ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3464/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Pogoanele sub nr. 1313/2006, reclamanta Comuna B., prin Primar N.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul D.M.C., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a dispoziției nr. DD din 4 iunie 2004 emisă de Primarul Comunei B. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în baza unei notificări adresată Primăriei B., pârâtul a solicitat restituirea imobilului confiscat și ulterior demolat, imobil ce a aparținut autorilor săi, prin plata de despăgubiri și în natură a terenului intravilan aferent casei. Urmare a acestui demers prin dispoziția nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B., pârâtului i-au fost atribuite, în compensare, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, o clădire cu destinația birouri administrative ale fostului C.A.P.

și terenul aferent de 5.000 m.p., însă această dispoziție este lovită de nulitate, întrucât a fost retrocedat un bun care, conform H.G. nr. 1348/2001, aparține domeniului public al Comunei B. și este inalienabil. De asemenea, s-a mai susținut de reclamantă că, fără niciun calcul economic și fără a se avea în vedere nici un criteriu după care să se facă un calcul cel puțin aproximativ al valorilor în ceea ce privește imobilul preluat și cel retrocedat, s-a restituit în compensare mai mult decât avusese autorul celui ce a formulat notificarea și în plus, terenul pe care se afla clădirea respectivă mai făcuse obiectul unei retrocedări anterioare pentru o suprafață similară cu cea solicitată. Pârâtul a formulat la 24 noiembrie 2006 o cerere prin care a menționat că prezenta cauză a mai fost judecată, astfel încât există autoritate de lucru judecat și a depus la dosar decizia nr. 615 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 2654/2006.

În raport de excepția puterii lucrului judecat invocată, s-a dispus atașarea Dosarului nr. 61/2005 al Judecătoriei Pogoanele, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 75 din 14 februarie 2005, irevocabilă prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 615 din 11 aprilie 2006, iar prin încheierea din 7 martie 2007 judecătoria a respins ca neîntemeiată excepția, cu motivarea că nu era îndeplinită una din cele trei condiții prevăzute de art. 1201 C. civ. și anume nu există identitate de părți. După administrarea probatoriilor cu acte, examinând pe fond acțiunea, Judecătoria Pogoanele, prin sentința civilă nr. 326 din 18 aprilie 2007, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a dispoziției nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că imobilul preluat de stat de la autorul D.A.

a fost demolat, iar pe teren s-a construit sediul fostului C.A.P. B., ce a fost preluat prin protocol de reclamantă conform Legii nr. 18/1991. A stabilit instanța de fond că aceste construcții, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fac parte din domeniul public, fapt atestat și de hotărârea nr. 30/1993 a Consiliului Local al Comunei B. și în atare situație, nu puteau face obiectul restituirii în compensație, respectiv al unor acte juridice translative de proprietate, ele fiind inalienabile potrivit art. 136 alin. (4) din Constituție. În acest context, s-a concluzionat că sancțiunea care intervine în cazul în care sunt încheiate astfel de acte este nulitatea absolută.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul D.M.C., fără a-l motiva în scris, însă la termenul din 19 octombrie 2007 a invocat oral, ca motiv al căii de atac promovate, faptul că în mod greșit prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat. Tribunalul din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei de a soluționa litigiul pe fond și prin decizia civilă nr. 319 din 19 octombrie 2007 a admis apelul și în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., a anulat în tot sentința și a reținut cauza spre rejudecare.

La stabilirea acestei măsuri, instanța a avut în vedere că atât cererea de constatare a nulității absolute a dispoziției de restituire, cât și cea de restituire în natură, trebuie soluționate de Tribunal, secția civilă, întrucât legea nu prevede norme de competență diferite, iar scopul interpretării dispozițiilor legale în acest sens îl reprezintă rezolvarea cu celeritate și într-un termen rezonabil a cererilor vizând restituirea imobilelor preluate abuziv. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Comuna B. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe considerentul că, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privitoare la competența de soluționare a pricinii ce revine secției civile a Tribunalului, în această materie se aplică numai plângerilor împotriva deciziilor de retrocedare sau de respingere a notificării, nu și acțiunilor de alt tip ce vizează această decizie ca act administrativ.

Curtea, din oficiu, a invocat la termenul din 11 ianuarie 2008 excepția inadmisibilității recursului, iar prin decizia civilă nr. 16 pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2008, ca urmare a admiterii excepției, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta Primăria B. prin Primar. La termenul din 7 mai 2008 instanța, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul D.M.C. Ulterior, Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 502 din 14 mai 2008 a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că în speță sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ.

