ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3773/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 214 din 23 aprilie 2009 a

Tribunalului Dâmbovița în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin.

(1) lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.L.-M., la 2 ani închisoare.

În baza art. 3 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a)

și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost condamnat același inculpat la 4 ani

închisoare.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C.

pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite,

și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.

Au fost aplicate inculpatului

dispozițiile art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. raportat la

art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a stabilit

inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de câte

1 an, și s-a aplicat, în baza art. 35 alin. (3) C. pen., pedeapsa complimentară

cea mai grea, anume, interzicerea acestor drepturi pe o durată de 1 an.

În baza art. 17 alin. (1) și alin.

(2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea cantităților de hașiș de 0,95

grame găsită asupra martorului P.I., și de 44,44 grame, găsite în cutia poștală

a inculpatului, cât și a sumei de 60 RON dobândită din vânzarea de hașiș, sumă

ce a fost depusă la C.B. - Sucursala Târgoviște cu chitanța din 19 decembrie 2008.

În baza art. 88 C. proc. pen. s-a

dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive de la 11

decembrie 2008 la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut

arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc.

pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în

sumă de 300 RON.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut, în esență, că în luna octombrie 2009 inculpatul a fost în vizită la

fratele său în Italia iar la întoarcere a adus în țară, fără drept, circa 50 gr

hașiș pentru consum propriu și pentru vânzare, iar în zilele de 9 și respectiv

11 decembrie 2008 a vândut în două rânduri hașiș martorului P.I..

Instanța a apreciat că situația de

fapt reținută și vinovăția inculpatului rezultă cu certitudine din probele

administrate în cauză, înlăturând din ansamblul probator declarația

inculpatului dată în fața instanței, prin care a susținut că drogurile nu au

fost aduse din afara țării, fiind cumpărate de la două persoane din C.S. din

Târgoviște în luna septembrie 2008, dar și declarația martorului C.A.C. care

susține afirmația inculpatului, ambele depoziții fiind considerate pro causa.

Împotriva sentinței penale

pronunțată de prima instanță a declarat apel inculpatul M.L.M., care a

criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a susținut că nu se face

vinovat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc și de

introducerea în țară fără drept a unor asemenea substanțe, ci numai de

săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc pentru consum propriu.

Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 73 din

24 iunie 2009 a admis apelul declarat de inculpatul, M.L.M., C. și M., născut

la 26 septembrie 1981, în prezent aflat în P.M.

A desființat în parte în latură

penală Sentința penală nr. 214 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Dâmbovița și

în consecință:

A descontopit pedeapsa rezultantă de

4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 1 an în pedepsele

componente acelea de:

- 2 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art.

74 lit. a) și 76 alin. (1) lit. c) C. pen. și pedeapsa complementară de un an

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b)

C. pen.;

- 4 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74

lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. și pedeapsa complementară de un an

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b)

C. pen.;

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul M.L.M. pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu

aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. c) C. pen.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței.

În baza art. 383 alin. (1

1

)

și (2) C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din

pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive de la 11 decembrie

2008 la zi.

Pentru a dispune astfel instanța de

control judiciar a apreciat că situația de fapt, împrejurările și modalitatea

săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000 săvârșită de inculpat au fost corect reținute de prima

instanță pe baza probelor administrate în cauză, din coroborarea cărora a

rezultat fără dubiu vinovăția inculpatului în comiterea acestei fapte.

S-a constatat de asemenea că

instanța de fond a individualizat corect pedeapsa aplicată pentru infracțiunea

de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

având în vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. cărora le-a acordat

eficiența cuvenită.

În ce privește infracțiunea de

introducere în țară de droguri de risc fără drept, prev. de art. 3 alin. (1)

din același act normativ, faptă pentru care de asemenea inculpatul a fost

trimis în judecată, instanța de apel a apreciat că în cauză nu există probe

certe și temeinice pe care să se fundamenteze o soluție de condamnare și nici

măcar indicii suficiente în susținerea unei asemenea stări de fapt.

Ca urmare instanța de apel a dispus

achitarea inculpatului pentru săvârșirea acestei infracțiuni argumentându-și

hotărârea în sensul că singura dovadă a presupusei introduceri în țară a

substanțelor interzise este declarația singulară a inculpatului aflată la fila

26 dos.urm.pen., declarație retractată ulterior justificat de către inculpat.

