ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3464/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3464/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei

Pogoanele sub nr. 1313/2006, reclamanta Comuna B., prin Primar N.Ș. a chemat în

judecată pe pârâtul D.M.C., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța,

să constate nulitatea absolută a dispoziției nr. DD din 4 iunie 2004 emisă de Primarul

Comunei B.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în baza unei notificări adresată Primăriei B., pârâtul a

solicitat restituirea imobilului confiscat și ulterior demolat, imobil ce a aparținut

autorilor săi, prin plata de despăgubiri și în natură a terenului intravilan aferent

casei.

Urmare a acestui demers

prin dispoziția nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B., pârâtului i-au fost atribuite,

în compensare, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, o clădire cu destinația

birouri administrative ale fostului C.A.P. și terenul aferent de 5.000 m.p., însă

această dispoziție este lovită de nulitate, întrucât a fost retrocedat un bun care,

conform H.G. nr. 1348/2001, aparține domeniului public al Comunei B. și este inalienabil.

De asemenea, s-a mai susținut

de reclamantă că, fără niciun calcul economic și fără a se avea în vedere nici un

criteriu după care să se facă un calcul cel puțin aproximativ al valorilor în ceea

ce privește imobilul preluat și cel retrocedat, s-a restituit în compensare mai

mult decât avusese autorul celui ce a formulat notificarea și în plus, terenul pe

care se afla clădirea respectivă mai făcuse obiectul unei retrocedări anterioare

pentru o suprafață similară cu cea solicitată.

Pârâtul a formulat la

24 noiembrie 2006 o cerere prin care a menționat că prezenta cauză a mai fost judecată,

astfel încât există autoritate de lucru judecat și a depus la dosar decizia nr.

615 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 2654/2006.

În raport de excepția

puterii lucrului judecat invocată, s-a dispus atașarea Dosarului nr. 61/2005 al

Judecătoriei Pogoanele, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 75 din 14

februarie 2005, irevocabilă prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 615 din 11

aprilie 2006, iar prin încheierea din 7 martie 2007 judecătoria a respins ca neîntemeiată

excepția, cu motivarea că nu era îndeplinită una din cele trei condiții prevăzute

de art. 1201 C. civ. și anume nu există identitate de părți.

După administrarea probatoriilor

cu acte, examinând pe fond acțiunea, Judecătoria Pogoanele, prin sentința civilă

nr. 326 din 18 aprilie 2007, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută

a dispoziției nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B.

Pentru a dispune astfel,

instanța de fond a reținut că imobilul preluat de stat de la autorul D.A. a fost

demolat, iar pe teren s-a construit sediul fostului C.A.P. B., ce a fost preluat

prin protocol de reclamantă conform Legii nr. 18/1991.

A stabilit instanța de

fond că aceste construcții, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, coroborat

cu art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fac parte din domeniul public, fapt

atestat și de hotărârea nr. 30/1993 a Consiliului Local al Comunei B. și în atare

situație, nu puteau face obiectul restituirii în compensație, respectiv al unor

acte juridice translative de proprietate, ele fiind inalienabile potrivit art. 136

alin. (4) din Constituție. În acest context, s-a concluzionat că sancțiunea care

intervine în cazul în care sunt încheiate astfel de acte este nulitatea absolută.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul D.M.C., fără a-l motiva în scris, însă la termenul din 19

octombrie 2007 a invocat oral, ca motiv al căii de atac promovate, faptul că în

mod greșit prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat.

Tribunalul din oficiu,

a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei de a soluționa litigiul

pe fond și prin decizia civilă nr. 319 din 19 octombrie 2007 a admis apelul și în

baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., a anulat în tot sentința și a reținut cauza

spre rejudecare.

La stabilirea acestei

măsuri, instanța a avut în vedere că atât cererea de constatare a nulității absolute

a dispoziției de restituire, cât și cea de restituire în natură, trebuie soluționate

de Tribunal,  secția civilă, întrucât legea nu prevede norme de competență diferite,

iar scopul interpretării dispozițiilor legale în acest sens îl reprezintă rezolvarea

cu celeritate și într-un termen rezonabil a cererilor vizând restituirea imobilelor

preluate abuziv.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Comuna B. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

pe considerentul că, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privitoare

la competența de soluționare a pricinii ce revine secției civile a Tribunalului,

în această materie se aplică numai plângerilor împotriva deciziilor de retrocedare

sau de respingere a notificării, nu și acțiunilor de alt tip ce vizează această

decizie ca act administrativ.

Curtea, din oficiu, a

invocat la termenul din 11 ianuarie 2008 excepția inadmisibilității recursului,

iar prin decizia civilă nr. 16 pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2008,

ca urmare a admiterii excepției, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de

reclamanta Primăria B. prin Primar.

La termenul din 7 mai

2008 instanța, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul

D.M.C.

Ulterior, Tribunalul Buzău,

prin sentința civilă nr. 502 din 14 mai 2008 a admis excepția autorității de lucru

judecat și a respins acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că în speță sunt

îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ.

