ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3386/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3386/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 1 noiembrie 2011
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința comercială nr. 6748 din 30 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a
VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M.D.
SRL împotriva pârâților B.M. și B.D. având ca obiect constatarea desființării
de plin drept a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 521
din 8 martie 2009 de BNP S.F., ca urmare a realizării condițiilor stabilite
prin pactul comisoriu de gradul IV prevăzut în art. II, secțiunea „Transmiterea
Proprietății”, paragraf IV lit. b), cu consecința repunerii părților în starea anterioară
încheierii antecontractului.
Prin
aceeași sentință a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâții B.M.
și B.D., constatându-se că antecontractul de vânzare-cumpărare menționat a fost
desființat de plin drept din culpa reclamantei ca urmare a îndeplinirii
condițiilor pactului comisoriu de grad IV stipulat la art. II, Secțiunea
„Transmiterea Proprietății”, paragraf V, părțile fiind repuse în situația
anterioară.
Pentru
a pronunța această soluție prima instanță a
reținut în
esență faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile
asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, respectiv să facă dovada
deținerii sumei
de 6.000.000 Euro și nici a
posibilității înmânării pârâților unei
scrisori de garanție bancară sau
a unui alt efect bancar agreat de B.R.D. pentru suma de 8.750.000 Euro.
În
acest context, reținând culpa reclamantei pentru
neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a considerat
că
nu erau îndeplinite condițiile necesare operării pactului comisoriu
de gradul IV în favoarea reclamantei.
Referitor
la cererea reconvențională s-a reținut că pârâții în condițiile în care s-au
îndeplinit obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare,
operarea pactului comisoriu de gradul IV stipulat la articolul II secțiunea
„Transmiterea proprietății” paragraful V, în favoarea pârâților
reclamanți este complet justificată.
Împotriva
acestei sentințe și a încheierii pronunțate la 16 septembrie 2010 a declarat
apel reclamanta SC M.D. SRL.
Curtea
de Apel București, prin decizia comercială nr. 603 din 6 decembrie 2010, a
respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă.
Instanța
de apel a reținut că apelul reclamantei împotriva încheierii pronunțate de
instanța de fond la 16 septembrie 2010, prin care s-a respins ca nefondată
cererea reclamantei de înlăturare din dispozitivul hotărârii nr. 6748 din 30
aprilie 2009 a mențiunii referitoare la repunerea părților în situația
anterioară, este nefondat întrucât dispozitivul sentinței nu cuprinde elemente contradictorii
care ar putea fi susceptibile de înlăturare prin admiterea cererii reclamantei
întemeiată pe prevederile art. 281
1
C. proc. civ., mențiunea privitoare
la repunerea părților în situația anterioară fiind obligatorie în cazul
rezoluțiunii de drept a unui antecontract de vânzare-cumpărare, aceasta
reprezentând consecința juridică esențială a desființării retroactive a unui
contract de vânzare-cumpărare.
Pentru
a respinge, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței instanța de
apel a reținut, în esență, că prin antecontract nu au fost stabilite aspectele care
puteau fi considerate vicii ale titlului de proprietate al intimaților și nu
s-a prevăzut obligația prezentării de către pârâți a unor acte suplimentare și
nici obligația constituirii unor garanții personale, că titlul de proprietate al
pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 918 din 27
aprilie 2005 nu a fost contestat de terțe persoane, că reclamanta avea
posibilitatea invocării pactului comisoriu de gradul IV în cazul constatării
unor vicii ale titlului de proprietate, lucru pe care nu l-a făcut până la
termenul limită stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în
formă autentică și plata prețului (4 iulie 2007), recunoscând astfel titlul de
proprietate menționat, că evenimentele de după data de 4 iulie 2007 invocate de
reclamantă sunt simple demersuri unilaterale întreprinse de ea pentru a crea
aparența unor relații contractuale care încetaseră însă la data menționată și
că instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 983 C. civ.
Împotriva deciziei Curții de apel București a declarat
recurs reclamanta
SC M.D. SRL, solicitând în principal casarea deciziei
recurate și a încheierilor premergătoare și trimiterea cauzei spre rejudecare
iar în subsidiar, să se dispună admiterea apelului, modificarea în tot a
deciziei recurate în sensul schimbării sentinței pronunțate de Tribunalul București
și a admiterii cererii principale și a respingerii cererii reconvenționale.