A mai reținut instanța în

considerentele deciziei că nicio altă dovadă nu există la dosar din care să

reiasă în mod rezonabil că inculpatul ar fi comis infracțiunea prev. de art. 3

alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar simplele afirmații ale unor martori în

sensul că aveau cunoștință despre împrejurarea că inculpatul frecventa țări ca

Italia și Spania nu pot avea relevanță în ce privește dovada comiterii

infracțiunii de introducere de droguri de risc, în țară fără drept.

S-a concluzionat în sensul că o

condamnare a inculpatului doar pe considerentul că acesta a afirmat la un

moment dat că ar fi adus hașișul din Italia, fără ca această afirmație să se

coroboreze cu alte probe, nu se justifică cu atât mai mult cu cât o astfel de

infracțiune dată fiind natura ei intrinsecă, se probează de obicei prin

surprinderea în flagrant, ori prin alte probe directe în măsură să formeze

convingerea cu privire la săvârșirea unei astfel de fapte.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

DIICOT, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei

achitări a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, solicitându-se casarea deciziei recurate și

menținerea sentinței penale pronunțată de instanța de fond.

Se susține în motivele scrise de

recurs că în cauză există dovezi în sensul că inculpatul a comis și această

infracțiune, respectiv declarația inculpatului de la urmărirea penală în care a

recunoscut că în luna octombrie 2008 a adus droguri din Italia, de unde le-a

cumpărat cu suma de 30 euro de la niște marocani, afirmând că drogurile s-au

aflat în geamantanul său atunci când a intrat în țară prin vama Nădlag, declarație

menținută și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală și care se

coroborează cu depoziția martorului P.I. care a declarat că avea cunoștință

despre frecventele deplasări ale inculpatului în Italia dar și că inculpatul

i-a relatat că ar fi adus de acolo o cantitate mai mare de hașiș pentru

vânzare.

Examinând hotărârea recurată,

respectiv actele și lucrările din dosar Înalta Curte constată, că recursul

declarat de Parchet este nefondat.

Susținerea recurentului în sensul că

în speță s-a dovedit fără echivoc săvârșirea de către inculpatul M.L.M. a

infracțiunii de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, este

infirmată de probele administrate.

Declarația singulară a inculpatului

în acest sens făcută în faza de urmărire penală nu se coroborează cu celelalte

probe ale cauzei, inculpatul revenind de altfel ulterior asupra susținerilor

sale.

Retractarea declarației în faza

cercetării judecătorești a fost justificată de către inculpat prin faptul că

inițial a considerat că astfel puteau fi protejate persoanele din România de la

care a cumpărat în realitate drogurile - persoane identificate ulterior - și

pentru ca părinții săi să nu afle despre activitatea respectivă.

Cum potrivit art. 63 alin. (2) C.

proc. pen. "probele nu au valoare mai dinainte stabilită", aprecierea

acestora fiind făcută în urma examinării tuturor probelor administrate, în mod

corect instanța de apel a constatat că singura "dovadă" a săvârșirii

de către inculpat a infracțiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 respectiv declarația inițială a inculpatului nu se coroborează cu

nicio altă probă, astfel că în mod justificat a înlăturat-o.

Pe de altă parte afirmațiile

martorului P.I., la care face referire recurentul, au fost apreciate corect de

către aceeași instanță ca fiind lipsite de relevanță sub aspectul probator în

ceea ce privește comiterea de către inculpat a infracțiunii de introducere în

țară de droguri de risc, fără drept, cât timp afirmațiile respective au avut un

caracter general și au avut în vedere faptul că inculpatul făcea dese deplasări

în Italia și Spania, fără a se referi în mod concret la o eventuală acțiune a

inculpatului de introducere în țară a substanțelor respective.

Așa fiind, soluția instanței de apel

care a apreciat că în cauză nu se poate dispune condamnarea inculpatului și

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr.

143/2000, doar pe baza unor afirmații care nu se coroborează cu nicio altă

probă și în lipsa unor elemente concrete pe baza cărora să poată fi stabilite

existența faptei și vinovăția inculpatului, este o soluție legală și temeinică,

a cărei casare nu se impune.

Pentru aceste considerente recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT

apare ca fiind nefondat și urmează a fi respins ca atare, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen. se va deduce

din pedeapsa aplicată timpul reținerii și arestării preventive a inculpatului.

Văzând și disp. art. 192 alin. (3)

C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT

împotriva Deciziei penale nr. 73 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul

M.L.M.

Deduce din pedeapsa aplicată timpul

reținerii și al arestării preventive de la 11 decembrie 2008 la 13 noiembrie

2009.

Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului.

Onorariul parțial pentru apărătorul

desemnat din oficiu în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 noiembrie 2009.