ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3386/2011

Ședința publică de la 1 noiembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6748 din 30 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M.D. SRL împotriva pârâților B.M. și B.D. având ca obiect constatarea desființării de plin drept a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 521 din 8 martie 2009 de BNP S.F., ca urmare a realizării condițiilor stabilite prin pactul comisoriu de gradul IV prevăzut în art. II, secțiunea „Transmiterea Proprietății”, paragraf IV lit. b), cu consecința repunerii părților în starea anterioară încheierii antecontractului.

Prin aceeași sentință a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâții B.M. și B.D., constatându-se că antecontractul de vânzare-cumpărare menționat a fost desființat de plin drept din culpa reclamantei ca urmare a îndeplinirii condițiilor pactului comisoriu de grad IV stipulat la art. II, Secțiunea „Transmiterea Proprietății”, paragraf V, părțile fiind repuse în situația anterioară. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, respectiv să facă dovada deținerii sumei de 6.000.000 Euro și nici a posibilității înmânării pârâților unei scrisori de garanție bancară sau a unui alt efect bancar agreat de B.R.D.

pentru suma de 8.750.000 Euro. În acest context, reținând culpa reclamantei pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a considerat că nu erau îndeplinite condițiile necesare operării pactului comisoriu de gradul IV în favoarea reclamantei. Referitor la cererea reconvențională s-a reținut că pârâții în condițiile în care s-au îndeplinit obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, operarea pactului comisoriu de gradul IV stipulat la articolul II secțiunea „Transmiterea proprietății” paragraful V, în favoarea pârâților reclamanți este complet justificată. Împotriva acestei sentințe și a încheierii pronunțate la 16 septembrie 2010 a declarat apel reclamanta SC M.D.

SRL. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 603 din 6 decembrie 2010, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă. Instanța de apel a reținut că apelul reclamantei împotriva încheierii pronunțate de instanța de fond la 16 septembrie 2010, prin care s-a respins ca nefondată cererea reclamantei de înlăturare din dispozitivul hotărârii nr. 6748 din 30 aprilie 2009 a mențiunii referitoare la repunerea părților în situația anterioară, este nefondat întrucât dispozitivul sentinței nu cuprinde elemente contradictorii care ar putea fi susceptibile de înlăturare prin admiterea cererii reclamantei întemeiată pe prevederile art. 281 1 C. proc. civ., mențiunea privitoare la repunerea părților în situația anterioară fiind obligatorie în cazul rezoluțiunii de drept a unui antecontract de vânzare-cumpărare, aceasta reprezentând consecința juridică esențială a desființării retroactive a unui contract de vânzare-cumpărare.

Pentru a respinge, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței instanța de apel a reținut, în esență, că prin antecontract nu au fost stabilite aspectele care puteau fi considerate vicii ale titlului de proprietate al intimaților și nu s-a prevăzut obligația prezentării de către pârâți a unor acte suplimentare și nici obligația constituirii unor garanții personale, că titlul de proprietate al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 918 din 27 aprilie 2005 nu a fost contestat de terțe persoane, că reclamanta avea posibilitatea invocării pactului comisoriu de gradul IV în cazul constatării unor vicii ale titlului de proprietate, lucru pe care nu l-a făcut până la termenul limită stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și plata prețului (4 iulie 2007), recunoscând astfel titlul de proprietate menționat, că evenimentele de după data de 4 iulie 2007 invocate de reclamantă sunt simple demersuri unilaterale întreprinse de ea pentru a crea aparența unor relații contractuale care încetaseră însă la data menționată și că instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 983 C. civ.

Împotriva deciziei Curții de apel București a declarat recurs reclamanta SC M.D. SRL, solicitând în principal casarea deciziei recurate și a încheierilor premergătoare și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, să se dispună admiterea apelului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul schimbării sentinței pronunțate de Tribunalul București și a admiterii cererii principale și a respingerii cererii reconvenționale. S-au invocat ca temeiuri de drept ale recursului prevederile art. 304 pct. 1, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și cele ale art. 312 alin. (3) și (5) și art. 314 C. proc. civ. Primul motiv de recurs invocat este cel întemeiat pe pct. 1 al art. 304 C. proc. civ.: ,,când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale” și prin acesta recurenta a înțeles să conteste încheierea din 10 mai 2010 prin care a fost anulată ca netimbrată cererea de recuzare formulată de reclamanta-apelantă.

