ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4293/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 451 din 04 martie 2010 a Tribunalului Galați, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație „cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acest stat”.

În speță, din declarația dată de pârât la data de 03 noiembrie 2009, instanța a reținut că acesta a ieșit din țară la data de 21 ianuarie 2009 cu destinația Italia, în Italia a locuit în orașul Bologna, împreună cu soția sa, care este cetățean italian și cu care este căsătorit din data de 23 august 1999. Pârâtul a menționat că a fost reținut de poliția italiană pe motivul unei infracțiuni comise în anul 1998, fiind închis într-un centru pentru străini și pe data de 03 noiembrie 2009 a fost returnat în România. Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovezi în sensul că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în textul legal invocat, Tribunalul a constatat că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

S-a mai reținut că, ulterior datei aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetățean român la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislației naționale care o reglementează, dar în concordanță cu legislația comunitară. Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

De asemenea, cerințele restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la liberă circulație, consacrat și de art. 25 Constituția României, sunt enunțate și prin dispozițiile art. 53 din Constituție.

Potrivit dispoziției constituționale menționate, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav” [alin. (1)], iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății [alin. (2)]. Instanța a reținut, astfel, că măsura de returnare cetățeanului român dispusă de autoritățile statului italian nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la situația concretă a cetățeanului în cauză.

Față de probele dosarului instanța de fond a constatat că în cauză nu a fost făcută nicio dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății privind ordinea publică, securitate și sănătatea publică. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București, iar prin decizia civilă nr. 201 din 28 iulie 2010 a Curții de Apel Galați s-a respins apelul reclamantei, reținându-se următoarele considerente: Așa cum s-a reținut și de către prima instanță, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru cetățeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.

Măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetățean român la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislației naționale care o reglementează, dar în concordanță cu legislația comunitară. Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”, iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În raport de dispozițiile legale mai sus citate, instanța de apel a constatat că simpla împrejurare că față de pârât s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea pe teritoriul României nu este suficientă prin ea însăși pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit. Faptul că pârâtul a fost reținut pe teritoriul Italiei pentru săvârșirea în anul 1998 a unor infracțiuni nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea libertății de circulație, câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că pârâtul, prin conduita sa, constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

S-a mai reținut că în caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație, astfel cum a solicitat reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, se susține că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, neluând în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 și nici cele ale decretului prefectului provinciei Palermo. Or, susține recurenta, instanța nu a ținut seama și de faptul că pârâtul a fost expulzat de Statul Italian pentru săvârșirea unor infracțiuni de natură penală, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Orice măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să țină cont de principiul proporționalității. Curtea de Justiție a Comunității Europene în cauza C-33/07 (cauza Jipa – prima hotărâre a Curții de Justiție a Comunității Europene într-o cauză care privește România) a statuat că dreptul la liberă circulație include atât dreptul de a intra într-un stat membru, precum și dreptul individului de a părăsi statul său de origine.

Dacă statul membru de origine ar putea restrânge dreptul de a părăsi teritoriul său și de a intra pe teritoriul altui stat membru, fără o justificare validă, ar însemna că libertățile fundamentale garantate de Tratatul Comunității Europene, ar fi lipsite de efectivitate. Curtea de Justiție a Comunității Europene mai reține că dreptul la liberă circulație nu este absolut, el poate fi limitat prin Tratat și prin măsurile de aplicare a Tratatului. Aceste limitări sunt astfel prevăzute de art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/EC care prevede că libertatea de circulație poate fi restrânsă „inter alia” pe motive de ordine publică. Referitor la conceptul de ordine publică Curtea de Justiție a Comunității Europene a reținut în hotărârea sus evocată, că el trebuie interpretat strict și că scopul ei nu poate fi determinat în parte de fiecare stat membru, fără controlul instituțiilor comunitare.

Astfel, conceptul de ordine publică include pe lângă perturbarea ordinii sociale și existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unei valori fundamentale ale societății. Astfel, orice limitare a dreptului la liberă circulație a persoanelor trebuie adoptată în scopul protecției securității publice a statului care adoptă măsura. Ca atare, o asemenea limitare nu poate fi bazată numai pe motive furnizate de către un alt stat membru care a decis repatrierea unui cetățean al Uniunii de pe teritoriul său în statul de origine, care dorește să impună măsura de restrângere. Din perspectiva celor expuse, starea de fapt reținută în cauză, nu îndeplinește condițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/EC, cum de altfel bine a reținut instanța de apel.

Așa fiind, față de cele expuse, susținerile recurentei sunt nefondate, și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 201 din 28 iulie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.