ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 152/2013

Asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 197 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 2618/108/2012, s-a respins contestația în anulare formulată de condamnatul D.I.M. împotriva sentinței penale nr. 15 din 17 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosar nr. 1498/109/2010. A obligat pe condamnat să plătească statului 130 lei cheltuieli judiciare, iar din fondurile Ministerului Justiției s-a dispus virarea în contul Baroului Arad a sumei de 100 lei, onorar de avocat din oficiu. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 aprilie 2012, condamnatul D.I. M. a solicitat să se dispună anularea sentinței penale nr. 15 din 17 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1498/109/2010, în speță fiind incidente prevederile art. 386 lit. d) C. proc.

pen., cu motivarea că instanța de apel, Curtea de Apel Timișoara, a încălcat principiul „non bis in idem" condamnarea sa fiind întemeiată pe declarația martorei M.E. care „știa" că săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă, prin aceea că în dosarul nr. 60/P/2010 al Tribunalului Argeș a declarat că nu cunoaște nimic în cauza în care s-a dispus condamnarea sa, în acest dosar dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., pentru ca aceiași martori să fie audiați în dosarul în care s-a dispus condamnarea sa, condamnare întemeiată pe declarația acestei martore. A arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., împotriva sa fiind pronunțate două hotărâri penale definitive, respectiv hotărârea de condamnare la o pedeapsă de 4 ani închisoare și ordonanța de neîncepere a urmăririi penale. Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii din 23 iunie 2011 și rezoluția din 8 mai 2012, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș (filele 9 și 10 dosar), s-a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., respectiv existența a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Astfel, s-a apreciat că ordonanța dată de procuror nu constituie o hotărâre definitivă în sensul art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., nefiind pronunțată de către o instanță judecătorească. Totodată, constatându-se că ordonanța procurorul a fost emisă la data de 16 februarie 2012, mult după data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (22 iunie 2011), s-a apreciat că ordonanța procurorului nu poate produce nici un efect în raport cu hotărârea judecătorească de condamnare definitivă, astfel că în baza art. 392 C. proc. pen. instanța a dispus respingerea cererii ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, condamnatul D.I.M. Prin decizia penală nr. 148/A din 22 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul D.I.

împotriva sentinței penale nr. 197 din 29 mai 2012 a Tribunalului Arad - secția penală. S-a menținut hotărârea apelată și a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Condamnatul apelant a formulat o contestație în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. (când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă) afirmând, în esență, că pentru aceeași faptă pentru care a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi penale prin ordonanța nr. 60/P/2010 din data de 16 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș.

Din conținutul rezoluției pronunțată de primul-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș (fila 10 dosarul primei instanțe) rezultă că această unitate de parchet, fiind sesizată cu săvârșirea unei fapte de natură penală de către numitul D.I.M., a dispus neînceperea urmăririi penale în raport de încadrarea juridică a faptei care îi atrăgea competența materială (art. 257 C. pen.) și, totodată, declinarea cauzei (cu privire la aceeași faptă) în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești pentru efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 C. pen.

Modul în care a procedat procurorul, și anume pronunțarea pentru aceeași faptă atât a unei soluții de neîncepere a urmăririi penale (sub o anumită încadrare juridică) cât și a unei soluții de continuare a cercetărilor pentru o altă încadrare juridică reflectă împrejurarea că, în realitate, ordonanța nr. 60/P/2010 din 16 februarie 2012 nu a pus capăt cercetărilor penale care se desfășurau față de numitul D.I.M. ci doar a avut efectul de a învesti o altă unitate de parchet cu cercetarea respectivei fapte.

Din punct de vedere pur tehnic, modul în care s-a procedat de către parchet este greșit, întrucât, dacă s-a apreciat că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență (ce atrăgea competența materială a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș), ci pe acelea ale complicității la înșelăciune (ce atrăgea competența după materie a Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești) trebuia să se dispună doar declinarea de competență și nu neînceperea urmăririi penale. În concluzie, condamnatul apelant nu este în realitate beneficiarul unei soluții de netrimitere în judecată pentru aceeași faptă pentru care s-a dispus condamnarea sa definitivă. Pe de altă parte, cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc.

pen. este incident doar în ipoteza în care prin două hotărâri definitive a fost judecată aceeași persoană pentru aceeași faptă materială, situație care nu se regăsește în speță întrucât ordonanța procurorului, chiar verificată și menținută de către judecător în cadrul procedurii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., nu se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind posibilă oricând reluarea cercetărilor sau a urmăririi penale astfel cum prevede în mod expres și explicit art. 278 1 alin. (1 1 ) C. proc. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul, susținând că aceasta a fost pronunțată de o instanță necompetentă întrucât hotărârea atacată cu contestație în anulare a rămas definitivă la Curtea de Apel Timișoara, nu la Tribunalul Arad, impunându-se casarea cu trimitere a contestației în anulare spre rejudecare la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel Timișoara.

A fost invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 1 C. proc. pen. A mai criticat hotărârea instanței de apel prin aceea că în mod greșit s-a respins contestația în anulare, reiterând aceleași motive avute în vedere la judecarea apelului. Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat. În ce privește primul motiv de recurs, înalta Curte constată că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 1 C. proc. pen. întrucât, potrivit dispozițiilor art. 389 alin. (2) C. proc. pen., contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, în speță Tribunalul Arad.

În ce privește celelalte critici, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, contestatorul a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad iar prin ordonanța nr. 60/P/2010 din data de 16 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta și, totodată, declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești pentru efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 C. pen. Prin urmare, împotriva contestatorului nu s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, ordonanța dată de procuror nu constituie o hotărâre definitivă astfel cum prevăd dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc.

pen. și nu poate produce niciun efect în raport cu hotărârea judecătorească, așa încât, decizia instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul declarat de contestator este nefondat si urmează a fi respins. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul D.I.M. împotriva deciziei penale nr. 148/A din 22 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția penală. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 17 ianuarie 2013.