Se susține că unul din membrii completului de judecată a participat la soluționarea cererii de recuzare din eroare și cu încălcarea prevederilor art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și că această situație reprezintă un viciu de alcătuire a completului de judecată care lovește de nulitate absolută această încheiere. Se solicită casarea deciziei atacate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) și art. 314 C. proc. civ. invocându-se nelegalitatea respingerii cererilor de probe formulate de reclamantă (motiv ce vizează și încheierea pronunțată de instanța de apel la data de 8 martie 2010), întrucât instanța a refuzat orice probe ce puteau fi administrate în susținerea motivelor de apel, fiind de neconceput ca o instanță să respingă fără vreo motivare o probă pertinentă, pentru ca apoi să concluzioneze contrariul situației ce se încercă a fi probat.

S-a susținut nemotivarea deciziei pronunțate de Curtea de apel București, lipsind argumentele pentru care instanța a înlăturat toate motivele de apel formulate de reclamanta-apelantă. Astfel, nu există, în cuprinsul încheierii prin care s-au respins probele sau în cuprinsul deciziei, nicio motivare generică sau oricât de generală pentru această măsură luată de instanță, nu s-au analizat efectele juridice ale declarațiilor făcute de pârâtul B.M. în adresa transmisă la 3 iulie 2010, nu se amintește măcar de o serie de probe care atestă că antecontractul era în ființă după data de 4 iulie 2007 și nici nu se justifică de ce instanța de apel le-a înlăturat (declarația notarială a lui A.L.P. și corespondența electronică dintre reprezentanții reclamantei și avocatul pârâților).

Nu se analizează semnificațiile juridice ale declarației notariale a pârâților privind rezoluțiunea antecontractului din septembrie 2007 și ale notificării transmise reclamantei la 27 septembrie 2007, nepronunțarea asupra actelor ce dovedesc demersurile făcute de către intimați pentru remedierea viciilor identificate în cadrul procesului de verificare a actelor de proprietate de către reclamantă și ignorarea înscrisurilor care atestă rezultatul negativ al procesului de verificare și al notificării către intimați a acestui proces negativ. Se concluzionează că situația de fapt în ce privește cauza de față nu este complet probantă și că instanța își bazează afirmațiile pe probe insuficiente împrejurări care au condus la o insuficientă cercetare a fondului cauzei și la o greșită stabilire a situației de fapt.

În temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin recurs, se solicită modificarea hotărârii recurate întrucât instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv al antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și pârâți. În acest sens se susține că instanța a interpretat greșit următoarele dispoziții contractuale: cele privind plata prețului la îndeplinirea oricăreia din cele două condiții care vizau finalizarea procesului de verificare a actelor doveditoare a dreptului de proprietate și termenul de 3 luni de la semnarea antecontractului și clauzele antecontractului referitoare la procesul de verificare (procesul de due-dillingence).