Sub acest aspect, s-a reținut de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii că, între aceleași părți, a mai avut loc o judecată finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 75 din 14 februarie 2005 a Judecătoriei Pogoanele, sentință definitivă și irevocabilă, obiectul atât al dosarului în care s-a pronunțat hotărârea menționată anterior, cât și al celui de față, reprezentându-l nulitatea absolută a dispoziției nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B., cu invocarea în esență a acelorași motive de nulitate. Sentința civilă nr. 502/2008 a Tribunalului Buzău a fost atacată cu apel de către reclamanta Comuna B. prin Primar, motivat de faptul că au fost încălcate normele privind competența materială a instanțelor, în sensul că soluționarea pricinii s-a realizat în fond de către Tribunalul Buzău în condițiile în care competența aparținea Judecătoriei Pogoanele.

O altă critică formulată a vizat împrejurarea că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, deși nu exista identitate de părți între cele două dosare (prima acțiune fiind promovată de Primăria B. prin Primar, iar cea de-a doua de către Comuna B. prin Primar), nici identitate de cauză, întrucât în primul dosar s-a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției de retrocedare pe calea unei motivații separate, față de cea de-a doua care a vizat exclusiv motivul retrocedării unui bun care aparține domeniului public. Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței Tribunalului Buzău, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 215 din 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, Judecătoriei Pogoanele. Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că, prin acțiunea introductivă, reclamanta Primăria Comunei B. a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. DD/2004, prin care se dispusese restituirea în natură către D.M.C. a suprafeței de 5.000 m.p. împreună cu construcțiile aflate pe acesta, imobil situat în satul S., comuna B., motivat de faptul că bunul respectiv face parte din domeniul public al localității și în acest context nu putea fi retrocedat potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.

Din interpretarea disp. art. 129 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează rolul activ al instanței, coroborat cu art. 84 C. proc. civ., Curtea a stabilit că instanța are obligația de a interpreta adecvat cererea de chemare în judecată, în raport de natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție și mai departe, de a-și verifica competența materială cu privire la soluționarea acesteia. Referindu-se la prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 republicată, s-a stabilit că Tribunalele sunt competente să soluționeze, în primă instanță, contestația împotriva dispoziției emise de deținătorul imobilului, o atare cale de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din acest act normativ.

În pricina de față, a reținut Curtea, că apelanta, în calitate de unitate administrativ- teritorială, a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției nr. DD/2004, pretinzând că a suferit o vătămare a drepturilor sale legitime prin actul emis de Primar și nicidecum cu o contestație, care să atragă competența materială de soluționare a pricinii în primă instanță de către Tribunal. Pe de altă parte, s-a motivat că, atât în practica instanței supreme cât și în literatura de specialitate, plecând de la disp.

art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a ajuns la interpretarea că dispoziția emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat și în atare situație competența materială a soluționării cauzei în constatarea nulității absolute promovate de reclamantă care invocă încălcarea legii în procedura retrocedării imobilului (așa cum este cazul de față) aparține judecătoriei în circumscripția căreia se găsește nemișcătorul potrivit art. 1 și art. 13 C. proc. civ. În raport de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speță, Tribunalul Buzău a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea normelor legale imperative ce reglementează competența după materie și în atare împrejurare criticile formulate de apelantă sub acest aspect sunt întemeiate, pronunțând soluția menționată în precedent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate pe considerentul că deși Curtea de Apel Ploiești a constatat că îi aparține judecătoriei competența de soluționare a cauzei prima instanță în mod greșit a dispus trimiterea dosarului spre rejudecare la Judecătoria Pogoanele și nu la Tribunalul Buzău , instanță care trebuia să se pronunțe asupra apelului formulat de pârât. Prin decizia civilă nr. 8546 din 22 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul promovat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță motivat de faptul că întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede norme de competență diferite, cererea de constatare a nulității dispoziției de restituire este de competența Tribunalului, secția civilă.

