ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2514/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 112 din 30 martie 2006

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a admis excepția de

prescripție a aplicării sancțiunii, formulată de reclamantul I.E. și în consecință,

a dispus anularea hotărârii din 25 august 2004 emisă de Consiliul Superior al Magistraturii.

În motivarea sentinței

se reține că prin hotărârea atacată s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția

de magistrat, pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 46 lit. c) teza

a II-a din Legea nr. 92/1992, respectiv pentru că a „dispărut buna reputație”, față

de împrejurarea existenței Ordonanței din 18 noiembrie 2002 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat

la art. 289 C. pen. și aplicarea unei sancțiuni administrative de 100 RON conform

art. 18

1

C. pen.

În drept s-a stabilit

că pârâtul nu a exercitat acțiunea disciplinară în termenul de un an prevăzut de

art. 124 din Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească, republicată, admițând

astfel excepția prescripției răspunderii disciplinare și anulând actul atacat, cu

referire la art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în vigoare

la data introducerii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, susținând că instanța

de fond a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea greșită a legii - motive de recurs ce se încadrează în prevederile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că eliberarea din funcție nu a fost dispusă ca o sancțiune disciplinară,

astfel cum greșit a reținut instanța de fond, stabilind că era obligatorie cercetarea

disciplinară, conform art. 125 din Legea nr. 92/1992 republicată. Art. 92 alin.

(1) lit. f) din actul normativ menționat prevede că magistratul poate fi eliberat

din funcție dacă „nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 46 lit. a)-e)”,

actul atacat reținând că procurorul I.E. a încălcat dispozițiile art. 46 alin.

(1) lit. c) teza a II-a din lege (condiția de „bună reputație”), concluzie dedusă

din faptul că a fost cercetat penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 289 C. pen.

Se precizează că art.

46 din legea enunțată nu prevedea o procedură anume ce trebuia urmată pentru a se

constata că un judecător nu mai îndeplinește una din condițiile impuse pentru a

avea calitatea de magistrat și de asemenea, art. 96 și art. 92 nu erau cuprinse

în capitolul de lege care se referă la răspunderea disciplinară a magistraților,

astfel că Consiliul Superior al Magistraturii nu era obligat să urmeze procedura

instituită de art. 121-130 din Legea nr. 92/1992.

Se susține, astfel, de

către recurent că actul atacat este un act administrativ supus controlului instanței

de contencios administrativ în baza Legii nr. 29/1990, acțiunea fiind supusă condiției

de îndeplinire a procedurii prealabile prevăzută de art. 5 din lege. Întrucât reclamantul-intimat

nu a urmat această procedură, instanța de fond ar fi trebuit să respingă acțiunea

ca inadmisibilă, în baza textului de lege menționat.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În legătură cu natura

juridică a actului atacat - hotărârea din 26 august 2006 a Consiliului Superior

al Magistraturii - instanța de fond, în mod corect a stabilit că art. 92 din Legea

nr. 92/1992 reglementează limitativ cazurile în care magistrații pot fi eliberați

din funcție.

Împrejurarea că pentru

situația prevăzută de art. 92 lit. f) din legea menționată nu este prevăzută o procedură

specială de adoptare sau emitere a hotărârii de către Consiliul Superior al Magistraturii,

nu înseamnă că în toate ipotezele la care face trimitere acest text, respectiv cele

de la art. 46 lit. a)-e), se poate dispune eliberarea din funcție a magistraților

fără îndeplinirea unor condiții procedurale reglementate de alte articole de lege.

Astfel, art. 121 din Legea

nr. 92/1992 stabilește că magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la

îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului

serviciului sau prestigiului justiției, iar art. 122 din aceeași lege prevede ca

abateri disciplinare la lit. g) manifestările care aduc atingere onoarei și reputației

profesionale.

Este evident astfel că

neîndeplinirea de către magistratul aflat în funcție, a condiției bunei-reputații,

presupune săvârșirea de către acesta a unei abateri disciplinare, respectiv săvârșirea

unei fapte prin care au fost încălcate normele deontologice, iar pentru aplicarea

uneia din sancțiunile prevăzute de art. 123 din Legea nr. 92/1992 se impune respectarea

procedurii obligatorii prevăzută de art. 124-131, deci inclusiv efectuarea cercetării

prealabile.

În consecință, în mod

corect instanța de fond a reținut că măsura luată față de reclamant are caracter

disciplinar, iar procedura și termenele de aplicare a sancțiunii sunt cele reglementate

pentru răspunderea disciplinară.

Astfel, în mod legal și

temeinic a fost admisă excepția prescripției răspunderii disciplinare, nefiind de

conceput ca aprecierea referitoare la inexistența bunei reputații a magistratului

să intervină abia la trei ani după apariția motivului ce a condus la această concluzie,

în speță intimatul-reclamant continuând să-și exercite, în acest interval de timp

îndatoririle de serviciu, obținând calificative maxime; în acest sens, instanța

de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 124 din Legea nr. 92/1992

care prevăd un termen limită de un an pentru aplicarea sancțiunii disciplinare,

termen calculat de la data săvârșirii pretinsei abateri.

În ceea ce privește motivul

de recurs privind excepția lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 5 din

Legea nr. 29/1990, în mod corect instanța de fond a respins această excepție ca

neîntemeiată, datorită priorității legii speciale, respectiv art. 129 din Legea

nr. 92/1992 republicată, care prevede un termen de contestare în justiție a actului

emis de Consiliul Superior al Magistraturii, de 30 de zile de la comunicare.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată

că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 112 din 30

martie 2006 a Curți de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2008.