în cauză partea civilă P.I. nu a dovedit existența unei diferențe dintre salariul încasat și venitul obținut în perioada concediului medical, nu a depus niciun act din care să rezulte veniturile încasate (copie carnet de muncă, adeverință de salariu). Într-adevăr, declarația martorului U.C., care avea același grad ca și partea civilă în cadrul poliție Mioveni, confirmă primirea unor sporuri de către martor doar pentru diverse activități din serviciul de noapte, pe care le-a aproximat la aprox. 200 RON, fără a fi susținute de alte documente justificative.

De asemenea, se constată că în componența despăgubirilor acordate nu pot fi incluse nici sumele acordate de partea civilă angajaților unității sanitare unde acesta s-a tratat, fiind un prejudiciu incert, care nu poate fi verificat.

În consecință, potrivit actelor depuse la dosar de către partea civilă se constată că a fost dovedită doar o parte din suma solicitată cu titlu de daune materiale, respectiv suma de 1.170 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizare și efectuare unei radiografii.

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de partea civilă, este mai presus de orice îndoială că leziunea traumatică cauzată acesteia prin acțiunea agresivă a inculpatului i-a pricinuit suferințe fizice intense și chiar traume psihice inerente, ruptura musculo-tendinoasă de la nivelul membrului drept suferită de aceasta necesitând 30 - 35 zile de îngrijiri medicale. În toată această perioadă de timp partea civilă nu a avut parte de un regim de viață obișnuit din pricina durerilor inerente dar și necesității de a fi ajutat de o altă persoană la efectuarea unor activități care până la acel moment erau obișnuite (treburi în gospodărie, luarea propriului copil în brațe), împrejurări care se circumscriu noțiunii de prejudiciu personal nepatrimonial care trebuie reparat prin obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Chiar dacă nu există un criteriu de apreciere a daunelor morale ele trebuie să fie proporționale cu prejudiciul suferit, astfel că, în raport de consecințele negative suferite în cauză în plan fizic și psihic de către partea civilă, consecințele vătămării asupra vieții de familie și în activitatea profesională, se impune o reducere și a cuantumului prejudiciului acordat părții civile cu titlu de daune morale de la 20.000 RON la 10.000 lei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 47/A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va reduce cuantumul daunelor materiale de la 10.000 RON la 1.170 RON și a daunelor morale de la 20.000 RON la 10.000 RON.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, onorariul parțial cuvenit avocatului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 47/A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează în parte decizia penală atacată și Sentința penală nr. 39 din 1 februarie 2011 a Tribunalului Argeș și rejudecând, în fond:

Reduce cuantumul daunelor morale de la 20.000 RON la 10.000 RON și a daunelor materiale de la 10.000 RON la 1.170 RON.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31 octombrie 2011.