S-au invocat ca temeiuri de drept ale recursului prevederile art. 304 pct. 1, 7,
8 și 9 C. proc. civ. și cele ale art. 312 alin. (3) și (5) și art. 314 C. proc.
civ.
Primul
motiv de recurs invocat este cel întemeiat pe pct. 1 al art. 304 C. proc. civ.:
,,când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale” și prin
acesta recurenta a înțeles să conteste încheierea din 10 mai 2010 prin care a
fost anulată ca netimbrată cererea de recuzare formulată de
reclamanta-apelantă. Se susține că unul din membrii completului de judecată a
participat la soluționarea cererii de recuzare din eroare și cu încălcarea prevederilor
art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor
judecătorești și că această situație reprezintă un viciu de alcătuire a completului
de judecată care lovește de nulitate absolută această încheiere.
Se
solicită casarea deciziei atacate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9
coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) și art. 314 C. proc. civ.
invocându-se nelegalitatea respingerii cererilor de probe formulate de
reclamantă (motiv ce vizează și încheierea pronunțată de instanța de apel la
data de 8 martie 2010), întrucât instanța a refuzat orice probe ce puteau fi
administrate în susținerea motivelor de apel, fiind de neconceput ca o instanță
să respingă fără vreo motivare o probă pertinentă, pentru ca apoi să concluzioneze
contrariul situației ce se încercă a fi probat.
S-a
susținut nemotivarea deciziei pronunțate de Curtea de apel București, lipsind
argumentele pentru care instanța a înlăturat toate motivele de apel formulate
de reclamanta-apelantă. Astfel, nu există, în cuprinsul încheierii prin care
s-au respins probele sau în cuprinsul deciziei, nicio motivare generică sau
oricât de generală pentru această măsură luată de instanță, nu s-au analizat efectele
juridice ale declarațiilor făcute de pârâtul B.M. în adresa transmisă la 3
iulie 2010, nu se amintește măcar de o serie de probe care atestă că
antecontractul era în ființă după data de 4 iulie 2007 și nici nu se justifică
de ce instanța de apel le-a înlăturat (declarația notarială a lui A.L.P. și
corespondența electronică dintre reprezentanții reclamantei și avocatul
pârâților). Nu se analizează semnificațiile juridice ale declarației notariale
a pârâților privind rezoluțiunea antecontractului din septembrie 2007 și ale
notificării transmise reclamantei la 27 septembrie 2007, nepronunțarea asupra
actelor ce dovedesc demersurile făcute de către intimați pentru remedierea
viciilor identificate în cadrul procesului de verificare a actelor de
proprietate de către reclamantă și ignorarea înscrisurilor care atestă rezultatul
negativ al procesului de verificare și al notificării către intimați a acestui
proces negativ. Se concluzionează că situația de fapt în ce privește cauza de
față nu este complet probantă și că instanța își bazează afirmațiile pe probe
insuficiente împrejurări care au condus la o insuficientă cercetare a fondului
cauzei și la o greșită stabilire a situației de fapt.
În
temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin recurs, se solicită modificarea
hotărârii recurate întrucât instanța, interpretând greșit actul juridic dedus
judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia, respectiv al antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între
reclamantă și pârâți. În acest sens se susține că instanța a interpretat greșit
următoarele dispoziții contractuale: cele privind plata prețului la
îndeplinirea oricăreia din cele două condiții care vizau finalizarea procesului
de verificare a actelor doveditoare a dreptului de proprietate și termenul de 3
luni de la semnarea antecontractului și clauzele antecontractului referitoare
la procesul de verificare (procesul de due-dillingence). Astfel s-a ignorat
existența condiției suspensive prevăzută la Capitolul Prețul, pct. 2 a cărei analiză și interpretare corectă ar fi dus la concluzia
inexistenței obligației reclamantei de a încheia contractul de
vânzare-cumpărare, față de neîndeplinirea condiției suspensive. Instanța
trebuia să observe probele necontestate în sensul rezultatului negativ al
procesului de due-dillingence și să reține că obligația reclamantei de a
încheia contractul de vânzare-cumpărare nu s-a născut, față de neîndeplinirea condiției
suspensive.