Astfel s-a ignorat existența condiției suspensive prevăzută la Capitolul Prețul, pct. 2 a cărei analiză și interpretare corectă ar fi dus la concluzia inexistenței obligației reclamantei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, față de neîndeplinirea condiției suspensive. Instanța trebuia să observe probele necontestate în sensul rezultatului negativ al procesului de due-dillingence și să reține că obligația reclamantei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare nu s-a născut, față de neîndeplinirea condiției suspensive. Sub același temei de drept se mai invocă faptul că ,,instanța de apel a interpretat în mod greșit declarațiile intimaților din Încheierea de certificare de fapte din data de 4 iulie 2007 ,,întrucât încheierea nu conține o declarație neechivocă a intimaților în sensul de a face aplicabile prevederile pactului comisoriu prevăzut în favoarea acestora.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține că decizia atacată este lipsit de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii deoarece instanța a reținut în mod greșit că reclamanta avea posibilitatea de a invoca pactul comisoriu prevăzut în favoarea acesteia doar până la data de 4 iulie 2007 pentru că din probele de la dosar rezultă că la data respectivă viciile transferului dreptului de proprietate erau deja constatate, fiind notificat rezultatul negativ al verificărilor efectuate de reclamantă, iar dreptul său de opțiune, născut din contract, putea fi exercitat pe toată durata existenței antecontractului: Invocarea pactului comisoriu de gradul IV reprezintă doar o consecință a neexecutării obligațiilor contractuale însă neinvocarea acestuia nu scutește partea care nu și-a respectat obligațiilor să suporte orice alte consecințe ale faptelor sale.

De asemenea s-au încălcat dispozițiile art. 1201 C. civ. și principiul de drept substanțial civil reglementat de acestea în sensul că pârâții nu și-au executat obligația contractuală stabilită de părți privitoare la viciile dreptului de proprietate iar neexecutarea obligației contractuale își produce efectele indiferent de invocarea sau nu a pactului comisoriu și ea poate avea ca efecte și refuzul creditorului obligației neexecutate de a finaliza încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În considerarea specificului pactului comisoriu de gradul IV și față de formularea neechivocă a clauzei care îl cuprinde, reclamanta era singura în măsură să îl invoce iar aceasta nu înțeles să opteze pentru acea variantă la data de 4 iulie 2007 ci abia la 19 septembrie 2007, având în vedere refuzul categoric al pârâților promitenți de a executa în natură obligațiile asumate.

Tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în finalul recursului, se invocă și nelegalitatea soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de lămurire a înțelesului sentinței pronunțate de Tribunalul București în prezenta cauză, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor art. 281 1 C. proc. civ., acestea fiind incidente întrucât dispozitivul sentinței conține o constatare cu privire la repunerea părților în situația anterioară și nu dispune pentru viitor. O atare dispoziție putea fi pronunțată oricând ci doar atunci când este solicitată de către părți. Intimații pârâți au depus întâmpinare prin care au cerut respingerea recursului și au combătut motivele invocate de către recurentă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurenta SC M.D. SRL Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Este de menționat de la început că unele din motivele și argumentele invocate de recurentă se repetă, sub alte formulări și sub alte temeiuri de drept, așa încât nu este cazul că și răspunsurile date acestora să fie repetitive. Pe de altă parte, unele dintre critici și argumente, deși expuse prin invocarea unora din motivele de recurs prevăzute, expres și limitativ, de art. 304 C. proc. civ., nu se încadrează în niciunul din aceste motive ci vizează administrarea și interpretarea probelor de către instanță și starea de fapt stabilită de către prima instanță și cea de apel, aspecte ce nu pot face obiectul unei examinări în calea extraordinară a recursului, din perspectiva modului de reglementare a acestei căi de atac.

Primul motiv de recurs, privind greșita alcătuire a instanței, este nefondat, el încadrându-se în motivul vizat de prevederile pct. 1 al art. 304 C. proc. civ. Faptul că un judecător care se afla pe lista de permanență, a participat, din eroare și la judecata prezentei cauze nu constituie o încălcare a prevederilor Codului de procedură civilă privind alcătuirea instanței. Aceasta întrucât instanța nu este alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când completul de judecată nu este format din numărul de judecători prevăzut de lege, când în completul de judecată s-au aflat judecători incompatibili sau recuzabili, precum și atunci când instanța nu a fost constituită cu reprezentant al Ministerului Public, deși legea prevede obligativitatea concluziilor sale.