În atare situație s-a apreciat că în mod greșit instanța de apel a anulat sentința Tribunalului și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță Judecătoriei Pogoanele (cu toate că Tribunalul soluționase corect problema sub aspectul competenței), fără a soluționa practic apelul cu care a fost învestită. Curtea de Apel Ploiești, examinând sentința atacată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele: Având în vedere că existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare, art. 315 C. proc. civ. statuează că, în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În speța dedusă judecății, în condițiile în care, prin decizia nr. 8546 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că aparține Tribunalului Buzău competența de soluționare a pricinii în primă instanță, (rezolvându-se astfel problema de drept sub acest aspect), Curtea, ținând cont de disp. art. 315 C. proc. civ., nu a mai procedat la analiza motivului de apel privind competența, întrucât ar însemna să reexamineze o problemă de drept soluționată de instanța de recurs, lucru care nu este posibil. O ultimă critică formulată de reclamantă a pornit de la premisa că, în cauză, greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, deși nu există identitate de părți, obiect și cauză între acțiunea de față și cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 61/2005 al Judecătoriei Pogoanele.

Potrivit textului de lege menționat anterior, există putere de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți. Cu privire la îndeplinirea elementelor autorității de lucru judecat în pricina de față, instanța a constatat întrunirea cumulativă a identității de obiect, cauză și părți și a reținut că în mod just Tribunalul Buzău a soluționat cauza prin admiterea excepției autorității de lucru judecat. Împotriva deciziei nr. 127 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești a declarat recurs reclamanta Comuna B., prin Primar care a susținut următoarele motive de nelegalitate: Hotărârea recurată nu este motivată și cuprinde motive străine de natura pricinii.

Deși recurenta a atacat sentința pronunțată în fond de Tribunalul Buzău arătând că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește motivele arătate în cuprinsul hotărârii, acestea sunt străine de natura pricinii. Astfel, Curtea de Apel a reținut că există identitate de părți în ceea ce privește Primăria B. și Comuna B., motivat de faptul că hotărârea pronunțată într-o primă cauză în care a stat în calitate de reclamantă Primăria B. ar fi opozabilă și Comunei B. întrucât Primăria este o entitate funcțională care acționează în numele unității administrativ teritoriale. În al doilea rând, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, deoarece Curtea de Apel Ploiești nu avea un temei legal pentru a se pronunța într-un astfel de mod, ceea ce denotă și o lipsă de analiza mai profundă a speței, dar și o forțare nepermisă a legii.

Pe de altă parte, Curtea de Apel stabilește identitate de obiect între cele două procese, rezumându-se la beneficiul juridic ce se urmărea prin cele două solicitări, însă dacă se dorea o analiză pertinentă a speței se putea observa că în primul proces inițiat de Primăria B. cele solicitate evidențiau o nulitate relativă și nu una absolută, după cum au fost învestite instanțele, în timp ce în prezenta speță efectiv este vorba de o constatare a nulității absolute a dispoziției Primarului. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este necesar ca hotărârea să fie lipsită de temei legal sau să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legal incidente și anume art. 315 C. proc. civ. Aceste prevederi legale statuează pentru instanța de trimitere obligativitatea conformării acestei instanțe în ceea ce privește problema de drept dezlegată. Instanța care trebuie să rejudece trebuie să procedeze numai în limitele și în sensul stabilite de prima hotărâre a instanței superioare, pentru instanță cauza intrând în putere de lucru judecat. Îngrădirea adusă pentru instanța de fond care judecă procesul după casare constă în aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate.

Astfel, în mod just instanța de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia nr. 8546 din 22 octombrie 2009 că Tribunalul Buzău este competent să soluționeze cauza în primă instanță. Criticile recurentei Comuna B., prin Primar, privind nemotivarea deciziei în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat nu se justifică. Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată cuprinde atât motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților, mențiuni prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Decizia Curții de Apel Ploiești conține o motivare care se referă în concret la criticile formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite, constatând că sunt întrunite cumulativ identitatea de obiect, cauză și părți, reglementate de art. 1201 C. civ.

În mod just s-a apreciat și asupra constatării ca fiind îndeplinită identitatea de obiect între cele două procese, neputând fi primită critica recurentei privind obiectul diferit al celor două pricini - una ce viza constatarea nulității absolute și cealaltă constatarea nulității relative a deciziei Primarului Comunei B. Efectele nulității actului juridic avut constau în consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate. Consecința efectelor nulității constă în lipsa actului juridic civil de efectele constatării normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, exprimată foarte sugestiv prin adagiul „quod nullum est, nullum producit efectum (…)”.

În ambele cauze, reclamanta a invocat și solicitat aceleași motive care ar fi condus, în opinia sa, la desființarea actului juridic civil lovit de nulitate și prin aceasta, restabilirea legalității. Astfel, în mod corect instanța a apreciat și aplicat dispozițiile art. 1201 C. civ., constatând ca fiind admisibilă excepția autorității de lucru judecat. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna B., prin Primar împotriva deciziei civile nr. 127 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.