Sub
același temei de drept se mai invocă faptul că ,,instanța de apel a interpretat
în mod greșit declarațiile intimaților din Încheierea de certificare de fapte
din data de 4 iulie 2007 ,,întrucât încheierea nu conține o declarație
neechivocă a intimaților în sensul de a face aplicabile prevederile pactului
comisoriu prevăzut în favoarea acestora.
În
temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține că decizia atacată este lipsit
de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii deoarece
instanța a reținut în mod greșit că reclamanta avea posibilitatea de a invoca pactul
comisoriu prevăzut în favoarea acesteia doar până la data de 4 iulie 2007 pentru
că din probele de la dosar rezultă că la data respectivă viciile transferului
dreptului de proprietate erau deja constatate, fiind notificat rezultatul
negativ al verificărilor efectuate de reclamantă, iar dreptul său de opțiune,
născut din contract, putea fi exercitat pe toată durata existenței
antecontractului:
Invocarea
pactului comisoriu de gradul IV reprezintă doar o consecință a neexecutării
obligațiilor contractuale însă neinvocarea acestuia nu scutește partea care nu
și-a respectat obligațiilor să suporte orice alte consecințe ale faptelor sale.
De
asemenea s-au încălcat dispozițiile art. 1201 C. civ. și principiul de drept
substanțial civil reglementat de acestea în sensul că pârâții nu și-au executat
obligația contractuală stabilită de părți privitoare la viciile dreptului de
proprietate iar neexecutarea obligației contractuale își produce efectele
indiferent de invocarea sau nu a pactului comisoriu și ea poate avea ca efecte
și refuzul creditorului obligației neexecutate de a finaliza încheierea
contractului de vânzare-cumpărare.
În
considerarea specificului pactului comisoriu de gradul IV și față de formularea
neechivocă a clauzei care îl cuprinde, reclamanta era singura în măsură să îl invoce
iar aceasta nu înțeles să opteze pentru acea variantă la data de 4 iulie 2007
ci abia la 19 septembrie 2007, având în vedere refuzul categoric al pârâților
promitenți de a executa în natură obligațiile asumate.
Tot
în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în finalul recursului, se invocă și
nelegalitatea soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii
de respingere a cererii de lămurire a înțelesului sentinței pronunțate de Tribunalul
București în prezenta cauză, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor art.
281
1
C. proc. civ., acestea fiind incidente întrucât dispozitivul sentinței
conține o constatare cu privire la repunerea părților în situația anterioară și
nu dispune pentru viitor. O atare dispoziție putea fi pronunțată oricând ci
doar atunci când este solicitată de către părți.
Intimații
pârâți au depus întâmpinare prin care au cerut respingerea recursului și au
combătut motivele invocate de către recurentă.
Examinând
recursul prin prisma motivelor invocate de către recurenta SC M.D. SRL Înalta
Curte constată că acesta este nefondat.
Este
de menționat de la început că unele din motivele și argumentele invocate de
recurentă se repetă, sub alte formulări și sub alte temeiuri de drept, așa
încât nu este cazul că și răspunsurile date acestora să fie repetitive.
Pe
de altă parte, unele dintre critici și argumente, deși expuse prin invocarea
unora din motivele de recurs prevăzute, expres și limitativ, de art. 304 C.
proc. civ., nu se încadrează în niciunul din aceste motive ci vizează
administrarea și interpretarea probelor de către instanță și starea de fapt stabilită
de către prima instanță și cea de apel, aspecte ce nu pot face obiectul unei examinări
în calea extraordinară a recursului, din perspectiva modului de reglementare a acestei
căi de atac.
