ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3180/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3180/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând, în condițiile
art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:
Instanța de fond
Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 762 din 20 mai 2009 a respins ca
inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. formulat
de reclamantul Ț.C.A. în contradictoriu cu pârâtul V.T. A fost admisă excepția prescripției
și a fost respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare
din 5 noiembrie 1996 ca prescris. Cererea pârâtului privind obligarea reclamantului
la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanța de apel
Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă
nr. 201 A din 18 martie 2010 a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte
sentința apelată, în sensul că a luat act de renunțarea la judecata celui de al
II – lea capăt de cerere referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare
încheiat conform Legii nr. 112/1995.
În motivarea acestei soluții
instanța de apel a reținut în esență următoarele:
Acțiunea precizată în
repetate rânduri cu care instanța a fost sesizată a privit două capete de cerere:
constatarea preferabilității titlului de proprietate al reclamantului față de titlul
pârâtului și respectiv, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât
în temeiul Legii nr. 112/1995.
Primul capăt de cerere
a fost corect respins față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. care consacră
în alin. (2) caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în
realizare, în raport de faptul că reclamantul nu a cerut lăsarea imobilului în deplină
proprietate și posesie.
S-a apreciat că prin respingerea
acestui capăt de cerere reclamantului nu i se aduce atingere dreptului de acces
la justiție, conceput ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, în condițiile
în care instanța europeană recunoaște statelor membre o marjă suficient de largă
de apreciere în reglementarea mijloacelor procedurale puse la dispoziția părților
pentru valorificarea drepturilor și intereselor lor legitime, cu condiția ca aceste
mijloace să nu facă în mod concret practic imposibil accesul la o instanță.
S-a constatat că în cauză
reclamantul are posibilitatea să promoveze o acțiune în revendicare, ca fiind mijlocul
specific și cel mai eficient de protejare a dreptului de proprietate.
Referitor la capătul doi
de cerere s-a constatat că reclamantul, prin precizarea de acțiune formulată la
19 martie 2009, a arătat că înțelege să renunțe la judecată, privind anularea contractului
de vânzare-cumpărare încheiat de pârât.
Sub acest din urmă aspect
s-a apreciat întemeiat apelul reclamantului întrucât deși renunțase la judecată
pentru acest al doilea capăt de cerere instanța a respins acțiunea ca prescrisă,
încălcând astfel principiul disponibilității, care guvernează procesul civil și
deci cu încălcarea art. 124 alin. (5) C. proc. civ.
Recurs
Împotriva deciziei Curții
de Apel reclamantul a declarat în termen recurs.
Recursul a fost întemeiat
în drept pe dispozițiile art. 312 C. proc. civ. fără indicarea motivelor prevăzute
expres de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat soluția
instanței de apel pentru netemeinicie deoarece instanța s-a pronunțat doar pe ½
din primul capăt de cerere deși a fost învestită să se pronunțe pe întreg acest
capăt de cerere prin precizarea din 7 mai și 26 februarie 2009 când a declarat că
dacă se stabilește preferința pentru titlul său, apartamentul ar urma să fie lăsat
în deplină proprietate și liniștită posesie nemaifiind necesară judecarea cererii
de anulare a contractului.
Recurentul a susținut
că prin soluția dată a fost împiedicat să recupereze apartamentul luat prin fraudă
și printr-o cauză ilicită și i s-a îngrădit astfel dreptul la judecată.
S-a solicitat casarea
deciziei pentru că nu s-a intrat în judecarea fondului.
Analiza instanței de
recurs
Examinând decizia atacată
prin prisma criticilor formulate instanța constată că aceasta este legală și temeinică.
Cadrul procesual în raport
de precizările succesive ale reclamantului a fost corect stabilit.
În petiția din dosarul
de fond, reclamantul a indicat textual „vă reamintesc că nu am cerut decât compararea
de titluri de proprietate asupra apartamentului din strada G.A. în baza art. 111
alin. (1) C. proc. civ. și nimic altceva” și precizează în mod expres „am renunțat
și renunț să se judece anularea contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie
1996 pe numele pârâților”.
Ca urmare în mod corect
s-a constatat că primul capăt de cerere întemeiat pe art. 111 C. proc. civ. este
inadmisibil și ca urmare cererea a fost soluționată pe cale de excepție, neputându-se
intra în fondul cauzei.
Văzând că în cauză au
fost respectate dispozițiile legale reținute în modalitatea de soluționare a acțiunii
iar instanța de apel în mod temeinic a constatat acest lucru cu corecția referitoare
la adaptarea soluției în raport de măsura și limitele în care reclamantul a înțeles
să învestească instanța, s-a constatat că recursul este nefondat și în temeiul
art. 312, art. 1 C. proc. civ. a fost respins cu consecința menținerii deciziei
Curții de Apel București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. împotriva deciziei nr. 201A din 18
martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 aprilie 2011.