Or, în prezenta cauză, pentru soluționarea cererii de recuzare - anulată ca netimbrată - completul a fost alcătuit din numărul legal de judecători și niciunul din membrii completului nu era incompatibil și nu a fost recuzat. Prevederile Regulamentului de ordine interioară a instanțelor referitoare la desemnarea judecătorilor ce alcătuiesc complete de judecată nu sunt de natură să modifice sau să înfrângă prevederile Codului de procedură civilă, ci ele țin de domeniul organizării interne a activității instanței și vizează disciplina profesională. Cel de al doilea motiv de recurs este nefondat întrucât, deși se face trimitere la pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., toate argumentele invocate privesc administrarea probelor de către instanțe, respectiv respingerea unor probe propuse de reclamantă, interpretarea acestora și stabilirea stării de fapt.

Se invocă nelegalitatea respingerii cererilor de probe formulate de reclamantă dar nu se indică dispozițiile legale încălcate prin respingerea acestor cereri, or, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel are posibilitatea să aprecieze necesitatea încuviințării unor cereri de completare a probelor deja administrate la prima instanță. Or, în cauză instanța de apel a respins cererea de audiere a unui martor și de verificare de scripte a unui înscris prin raportare la o teză probatorie contrazisă printr-un act autentic. Sub acest aspect instanțele au făcut și o corectă aplicare a prevederilor art. 177-178 C. proc. civ. respingând cererea reclamantei de verificare de scripte întrucât înscrisul a cărui verificare se cerea nu avea calitatea de înscris original în accepțiunea art. 139 alin. (1) C. proc.

civ. Este neîntemeiată susținerea recurentei că în decizia atacată lipsesc argumentele pentru care instanța a înlăturat toate motivele de apel formulate de reclamantă precum și faptul că nu se motivează respingerea cererilor de probațiune după cum sunt neîntemeiate și vizează doar aspecte de apreciere a probelor și stabilirea stării de fapt susținerile privind neanalizarea efectelor juridice ale declarației pârâtului B.M., înlăturarea unor probe, neanalizarea semnificației juridice a declarației notariale a pârâților, nepronunțarea pe unele probe privind demersurile pentru remedierea viciilor titlului de proprietate și ignorarea unor înscrisuri.

De altfel instanțele au făcut o examinare corectă a probelor prin prisma prevederilor legale și a celor exprese din antecontractul de vânzare-cumpărare, împiedicând încercarea reclamantei de a eluda clauza conform căreia orice modificare a convenției trebuie făcută prin act adițional subscris de ambele părți și au reținut corect că titlul de proprietate al pârâților, menționat în antecontract, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 918 din 27 aprilie 2005, care nu a fost contestat de terți și că, în consecință, verificările suplimentare cu privire la situația autorului intimaților nu erau necesare. Nu este fondat nici motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

în primul rând pentru că el nu vizează o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății ci a unor clauze cuprinse în antecontract, clauze cu privire la care chiar recurenta reclamantă introduce un dubiu privind natura și conținutul lor, situație în care interpretarea dată de instanță constituie o chestiune de fapt care nu poate fi criticată în recurs pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Actul juridic dedus judecății – antecontractul de vânzare-cumpărare dintre părți – nu a fost denaturat în nici un fel de instanță și nici părțile nu au susținut acest lucru iar clauzele contractuale ,- inclusiv cele privind pactele comisorii de gradul IV obligația de plată a restului de preț și înmânarea garanției pentru restul de preț, au fost corect interpretate de instanțe în conformitate cu prevederile legale referitoare la interpretarea clauzelor contractuale, respectiv art. 969-970 și art. 977-985 C. civ.