Sub acest aspect, s-a

reținut de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii că, între aceleași

părți, a mai avut loc o judecată finalizată prin pronunțarea sentinței civile

nr. 75 din 14 februarie 2005 a Judecătoriei Pogoanele, sentință definitivă și irevocabilă,

obiectul atât al dosarului în care s-a pronunțat hotărârea menționată anterior,

cât și al celui de față, reprezentându-l nulitatea absolută a dispoziției nr. DD/2004

emisă de Primarul Comunei B., cu invocarea în esență a acelorași motive de nulitate.

Sentința civilă nr. 502/2008

a Tribunalului Buzău a fost atacată cu apel de către reclamanta Comuna B. prin Primar,

motivat de faptul că au fost încălcate normele privind competența materială a instanțelor,

în sensul că soluționarea pricinii s-a realizat în fond de către Tribunalul Buzău

în condițiile în care competența aparținea Judecătoriei Pogoanele.

O altă critică formulată

a vizat împrejurarea că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru

judecat, deși nu exista identitate de părți între cele două dosare (prima acțiune

fiind promovată de Primăria B. prin Primar, iar cea de-a doua de către Comuna B.

prin Primar), nici identitate de cauză, întrucât în primul dosar s-a solicitat constatarea

nulității absolute a dispoziției de retrocedare pe calea unei motivații separate,

față de cea de-a doua care a vizat exclusiv motivul retrocedării unui bun care aparține

domeniului public.

Pe cale de consecință,

s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței Tribunalului Buzău, iar în

subsidiar modificarea în tot a sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă

nr. 215 din 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat

de reclamantă, a anulat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare,

în primă instanță, Judecătoriei Pogoanele.

Pentru a dispune astfel,

Curtea a reținut că, prin acțiunea introductivă, reclamanta Primăria Comunei B.

a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. DD/2004, prin care

se dispusese restituirea în natură către D.M.C. a suprafeței de 5.000 m.p. împreună

cu construcțiile aflate pe acesta, imobil situat în satul S., comuna B., motivat

de faptul că bunul respectiv face parte din domeniul public al localității și în

acest context nu putea fi retrocedat potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.

Din interpretarea disp.

art. 129 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează rolul activ al instanței, coroborat

cu art. 84 C. proc. civ., Curtea a stabilit că instanța are obligația de a interpreta

adecvat cererea de chemare în judecată, în raport de natura dreptului și scopul

urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție și mai departe, de a-și verifica competența

materială cu privire la soluționarea acesteia.

Referindu-se la prevederile

art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 republicată, s-a stabilit că Tribunalele

sunt competente să soluționeze, în primă instanță, contestația împotriva dispoziției

emise de deținătorul imobilului, o atare cale de atac fiind conferită de lege doar

persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din acest act normativ.

În pricina de față, a

reținut Curtea, că apelanta, în calitate de unitate administrativ- teritorială,

a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute

a dispoziției nr. DD/2004, pretinzând că a suferit o vătămare a drepturilor sale

legitime prin actul emis de Primar și nicidecum cu o contestație, care să atragă

competența materială de soluționare a pricinii în primă instanță de către Tribunal.

Pe de altă parte, s-a

motivat că, atât în practica instanței supreme cât și în literatura de specialitate,

plecând de la disp. art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a ajuns

la interpretarea că dispoziția emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă

un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat și în atare situație

competența materială a soluționării cauzei în constatarea nulității absolute promovate

de reclamantă care invocă încălcarea legii în procedura retrocedării imobilului

(așa cum este cazul de față) aparține judecătoriei în circumscripția căreia se găsește

nemișcătorul potrivit art. 1 și art. 13 C. proc. civ.

În raport de considerentele

expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speță, Tribunalul Buzău a procedat la

soluționarea cauzei cu încălcarea normelor legale imperative ce reglementează competența

după materie și în atare împrejurare criticile formulate de apelantă sub acest aspect

sunt întemeiate, pronunțând soluția menționată în precedent.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate pe considerentul că

deși Curtea de Apel Ploiești a constatat că îi aparține judecătoriei competența

de soluționare a cauzei prima instanță în mod greșit a dispus trimiterea dosarului

spre rejudecare la Judecătoria Pogoanele și nu la Tribunalul Buzău , instanță care

trebuia să se pronunțe asupra apelului formulat de pârât.

Prin decizia civilă

nr. 8546 din 22 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

promovat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță motivat de faptul că întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede norme

de competență diferite, cererea de constatare a nulității dispoziției de restituire

este de competența Tribunalului, secția civilă.

În atare situație s-a

apreciat că în mod greșit instanța de apel a anulat sentința Tribunalului și a trimis

cauza spre soluționare în primă instanță Judecătoriei Pogoanele (cu toate că Tribunalul

soluționase corect problema sub aspectul competenței), fără a soluționa practic

apelul cu care a fost învestită.

