Decizia nr. 157/2012 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 25 a Tribunalului Dâmbovița

Prin sentința nr. 25 martie 2010, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâta SC O. SA Târgoviște și în consecință a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 126.804,4 lei încasată necuvenit și la prejudiciul suferit urmare nerestituirii sumei necuvenite, calculat prin aplicarea procentului de 0,15 % la suma încasată necuvenit, de la data de 23 martie 2009 și până la achitarea debitului. Cererea reconvențională formulată de pârâta a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între reclamanta în calitate de cumpărător și pârâtă, în calitate de vânzător s-a încheiat la data de 30 iunie 2008 un contract comercial de vânzare-cumpărare a unor cantități de oțel beton de diferite sortimente, reclamanta cumpărător achitând suma de 126.804,4 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor comandate, mărfuri care nu au fost puse la dispoziția cumpărătorului, din culpa pârâtei care, în calitate de vânzător nu a executat obiectul contractului. Totodată, tribunalul reține că societatea pârâtă a fost notificată de reclamanta, la data de 23 martie 2009, în legătură cu executarea contractului pârâta refuzând rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului ivit, continuând să folosească suma încasată în baza unui contract neexecutat, ceea ce, în opinia tribunalului impune concluzia temeiniciei și capătului de cerere privind obligarea pârâtei și la plata contravalorii prejudiciului suferit, prin aplicarea procentului de 0,15 % la suma încasată necuvenit de la 23 martie 2009 și până la achitarea integrală a debitului.

Sentința nr. 384 din 25 martie 2010 a Tribunalului Dâmbovița ca prima instanță, a fost confirmată ca legală și temeinică de instanța de apel, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ, prin decizia nr. 99 din 5 octombrie 2010, de respingere, ca nefondat, a apelului declarat în cauză de pârâta SC O. SA. II – Cererea de lămurire cu privire la înțelesul întinderea sau aplicarea dispozitivului.

La data de 28 octombrie 2010, reclamanta SC R. SA a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., de lămurire cu privire la aplicarea dispozitivului sentinței nr. 384/2010 a Tribunalului Dâmbovița, în sensul înscrierii în dispozitivul sentinței a mențiunii cu privire la acordarea procentului de 0,15 % cu titlu de penalități pe zi de întârziere.