Instanțele nu numai că nu au ignorat existența prevederii care, potrivit recurentei ar institui o condiție suspensivă pentru plata prețului, ci au interpretat corect clauzele contractuale privind verificarea titlului pârâților promitenți, data la care trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare, data și condițiile de plată a prețului și condițiile în care se activa pactul comisoriu de gradul IV. De asemenea, este nejustificată invocarea sub același temei de drept, respectiv pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ., a faptului că instanța de apel ar fi interpretat în mod greșit ,,declarațiile intimaților” din încheierea de certificare de fapte, pe de o parte pentru că nu este vorba de actul dedus judecății – acesta fiind antecontractul de vânzare-cumpărare – iar, pe de alta, pentru că recurenta însăși susține că nu e vorba de o declarație neechivocă și deci, fiind vorba de o declarație echivocă – în accepțiunea recurentei – ea nu are un ,,înțeles lămurit și vădit neîndoielnic” ce ar face aplicabil pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., respectiv că decizia atacată ar fi dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că instanțele au reținut în mod corect și-au argumentat că reclamanta recurentă a avut posibilitatea de a invoca pactul comisoriu prevăzut în favoarea sa doar până la data de 4 iulie 2007 deoarece în antecontract s-a stabilit expres și imperativ că dreptul acesteia de a invoca pactul comisoriu în raport de rezultatul verificărilor poate fi exercitat ,,nu mai târziu de 4 iulie 2007”. Totodată s-au stabilit corect condițiile și limitele de aplicare a clauzelor convenționale iar susținerea recurentei că putea invoca pactul comisoriu și după data stabilită expres și imperativ în antecontract este eronată.

Antecontractul a fost rezoluționat, la inițiativa pârâților intimați, la data de 4 iulie 2007 – când aceștia erau gata să execute obligația de încheiere a contractului de vânzare –cumpărare, având executate toate celelalte obligații și când reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații – și deci nu și-a mai produs efecte până la data de 19 septembrie 2007, așa cum, neîntemeiat, susține recurenta reclamantă. În consecință, prin decizia recurată nu au fost încălcate prevederile art. 1201 C. civ. ci s-au aplicat în mod corect, reținând că au fost îndeplinite condițiile necesare, stipulate în antecontract, pentru ca pactul comisoriu convenit în favoarea pârâților să fie eficace și deci aceștia și-au putut exercita acest drept, pe care, de altfel, l-au și exercitat printr-o conduită expresă și de necontestat.

Aplicarea mecanismului convențional privind pactul comisoriu de gradul IV a fost determinată de neexecutarea în mod culpabil, de către reclamanta-recurentă a obligațiilor sale, la data prevăzută în antecontract privind plata prețului și prezentarea scrisorii de garanție bancară agreată de B.R.D. S.G. Ultimul motiv de recurs, întemeiat tot pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și care vizează nelegalitatea soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 16 septembrie 2010, prin care s-a respins cererea de lămurire a înțelesului sentinței, este și el nefondat, atât soluția instanței cât și motivarea acesteia fiind legale. Astfel, în mod corect s-a reținut că prevederile art. 282 1 C. proc.

civ. își găsesc aplicare numai atunci când există contradicție în cadrul dispozitivului iar nu și atunci când se invocă existența unor contradicții între dispozitiv și considerente, or, în cauza de față nu există contradicții între prevederile din dispozitivul sentinței și nici reclamanta recurentă nu a susținut așa ceva iar repunerea părților în situația anterioară este consecința juridică firească a desființării retroactive a unui contract. Mai mult, reclamanta nu a invocat prin apelul său, declarat și motivat anterior cererii de lămurire a dispozitivului, un motiv care să privească neclaritatea dispozitivului sentinței atacate.

În partea finală a capitalului 1 ,,Situația de fapt și cadrul procesual aferent speței” din motivele de recurs, respectiv în cea privitoare la ,,Soluționarea cererilor de recuzare a completului de judecată formulată de către subscrisa la Curtea de Apel București „ (1.3) se arată că ,,precizăm în mod expres că înțelegem să atacăm prin prezentul recurs și toate încheierile pronunțate de Curtea de Apel București prin care au fost respinse în mod nelegal cererile de recuzare formulate de către subscrisa (și anume Încheierile din 8 martie 2010, 10 mai 2010, 14 iunie 2010 și 13 septembrie 2010)”. În pofida acestei precizări, în dezvoltarea motivelor de recurs nu se regăsește nici un motiv sau argument care să vizeze încheierile menționate.

Cu toate acestea examinarea încheierilor menționate ca fiind atacate și ele cu recurs relevă că aceste încheieri sunt legale și temeinice și că, nici în privința lor nu există vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.D. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 603 din 6 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.