Curtea de Apel Ploiești,

examinând sentința atacată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a constatat

următoarele:

Având în vedere că existența

unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale

destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare,

art. 315 C. proc. civ. statuează că, în caz de casare, hotărârile instanțelor de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

În speța dedusă judecății,

în condițiile în care, prin decizia nr. 8546 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a stabilit că aparține Tribunalului Buzău competența de

soluționare a pricinii în primă instanță, (rezolvându-se astfel problema de drept

sub acest aspect), Curtea, ținând cont de disp. art. 315 C. proc. civ., nu a mai

procedat la analiza motivului de apel privind competența, întrucât ar însemna să

reexamineze o problemă de drept soluționată de instanța de recurs, lucru care nu

este posibil.

O ultimă critică formulată

de reclamantă a pornit de la premisa că, în cauză, greșit a fost admisă excepția

autorității de lucru judecat, deși nu există identitate de părți, obiect și cauză

între acțiunea de față și cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 61/2005 al Judecătoriei

Pogoanele.

Potrivit textului de lege

menționat anterior, există putere de lucru judecat atunci când a doua cerere de

chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este

între aceleași părți.

Cu privire la îndeplinirea

elementelor autorității de lucru judecat în pricina de față, instanța a constatat

întrunirea cumulativă a identității de obiect, cauză și părți și a reținut că în

mod just Tribunalul Buzău a soluționat cauza prin admiterea excepției autorității

de lucru judecat.

Împotriva deciziei

nr. 127 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești a declarat recurs reclamanta

Comuna B., prin Primar care a susținut următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea recurată nu

este motivată și cuprinde motive străine de natura pricinii.

Deși recurenta a atacat

sentința pronunțată în fond de Tribunalul Buzău arătând că în mod greșit a fost

admisă excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește motivele arătate

în cuprinsul hotărârii, acestea sunt străine de natura pricinii.

Astfel, Curtea de Apel

a reținut că există identitate de părți în ceea ce privește Primăria B. și Comuna

B., motivat de faptul că hotărârea pronunțată într-o primă cauză în care a stat

în calitate de reclamantă Primăria B. ar fi opozabilă și Comunei B. întrucât Primăria

este o entitate funcțională care acționează în numele unității administrativ teritoriale.

În al doilea rând, hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, deoarece

Curtea de Apel Ploiești nu avea un temei legal pentru a se pronunța într-un astfel

de mod, ceea ce denotă și o lipsă de analiza mai profundă a speței, dar și o forțare

nepermisă a legii.

Pe de altă parte, Curtea

de Apel stabilește identitate de obiect între cele două procese, rezumându-se la

beneficiul juridic ce se urmărea prin cele două solicitări, însă dacă se dorea o

analiză pertinentă a speței se putea observa că în primul proces inițiat de Primăria

B. cele solicitate evidențiau o nulitate relativă și nu una absolută, după cum au

fost învestite instanțele, în timp ce în prezenta speță efectiv este vorba de o

constatare a nulității absolute a dispoziției Primarului.

Analizând decizia recurată

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Pentru a fi incident motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea

să fie lipsită de temei legal sau să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită

a legii.

În cauză, instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legal incidente și anume art. 315

C. proc. civ.

Aceste prevederi legale

statuează pentru instanța de trimitere obligativitatea conformării acestei instanțe

în ceea ce privește problema de drept dezlegată. Instanța care trebuie să rejudece

trebuie să procedeze numai în limitele și în sensul stabilite de prima hotărâre

a instanței superioare, pentru instanță cauza intrând în putere de lucru judecat.

Îngrădirea adusă pentru instanța de fond care judecă procesul după casare constă

în aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire

la punctele de drept dezlegate.

Astfel, în mod just instanța

de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia

nr. 8546 din 22 octombrie 2009 că Tribunalul Buzău este competent să soluționeze

cauza în primă instanță.

Criticile recurentei Comuna

B., prin Primar, privind nemotivarea deciziei în ceea ce privește excepția autorității

de lucru judecat nu se justifică. Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată cuprinde atât motivele

de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care

s-au înlăturat susținerile părților, mențiuni prevăzute de art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Decizia Curții de Apel

Ploiești conține o motivare care se referă în concret la criticile formulate de

apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi

primite, constatând că sunt întrunite cumulativ identitatea de obiect, cauză și

părți, reglementate de art. 1201 C. civ.

În mod just s-a apreciat

și asupra constatării ca fiind îndeplinită identitatea de obiect între cele două

procese, neputând fi primită critica recurentei privind obiectul diferit al celor

două pricini - una ce viza constatarea nulității absolute și cealaltă constatarea

nulității relative a deciziei Primarului Comunei B.

Efectele nulității actului

juridic avut constau în consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității,

adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic

civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile

sale de validitate. Consecința efectelor nulității constă în lipsa actului juridic

civil de efectele constatării normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă,

exprimată foarte sugestiv prin adagiul „quod nullum est, nullum producit efectum

(…)”. În ambele cauze, reclamanta a invocat și solicitat aceleași motive care ar

fi condus, în opinia sa, la desființarea actului juridic civil lovit de nulitate

și prin aceasta, restabilirea legalității.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat și aplicat dispozițiile art. 1201 C. civ., constatând ca fiind

admisibilă excepția autorității de lucru judecat.

Pentru aceste considerente,

se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține

decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Comuna B., prin Primar împotriva deciziei civile nr. 127 din 14 iunie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.