ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3223/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Soluția instanței de fond.

Prin sentința nr. 321

din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția lipsei capacității procesuale active a reclamantei primăria

comunei I. și a respins, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală,

cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - comisia

specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din

România, centrul eparhial arhiepiscopia Craiovei – Mitropolia Olteniei, Parohia

Ortodoxă Română și intervenientul consiliul local al comunei I.; de asemenea, instanța

de judecată a respins cererea de intervenție formulată în interes propriu de consiliul

local al comunei I., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

lipsei capacității procesuale active a reclamantei primăria comunei I., invocată

de pârâta comisia specială de retrocedare, prima instanță a reținut că, fiind strâns

legată de dobândirea personalității juridice, capacitatea procesuală îi lipsește

primăriei comunei I., aceasta structură neavând personalitate juridică, potrivit

prevederilor art. 77 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, raportat

la art. 21 din același act normativ și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 53/ 2002, conform

cărora unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public

și numai acestea au capacitate procesuală activă în promovarea cererilor ce privesc

interesul colectivității locale.

Cu privire la fondul cererii

de intervenție în interes propriu, formulată de consiliul local al comunei I., prima

instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele aspecte:

Ca urmare a necesității

administrării probei cu expertiză tehnică stabilită prin decizia de casare, instanța

de fond a dispus inițial efectuarea unei expertize tehnice, care nu a lămurit aspectele

de fapt stabilite în decizia de casare, respectiv dacă adăugirile aduse imobilului

ce face obiectul deciziei de retrocedare depășesc sau nu 50% din aria desfășurată

actuală, fără a se include în această categorie lucrările de reparații curente,

capitale, consolidării, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățirii

funcționale și altele asemenea, în sensul art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru lămurirea aspectelor

menționate, prima instanță a dispus efectuarea unei noi expertize în cauză, care,

în urma constatărilor și măsurătorilor efectuate, a concluzionat că, anterior preluării

abuzive, imobilul se compunea din încăperile 1, 2, 3, 4, evidențiate pe schița anexă,

având suprafața construită desfășurată de 234,34 mp.; încăperile adăugate, respectiv

5, 6, 7 din schiță au o suprafață desfășurată de 100,6 mp, reprezentând 30,08% din

total și 42,93% din suprafața clădirii inițiale.

Instanța de fond apreciază

că acest din urmă raport de expertiză a lămurit aspectele de fapt necesare soluționării

cauzei, în contextul art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, se arată în considerentele

sentinței atacate, dacă art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 stabilește regula,

în sensul că imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, preluate

în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în

patrimoniul unei persoane juridice, se retrocedează foștilor proprietari, alin.

(3) teza a II-a al art. 1 din același act normativ instituie o excepție de la această

regulă, respectiv ipoteza în care adăugirile aduse construcției depășesc 50% din

aria desfășurată actuală, potrivit căreia, considerându-se un imobil nou în raport

de cel preluat, nu se poate dispune retrocedarea.

Cel de-al doilea raport

de expertiză întocmit în cauză a lămurit în opinia instanței de fond faptul că imobilul

în litigiu nu face parte din excepția instituită de art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 34/2000, întrucât adăugirile aduse construcției reprezintă mai puțin de 50%

din aria desfășurată actuală, decizie de retrocedare fiind, prin urmare, legală

sub acest aspect.

De asemenea, reține prima

instanță, în motivele actului administrativ contestat se face vorbire de documentația

în baza căreia acesta a fost emis, în cuprinsul documentației regăsindu-se actul

de donație autentificat prin procesul verbal al Tribunalului Dolj – secția III,

din 1 iunie 1932, potrivit căruia comitetului cultural al Parohiei Bisericești Adormirea

Maicii Domnului i-a fost donată o suprafață de 560 mp pentru construirea unei săli

de lectură; prin urmare, în documentație există dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului retrocedat, lipsa menționării titlului deținut în cuprinsul deciziei

nu afectează legalitatea acestuia.

Decizia este, de asemenea

motivată, se arată în considerentele sentinței atacate, fiind indicate argumentele

retrocedării, regimul juridic al imobilului și înscrisurile pe care se întemeiază

cererea de retrocedare și, chiar dacă terenul și construcția nu sunt descrise în

detaliu, există elemente pentru identificarea acestora, respectiv vecinătățile și

adresa.

Totodată, apreciază instanța

de fond, lipsa evaluării despăgubirilor nu constituie un motiv de nelegalitate al

deciziei contestate, cuantumul acestora putând fi determinat în etapa executării

actului.

II. Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs intervenientul în interes

propriu, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac

se susține, în primul rând, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că adăugările

aduse construcțiilor inițiale nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală deși

s-au făcut dovezi că încăperile 5, 6 , 7, 8, 9, 10, 11 și 12 au fost construite

ulterior preluării clădirii.

De asemenea, precizează

că prima expertiză efectuată în cauză de expert P.M.I. reflectă realitatea în sensul

că încăperile 6, 7, 8, 9, 10, 11 și 12 au fost construite ulterior preluării, și

reprezintă peste 50% din clădirea actuală, iar încăperile inițiale 1, 2, 3 , 4 și

5, au fost consolidate.

O a doua critică se referă

la faptul că în mod eronat s-a apreciat de către prima instanță că decizia contestată

este motivată deși în cuprinsul acesteia nu sunt indicate în mod expres bunurile

imobile ce urmează a se retroceda.