Prin Încheierea din data de 16 decembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița, legal investit cu soluționarea cererii de lămurire, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantă. Tribunalul a apreciat că cererea de lămurire a dispozitivului sentinței formulate de reclamantă, nu mai prezintă interes deoarece creanța a fost recuperată de către parte, reținând în acest sens, că, Judecătoria Târgoviște învestită cu cererea de executare silită a sentinței nr. 384/2010 prin încheierea din 18 noiembrie 2010, a respins cererea constatând că debitoarea SC O. SA a făcut dovada faptului achitării debitului. Sub un al doilea aspect, examinând contractul părților, tribunalul apreciază că procentul de 0,15 % nu poate fi stabilit pe zi de întârziere, fiind un procent total.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel reclamanta susținând, în esență, că se impunea admiterea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 384/2010 a Tribunalului Dâmbovița, deoarece executarea de bună voie a sentinței de către pârâta a vizat numai plata sumei de 126.804,6 lei, la data de 20 octombrie 2010, penalitățile acordate potrivit dispozitivului, de 0,15 % nefiind achitate datorită neclarităților din dispozitiv, situație în care cererea de lămurire este pe deplin justificată. Prin decizia nr. 46 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, apreciind că solicitarea reclamantei nu se încadrează în dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., deoarece tinde la modificarea dispozitivului sentinței prin înlocuirea prejudiciului acordat cu plata unor penalități de întârziere, aspecte care nu puteau fi valorificate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege împotriva sentinței nr. 384/2010. Totodată, instanța de apel apreciază că prin respingerea cererii de executare silită formulată de reclamantă, conform încheierii date de instanța de executare la 18 noiembrie 2010, reclamanta nu mai poate repune în discuție aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC R. SA a declarat recurs la data de 7 iunie 2011, în termen legal, solicitând modificarea deciziei și încheierii pronunțate în cauză cu consecința admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței. Potrivit recurenta, dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. își găsesc pe deplin incidența în cauză, în condițiile în care, prin acțiune s-a solicitat atât plata sumei nedatorate de 126.806 lei cât și penalități de 0,15 % de întârziere începând cu data de 23 martie 2009, și până la achitarea sumei, cerere care a fost admisă în totalitate prin sentința nr. 384/2010, omisiunea mențiunii de aplicare a procentului de 0,15 % pe zi de întârziere fiind evidentă. Intimata pârâtă a formulat întâmpinare la cererea de recurs, prin care a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 302 1 C. proc. civ., excepție care a fost respinsă potrivit celor consemnate în practicaua acestei decizii. Pe fondul recursului, intimata a susținut că solicitarea reclamantei reprezintă o modificare a dispozitivului sentinței prin schimbarea naturii prejudiciului acordat, în penalități de întârziere, așa cum, a fost statuat, în mod corect de instanța de apel prin decizia atacată. Concluzionând intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, verificând decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurenta SC R. SA este fondat pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză, art. 281 1 C. proc. civ. Normele de procedură instituite de art. 281 1 C. proc. civ., permit instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii sau să înlăture dispozițiile potrivnice din cuprinsul dispozitivului, atunci când redactarea dispozitivului hotărârii nu este suficient de clară și explicită sau conține dispoziții potrivnice. Curtea amintește că dispozitivul hotărârii constituie unul din elementele esențiale care intră în conținutul hotărârii, după art. 261 C. proc. civ., procedura instituită prin art. 281 1 urmărind soluționarea cu celeritate a unor astfel de cereri, evitând exercitarea unei căi de atac pentru îndreptarea omisiunii sau impreciziei instanței în redactarea dispozitivului. Cererea reclamantei recurente cu privire la aplicarea procentului de 0,15 % la suma ce constituie debitul principal (126.804,4 lei) de la data de 23 martie 2009 și până la achitarea sa, se încadrează în ipoteza art. 281 1 C. proc. civ. omisiunea mențiunii „pe zi de întârziere” fiind evidentă, în condițiile în care instanța acorda această penalitate pe o perioadă pe care o precizează explicit respectiv de la data de 23 martie 2009 dată când s-a cerut restituirea sumei și până la data achitării integrale a debitului. Această concluzie rezultă și din considerentele hotărârii potrivit cărora instanța reține culpa societății pârâte în calitate de vânzătoare, constând în neexecutarea obiectului contractului, și pe cale de consecință îndreptățirea reclamantei la restituirea sumei achitate cu titlu de preț și acoperirea prejudiciului suferit prin nerestituirea sumei încasate necuvenit, respectiv penalitățile de întârziere de 0,15 % pe zi solicitate de reclamant prin cererea precizatoare. Această lămurire nu reprezintă o modificare a fondului dreptului substanțial dedus judecății, așa cum afirmă instanța de apel, fără o justificare pertinentă, deoarece penalitățile acordate prin dispozitiv de la data de 23 septembrie 2009 și până la achitarea debitului principal au constituit obiectul dedus judecății prin cererea introductivă și precizatoare, care a fost admisă în tot. În sfârșit, argumentul instanței de apel întemeiat pe executarea de bună voie a hotărârii de către pârâte și respingerea cererii de executare silită formulată de reclamantă, nu este de natură să ducă la respingerea cererii de lămurire în condițiile în care executarea a vizat numai debitul principal rămânând în dispută chestiunea calculului penalităților. De altfel, opunerea intimatei la acordarea penalităților de 0,15 % pe zi de întârziere, dovedește că cererea de lămurire a dispozitivului sentinței este pe deplin justificată, deoarece părțile din litigiu aflate pe poziții de contradictorialitate interpretează întinderea dispozitivului în mod diferit, datorită omisiunii instanței de a preciza explicit aplicarea penalităților de întârziere de 0,15 % acordate, pe zi de întârziere. Cum, procentul de 0,15 % penalităților de întârziere este acordat pe o anumită perioadă cuprinsă între data când s-a cerut restituirea sumei și data achitării efective a debitului, aplicarea lui pe zi de întârziere rezultă implicit dar indubitabil din modul de redactare al dispozitivului și din considerentele care îl explicitează. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite prezentul recurs și va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului reclamantei și schimbarea încheierii din 16 decembrie 2010 a tribunalului Dâmbovița cu consecința admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 384/2010 pronunțată de aceeași instanță constatând că procentul de 0,15 % se aplică pe zi de întârziere. Cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului, va fi respinsă față de dispozițiile art. 281 3 alin. (2) C. proc. civ., după care părțile nu pot fi obligate la cheltuielile legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii.