ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5178/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 286 din 22 iunie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a art. 5 din H.G. nr. 449/1999

și a art. 1 din H.G. nr. 872/2004 invocată de către reclamanta G.M. în

contradictoriu cu pârâții Regia Autonomă „A.Z.L.C.” Arad, județul Arad prin

Președintele Consiliului Județean Arad și Guvernul României și a admis cererea

de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității

invocată de către pârâți în privința excepției de nelegalitate a unor acte

administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, este întemeiată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin H.G. nr. 449/1999

s-a dispus înființarea Z.L.C. Arad și a Regiei Autonome Z.L.C. Arad,

prevăzându-se la art. 5 că terenurile care intră în perimetrul Z.L.C. Arad sunt

bunuri proprietate publică a statului și în administrarea regiei menționate,

iar prin art. 1 din H.G. nr. 872/2004 s-a dispus trecerea bunurilor aflate în

administrarea Regiei Autonome A.Z.L.C. Arad din domeniul public al statului în

domeniul public al județului Arad.

Având în vedere că

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prevederile art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, ce permit cenzurarea fără limită în timp a actelor

administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, contravin principiilor securității juridice și a dreptului la un

proces echitabil, instanța de fond a reținut ca întemeiată excepția de

inadmisibilitate a invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele

administrative emise anterior Legii nr. 554/2004, observând că în cauză ambele

hotărâri de Guvern atacate au fost emise și intrate în vigoare anterior datei

de 6 ianuarie 2005, când a intrat în vigoare Legea nr. 554/2004.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamanta G.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că în mod greșit instanța de fond a calificat actele administrative care

fac obiectul excepției de nelegalitate, ca fiind acte administrative unilaterale

cu caracter individual, fiind incidente dispozițiile art. 304, alin. (1), pct. 8

din C. proc. civ.

Recurenta precizează că

art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu face nici o distincție între un act unilateral

cu caracter individual și un act unilateral cu caracter normativ, textul de lege

referindu-se pur și simplu la faptul că "legalitatea unui act administrativ

unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție,

din oficiu sau la cererea părții interesate".

Cu privire la această

susținere, este de reținut faptul că principiul stabilității raporturilor juridice,

deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, se deduce atât din

prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic

și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Se mai susține că,

art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este în acord și cu dispozițiile

art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, care garantează controlul actelor administrative

pe calea contenciosului administrativ, deoarece prin intermediul excepției de nelegalitate

chiar acest lucru se realizează în concret, prin extinderea posibilității controlului

și asupra actelor a căror legalitate nu a fost contestată pe cale principală.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Excepția de nelegalitate

invocată în cauză vizează H.G. nr. 449/1999 și H.G. nr. 872/2004.

Aceste acte au fost emise

în 1999 și 2004, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ.

Actele administrative

atacate au caracter individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/204, republicată.

Este adevărat că potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum

a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral

cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată

oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții

interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007,

„Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele

de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare

la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 1026/2009 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate

sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile

art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând

temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că

judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2)

din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul

Convenției Europene). În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul

deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice

altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte

abrogarea acesteia de către legiuitor” [C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007,

cauza D.P. împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830/5.122007].

Raportându-se, așadar,

în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica C.E.D.O.,

Înalta Curte va reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile

din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții

contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul

real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit

cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului

administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6

din Convenția europeană a Drepturilor Omului și în practica C.E.D.O., precum și

art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii

aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor

Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept”

(C.E.D.O., hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, C.E.D.O.

a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească

irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (C.E.D.O.,

hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of.

nr. 414/31.08.2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că

„posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie

și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat

de art. 6 din Convenție.

Argumentele C.E.D.O. expuse

în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind

susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească

definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea

publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor

expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată,

prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului precum și la jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de

1.500 lei, cheltuieli de judecată către intimata Regia Autonomă „A.Z.L.C.” Arad.

Pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.M., împotriva sentinței civile nr. 286 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la 1500 lei cheltuieli de judecată

către intimata Regia Autonomă „A.Z.L.C.” Arad, acordate conform art. 274 alin. (3)

din C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 noiembrie

2011.