Primul
motiv de recurs, privind greșita alcătuire a instanței, este nefondat, el
încadrându-se în motivul vizat de prevederile pct. 1 al art. 304 C. proc. civ. Faptul
că un judecător care se afla pe lista de permanență, a participat, din eroare
și la judecata prezentei cauze nu constituie o încălcare a prevederilor Codului
de procedură civilă privind alcătuirea instanței. Aceasta întrucât instanța nu
este alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când completul de judecată
nu este format din numărul de judecători prevăzut de lege, când în completul de
judecată s-au aflat judecători incompatibili sau recuzabili, precum și atunci
când instanța nu a fost constituită cu reprezentant al Ministerului Public,
deși legea prevede obligativitatea concluziilor sale. Or, în prezenta cauză,
pentru soluționarea cererii de recuzare - anulată ca netimbrată - completul a
fost alcătuit din numărul legal de judecători și niciunul din membrii
completului nu era incompatibil și nu a fost recuzat.
Prevederile
Regulamentului de ordine interioară a instanțelor referitoare la desemnarea judecătorilor
ce alcătuiesc complete de judecată nu sunt de natură să modifice sau să
înfrângă prevederile Codului de procedură civilă, ci ele țin de domeniul organizării
interne a activității instanței și vizează disciplina profesională.
Cel
de al doilea motiv de recurs este nefondat întrucât, deși se face trimitere la
pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., toate argumentele invocate privesc administrarea
probelor de către instanțe, respectiv respingerea unor probe propuse de
reclamantă, interpretarea acestora și stabilirea stării de fapt.
Se
invocă nelegalitatea respingerii cererilor de probe formulate de reclamantă dar
nu se indică dispozițiile legale încălcate prin respingerea acestor cereri, or,
potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel are posibilitatea să
aprecieze necesitatea încuviințării unor cereri de completare a probelor deja
administrate la prima instanță.
Or,
în cauză instanța de apel a respins cererea de audiere a unui martor și de
verificare de scripte a unui înscris prin raportare la o teză probatorie
contrazisă printr-un act autentic.
Sub
acest aspect instanțele au făcut și o corectă aplicare a prevederilor art. 177-178
C. proc. civ. respingând cererea reclamantei de verificare de scripte întrucât
înscrisul a cărui verificare se cerea nu avea calitatea de înscris original în
accepțiunea art. 139 alin. (1) C. proc. civ.
Este
neîntemeiată susținerea recurentei că în decizia atacată lipsesc argumentele pentru
care instanța a înlăturat toate motivele de apel formulate de reclamantă precum
și faptul că nu se motivează respingerea cererilor de probațiune după cum sunt
neîntemeiate și vizează doar aspecte de apreciere a probelor și stabilirea stării
de fapt susținerile privind neanalizarea efectelor juridice ale declarației
pârâtului B.M., înlăturarea unor probe, neanalizarea semnificației juridice a
declarației notariale a pârâților, nepronunțarea pe unele probe privind demersurile
pentru remedierea viciilor titlului de proprietate și ignorarea unor
înscrisuri. De altfel instanțele au făcut o examinare corectă a probelor prin
prisma prevederilor legale și a celor exprese din antecontractul de
vânzare-cumpărare, împiedicând încercarea reclamantei de a eluda clauza conform
căreia orice modificare a convenției trebuie făcută prin act adițional subscris
de ambele părți și au reținut corect că titlul de proprietate al pârâților,
menționat în antecontract, este contractul de vânzare-cumpărare nr. 918 din 27
aprilie 2005, care nu a fost contestat de terți și că, în consecință,
verificările suplimentare cu privire la situația autorului intimaților nu erau
necesare.
Nu
este fondat nici motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 304 C. proc.
civ. în primul rând pentru că el nu vizează o interpretare greșită a actului
juridic dedus judecății ci a unor clauze cuprinse în antecontract, clauze cu
privire la care chiar recurenta reclamantă introduce un dubiu privind natura și
conținutul lor, situație în care interpretarea dată de instanță constituie o
chestiune de fapt care nu poate fi criticată în recurs pe temeiul art. 304 pct.
8 C. proc. civ.
Actul
juridic dedus judecății – antecontractul de vânzare-cumpărare dintre părți – nu
a fost denaturat în nici un fel de instanță și nici părțile nu au susținut acest
lucru iar clauzele contractuale ,- inclusiv cele privind pactele comisorii de
gradul IV obligația de plată a restului de preț și înmânarea garanției pentru
restul de preț, au fost corect interpretate de instanțe în conformitate cu
prevederile legale referitoare la interpretarea clauzelor contractuale,
respectiv art. 969-970 și art. 977-985 C. civ.
