ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 152/2013

Asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 197 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 2618/108/2012,

s-a respins contestația în anulare formulată de condamnatul D.I.M. împotriva

sentinței penale nr. 15 din 17 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad, pronunțată în

dosar nr. 1498/109/2010.

A obligat pe condamnat să plătească statului 130 lei

cheltuieli

judiciare, iar din fondurile

Ministerului Justiției s-a dispus virarea în contul Baroului Arad a sumei de

100 lei, onorar de avocat din oficiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 27 aprilie 2012, condamnatul D.I.

M. a solicitat să se

dispună anularea sentinței penale nr. 15 din 17 ianuarie 2011, pronunțată de

Tribunalul Arad în dosarul nr. 1498/109/2010, în speță fiind incidente

prevederile art. 386 lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că instanța de apel,

Curtea de Apel Timișoara, a încălcat principiul „non bis in idem" condamnarea

sa fiind întemeiată pe declarația martorei M.E. care „știa" că

săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă,

prin aceea că în dosarul

nr. 60/P/2010 al Tribunalului Argeș a declarat

că nu cunoaște nimic în

cauza în care s-a

dispus condamnarea sa, în acest dosar dispunându-se

neînceperea

urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen.,

pentru ca aceiași martori să fie audiați în dosarul în care s-a dispus

condamnarea sa, condamnare întemeiată pe declarația acestei martore.

A arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 386 alin.

(1) lit. d) C. proc. pen., împotriva sa fiind pronunțate două hotărâri penale

definitive, respectiv hotărârea de condamnare la o pedeapsă de 4 ani

închisoare și ordonanța de neîncepere a urmăririi

penale.

Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv

mandatul de

executare a pedepsei închisorii

din 23 iunie 2011 și rezoluția din 8 mai 2012, a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Argeș (filele 9 și 10

dosar), s-a apreciat că în speță nu

sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

respectiv existența a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Astfel, s-a apreciat că ordonanța dată de procuror nu

constituie o hotărâre definitivă în sensul art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen.,

nefiind pronunțată de către o

instanță judecătorească.

Totodată, constatându-se că ordonanța procurorul a fost

emisă la

data de 16 februarie 2012, mult

după data rămânerii definitive a hotărârii

de condamnare (22 iunie

2011), s-a apreciat că ordonanța procurorului nu poate produce nici un efect în

raport cu hotărârea judecătorească de condamnare definitivă, astfel că în baza art.

392 C. proc. pen. instanța a dispus respingerea cererii ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul

legal, condamnatul D.I.M.

Prin

decizia penală nr. 148/A din 22 august 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara - secția penală, în baza

art. 379 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de condamnatul D.I. împotriva sentinței penale nr. 197 din 29 mai 2012

a Tribunalului Arad - secția penală.

S-a

menținut hotărârea apelată și a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a

reținut următoarele:

Condamnatul apelant

a formulat o contestație în anulare întemeiată

în drept pe dispozițiile art.

386 lit. d) C. proc. pen. (când împotriva unei persoane s-au pronunțat două

hotărâri definitive pentru aceeași faptă) afirmând, în esență, că pentru

aceeași faptă pentru care a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 15

din 17 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad s-a dispus o

soluție de neîncepere a urmăririi penale prin ordonanța nr. 60/P/2010

din

data de 16 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Argeș.

Din conținutul rezoluției pronunțată de primul-procuror

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș (fila 10 dosarul primei instanțe)

rezultă că această unitate de parchet, fiind sesizată cu săvârșirea unei fapte

de natură penală de către numitul D.I.M., a dispus neînceperea urmăririi penale

în raport de încadrarea juridică a faptei care îi atrăgea competența materială

(art. 257 C. pen.) și, totodată,

declinarea

cauzei (cu privire la aceeași faptă) în favoarea Parchetului de

pe lângă

Judecătoria Pitești pentru efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii

infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 C. pen. Modul în

care a procedat procurorul, și anume pronunțarea pentru aceeași faptă atât a

unei soluții de neîncepere a urmăririi penale (sub o anumită încadrare

juridică) cât și a unei soluții de continuare a cercetărilor pentru o altă încadrare

juridică reflectă împrejurarea că, în realitate, ordonanța nr. 60/P/2010 din 16

februarie 2012 nu a pus capăt

cercetărilor

penale care se desfășurau față de numitul D.I.M. ci

doar a avut efectul

de a învesti o altă unitate de parchet cu cercetarea respectivei fapte. Din

punct de vedere pur tehnic, modul în care s-a

procedat

de către parchet este greșit, întrucât, dacă s-a apreciat că fapta

nu

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență (ce

atrăgea competența materială a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș), ci pe

acelea ale complicității la înșelăciune (ce atrăgea competența după materie a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești) trebuia să se dispună doar

declinarea de competență și nu neînceperea urmăririi penale.

În concluzie, condamnatul apelant nu este în realitate

beneficiarul unei soluții de netrimitere în judecată pentru aceeași faptă

pentru care s-a dispus condamnarea sa definitivă.

Pe de altă parte, cazul de contestație în anulare

prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. este incident doar în ipoteza în

care prin două hotărâri definitive a fost judecată aceeași persoană pentru

aceeași faptă materială, situație care nu se regăsește în speță întrucât

ordonanța procurorului, chiar verificată și menținută de către judecător în

cadrul

procedurii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., nu se bucură de autoritate de

lucru judecat, fiind

posibilă oricând reluarea cercetărilor sau a urmăririi penale astfel cum

prevede în mod expres și explicit art. 278

1

alin. (1

1

) C.

proc. pen.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs contestatorul, susținând

că aceasta a fost

pronunțată de o instanță necompetentă întrucât hotărârea atacată cu contestație

în anulare a rămas definitivă la Curtea de Apel Timișoara, nu la Tribunalul

Arad, impunându-se casarea cu

trimitere a

contestației în anulare spre rejudecare la instanța competentă,

respectiv Curtea de Apel Timișoara. A fost

invocat cazul de casare prev.

de art. 385

9

pct. 1 C. proc. pen.

A mai criticat hotărârea instanței de apel prin aceea

că în mod greșit s-a respins contestația în anulare, reiterând aceleași motive

avute în vedere la judecarea apelului.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele

invocate, înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat.

În ce privește primul motiv de recurs, înalta Curte

constată că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 1 C. proc. pen. întrucât, potrivit dispozițiilor art. 389 alin. (2) C. proc.

pen., contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) se introduce la

instanța la

care a rămas definitivă ultima

hotărâre, în speță Tribunalul Arad.

În ce privește celelalte critici, din examinarea

actelor și lucrărilor

dosarului rezultă că,

contestatorul a fost condamnat definitiv prin sentința

penală nr. 15 din

17 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad iar prin ordonanța nr. 60/P/2010 din data

de 16 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de acesta și, totodată, declinarea cauzei în

favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești pentru efectuarea de

cercetări sub aspectul comiterii

infracțiunii

prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 C. pen.

Prin urmare, împotriva contestatorului nu s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, ordonanța dată de

procuror nu constituie o hotărâre definitivă astfel cum prevăd dispozițiile art.

386 lit. d) C. proc. pen. și nu poate produce niciun efect în raport cu

hotărârea judecătorească, așa încât, decizia instanței de apel este legală și

temeinică, iar recursul declarat de contestator este nefondat si urmează a fi

respins.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul la plata

cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de contestatorul D.I.M. împotriva deciziei penale nr.

148/A din 22 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția

penală.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 17 ianuarie

2013.