ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4293/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 451 din 04 martie 2010 a Tribunalului Galați, acțiunea reclamantei a fost respinsă

ca nefondată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație „cu privire

la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o

desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României

sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acest stat”.

În speță, din declarația

dată de pârât la data de 03 noiembrie 2009, instanța a reținut că acesta a ieșit

din țară la data de 21 ianuarie 2009 cu destinația Italia, în Italia a locuit în

orașul Bologna, împreună cu soția sa, care este cetățean italian și cu care este

căsătorit din data de 23 august 1999. Pârâtul a menționat că a fost reținut de poliția

italiană pe motivul unei infracțiuni comise în anul 1998, fiind închis într-un centru

pentru străini și pe data de 03 noiembrie 2009 a fost returnat în România.

Având în vedere că reclamanta

nu a făcut dovezi în sensul că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în

textul legal invocat, Tribunalul a constatat că în cauză nu se poate reține incidența

dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

S-a mai reținut că, ulterior

datei aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii temporare a exercitării

dreptului unui cetățean român la libera circulație în statele membre ale Uniunii

Europene poate fi dispusă în baza legislației naționale care o reglementează, dar

în concordanță cu legislația comunitară.

Potrivit art. 2 alin.

(2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească

orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

De asemenea, cerințele

restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la liberă

circulație, consacrat și de art. 25 Constituția României, sunt enunțate și prin

dispozițiile art. 53 din Constituție.

Potrivit dispoziției constituționale

menționate, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai

prin lege și numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securității naționale,

a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor;

desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale,

ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav” [alin. (1)], iar restrângerea

poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind

să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu

și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății [alin. (2)].

Instanța a reținut, astfel,

că măsura de returnare cetățeanului român dispusă de autoritățile statului italian

nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul

de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat,

necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către

instanța națională prin raportare la situația concretă a cetățeanului în cauză.

Față de probele dosarului

instanța de fond a constatat că în cauză nu a fost făcută nicio dovadă în sensul

unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă

și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății privind ordinea

publică, securitate și sănătatea publică.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date București, iar prin decizia civilă nr. 201 din 28 iulie 2010 a Curții

de Apel Galați s-a respins apelul reclamantei, reținându-se următoarele considerente:

Așa cum s-a reținut și

de către prima instanță, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru

cetățeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat se poate dispune restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate.

Măsura restrângerii temporare

a exercitării dreptului unui cetățean român la libera circulație în statele membre

ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislației naționale care o reglementează,

dar în concordanță cu legislația comunitară.

Potrivit art. 2 alin.

(2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească

orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea

ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pe de altă parte, potrivit

art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți

poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea

securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor

și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor

unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”,

iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică,

măsura trebuind să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată

în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În raport de dispozițiile

legale mai sus citate, instanța de apel a constatat că simpla împrejurare că față

de pârât s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea pe teritoriul

României nu este suficientă prin ea însăși pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului

român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.

Faptul că pârâtul a fost

reținut pe teritoriul Italiei pentru săvârșirea în anul 1998 a unor infracțiuni

nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea libertății de circulație,

câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că pârâtul, prin conduita sa,

constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării

exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

S-a mai reținut că în

caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație,

astfel cum a solicitat reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității

în adoptarea măsurii restrictive.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date București, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului

și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, se susține că

instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, neluând în considerare

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici cele ale

decretului prefectului provinciei Palermo.

Or, susține recurenta,

instanța nu a ținut seama și de faptul că pârâtul a fost expulzat de Statul Italian

pentru săvârșirea unor infracțiuni de natură penală, motiv pentru care îndepărtarea

acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Orice măsură de restrângere

a dreptului la liberă circulație trebuie să țină cont de principiul proporționalității.

Curtea de Justiție a Comunității

Europene în cauza C-33/07 (cauza Jipa – prima hotărâre a Curții de Justiție a Comunității

Europene într-o cauză care privește România) a statuat că dreptul la liberă circulație

include atât dreptul de a intra într-un stat membru, precum și dreptul individului

de a părăsi statul său de origine.

Dacă statul membru de

origine ar putea restrânge dreptul de a părăsi teritoriul său și de a intra pe teritoriul

altui stat membru, fără o justificare validă, ar însemna că libertățile fundamentale

garantate de Tratatul Comunității Europene, ar fi lipsite de efectivitate.

Curtea de Justiție a Comunității

Europene mai reține că dreptul la liberă circulație nu este absolut, el poate fi

limitat prin Tratat și prin măsurile de aplicare a Tratatului.

Aceste limitări sunt astfel

prevăzute de art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/EC care prevede că libertatea

de circulație poate fi restrânsă „inter alia” pe motive de ordine publică.

Referitor la conceptul

de ordine publică Curtea de Justiție a Comunității Europene a reținut în hotărârea

sus evocată, că el trebuie interpretat strict și că scopul ei nu poate fi determinat

în parte de fiecare stat membru, fără controlul instituțiilor comunitare.

Astfel, conceptul de ordine

publică include pe lângă perturbarea ordinii sociale și existența unei amenințări

reale, prezente și suficient de grave la adresa unei valori fundamentale ale societății.

Astfel, orice limitare

a dreptului la liberă circulație a persoanelor trebuie adoptată în scopul protecției

securității publice a statului care adoptă măsura.

Ca atare, o asemenea limitare

nu poate fi bazată numai pe motive furnizate de către un alt stat membru care a

decis repatrierea unui cetățean al Uniunii de pe teritoriul său în statul de origine,

care dorește să impună măsura de restrângere.

Din perspectiva celor

expuse, starea de fapt reținută în cauză, nu îndeplinește condițiile art. 27 alin.

(1) din Directiva 2004/38/EC, cum de altfel bine a reținut instanța de apel.

Așa fiind, față de cele

expuse, susținerile recurentei sunt nefondate, și nefiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației

și Internelor împotriva deciziei nr. 201 din 28 iulie 2010 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2011.