O a treia critică vizează

faptul că nu s-a avut în vedere că bunul imobil restituit este înscris în inventarul

bunurilor care aparțin domeniul public al comunei I., conform hotărârii consiliului

local I. nr. 6/1999, fiind ulterior atestat ca aparținând domeniului public al acestei

comune prin hotărârea de Guvern publicată în M.Of. al României Partea I, nr. 687

bis.

Intimata-pârâtă, comisia

specială de retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, combătând criticile recurentei și apreciind ca legală și

temeinică sentința recurată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

III. Soluția instanței

de recurs.

Înalta Curte analizând

recursul în raport de criticile formulate, de apărările părților, de dispozițiile

legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează

a fi expuse.

Prima critică formulată

de recurent este nefondată.

Este adevărat că instanța

de fond a reținut că decizia contestată, prin care s-a dispus restituirea imobilului

în litigiu, este legală întrucât încăperile adăugate, respectiv 5, 6, 7 din schița-anexă

la raportul de expertiză omologat, întocmit de expert S.G., nu depășesc 50% din

aria desfășurată actuală, astfel că nu se poate considera că acestea reprezintă

un imobil nou în raport cu cel preluat.

În motivarea căii de atac,

recurentul susține că ulterior preluării clădirii s-au construit încăperile 5, 6,

7, 8, 9, 10, 11 și 12, făcând referire la prima expertiză întocmită de expert P.M.I.,

despre care susține că reflectă realitatea.

După cum se constată,

din ambele expertize, întocmite cu ocazia judecării în fond a cauzei după casare,

rezultă că încăperile 6, 7, 8 , 9 , 10, 11 și 12 menționate în expertiza și schița

anexă întocmite de expert P.M.I. și care corespund celor identificate în expertiza

și schița întocmită de expert S.G. la numerele 5, 6, 7, au fost construite ulterior

preluării. De altfel, acest fapt, a fost confirmat și de recurent, situație care

rezultă din procesul-verbal din 3 septembrie 2009 încheiat la momentul efectuării

expertizei de către expert P.M.I.

Prin urmare, încăperile

adăugate sunt cele menționate la punctele 6, 7, 8, 9, 10, 11 și 12 din expertiza

întocmită de expert P.M.I. și respectiv, 5, 6, 7 din expertiza întocmită de expert

S.G., astfel că nu poate fi reținută susținerea recurentului în sensul că și încăperea

cu numărul 5 din prima expertiză a fost adăugată imobilului inițial, neexistând

la dosarul cauzei vreo dovadă în acest sens.

Încăperile adăugate, menționate

în expertiza întocmită de expert P.M.I., au o suprafață desfășurată de 105,08 m.p.,

ceea ce reprezintă 28,43% din aria desfășurată actuală a clădirii de 369,55 m.p.

stabilită prin această expertiză.

Încăperile adăugate menționate

în expertiza întocmită de expert S.G. au o suprafață desfășurată de 100,6 m.p.,

ceea ce reprezintă 30,08% din aria desfășurată actuală a clădirii de 334,4 m.p.

Prin urmare, în oricare

din variantele expuse, se reține că adăugirile aduse construcțiilor nu depășesc

50% din aria desfășurată actuală a imobilului pentru a se considera un imobil nou

în raport cu cel preluat, și care s-ar încadra în situația de excepție prevăzută

în art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru care nu se putea dispune retrocedarea.

În consecință, în mod

corect instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din

O.U.G. nr. 94/2000, a respins cererea de intervenție, menținând ca legală și temeinică

decizia din 20 decembrie 2006 emisă de comisia specială de retrocedare.

Nu este fondată nici cea

de-a doua critică formulată de recurentul-intervenient.

După cum se constată,

decizia contestată a fost motivată, fiind identificat în cuprinsul acesteia în mod

concret și nu generic imobilul retrocedat, inclusiv sub aspectul vecinătăților.

Cea de-a treia critică

formulată de recurent este, de asemenea, nefondată.

Dispozițiile art. 1

alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd că „în situația în care imobilul retrocedat

prin decizia comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul public al statului

sau al unei unități administrativ-teritoriale, acesta urmează a fi scos din domeniul

public, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, în termen

de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei comisiei speciale de retrocedare”.

Din cuprinsul acestor

dispoziții rezultă că inclusiv bunurile imobile din domeniul public al unei unități

administrativ teritoriale pot fi retrocedate prin decizia comisiei speciale de retrocedare.

În raport de aceste dispoziții,

dat fiind faptul că apartenența unui imobil la domeniul public nu este un impediment

la restituirea acestuia, instanța de recurs apreciază că includerea în anexa

nr. 55, a H.G. nr. 965/ 2002 privind atestarea domeniului public al județului Dolj,

precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Dolj, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 687 bis/18.09.2002, la pct. 1.6.2. privind inventarul

bunurilor care aparțin domeniului public al comunei I., a imobilului „clădire-cămin

cultural și teren aferent” a cărui restituire s-a dispus prin decizia din 20

decembrie 2006, nu afectează legalitatea deciziei contestate.

Avându-se în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte reține că este legală și temeinică sentința recurată, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc, civ.

În temeiul art. 20 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin.

(1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de intervenientul în interes propriu consiliul local al comunei I. împotriva sentinței

nr. 321 din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios, administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2011.