Instanțele
nu numai că nu au ignorat existența prevederii care, potrivit recurentei ar
institui o condiție suspensivă pentru plata prețului, ci au interpretat corect
clauzele contractuale privind verificarea titlului pârâților promitenți, data
la care trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare, data și condițiile de
plată a prețului și condițiile în care se activa pactul comisoriu de gradul IV.
De
asemenea, este nejustificată invocarea sub același temei de drept, respectiv
pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., a faptului că instanța de apel ar fi
interpretat în mod greșit ,,declarațiile intimaților” din încheierea de certificare
de fapte, pe de o parte pentru că nu este vorba de actul dedus judecății – acesta
fiind antecontractul de vânzare-cumpărare – iar, pe de alta, pentru că recurenta
însăși susține că nu e vorba de o declarație neechivocă și deci, fiind vorba de
o declarație echivocă – în accepțiunea recurentei – ea nu are un ,,înțeles
lămurit și vădit neîndoielnic” ce ar face aplicabil pct. 8 al art. 304 C. proc.
civ.
Referitor
la motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv că
decizia atacată ar fi dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta
Curte constată că instanțele au reținut în mod corect și-au argumentat că
reclamanta recurentă a avut posibilitatea de a invoca pactul comisoriu prevăzut
în favoarea sa doar până la data de 4 iulie 2007 deoarece în antecontract s-a
stabilit expres și imperativ că dreptul acesteia de a invoca pactul comisoriu
în raport de rezultatul verificărilor poate fi exercitat ,,nu mai târziu de 4
iulie 2007”. Totodată s-au stabilit corect condițiile și limitele de aplicare a
clauzelor convenționale iar susținerea recurentei că putea invoca pactul
comisoriu și după data stabilită expres și imperativ în antecontract este eronată.
Antecontractul a fost rezoluționat, la inițiativa pârâților intimați, la data
de 4 iulie 2007 – când aceștia erau gata să execute obligația de încheiere a
contractului de vânzare –cumpărare, având executate toate celelalte obligații
și când reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații – și deci nu și-a mai
produs efecte până la data de 19 septembrie 2007, așa cum, neîntemeiat, susține
recurenta reclamantă.
În
consecință, prin decizia recurată nu au fost încălcate prevederile art. 1201 C.
civ. ci s-au aplicat în mod corect, reținând că au fost îndeplinite condițiile
necesare, stipulate în antecontract, pentru ca pactul comisoriu convenit în
favoarea pârâților să fie eficace și deci aceștia și-au putut exercita acest
drept, pe care, de altfel, l-au și exercitat printr-o conduită expresă și de
necontestat. Aplicarea mecanismului convențional privind pactul comisoriu de
gradul IV a fost determinată de neexecutarea în mod culpabil, de către
reclamanta-recurentă a obligațiilor sale, la data prevăzută în antecontract
privind plata prețului și prezentarea scrisorii de garanție bancară agreată de B.R.D.
S.G.
Ultimul
motiv de recurs, întemeiat tot pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și care
vizează nelegalitatea soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii
din 16 septembrie 2010, prin care s-a respins cererea de lămurire a înțelesului
sentinței, este și el nefondat, atât soluția instanței cât și motivarea
acesteia fiind legale. Astfel, în mod corect s-a reținut că prevederile art. 282
1
C. proc. civ. își găsesc aplicare numai atunci când există contradicție în
cadrul dispozitivului iar nu și atunci când se invocă existența unor
contradicții între dispozitiv și considerente, or, în cauza de față nu există
contradicții între prevederile din dispozitivul sentinței și nici reclamanta recurentă
nu a susținut așa ceva iar repunerea părților în situația anterioară este
consecința juridică firească a desființării retroactive a unui contract. Mai
mult, reclamanta nu a invocat prin apelul său, declarat și motivat anterior
cererii de lămurire a dispozitivului, un motiv care să privească neclaritatea
dispozitivului sentinței atacate.
În
partea finală a capitalului 1 ,,Situația de fapt și cadrul procesual aferent
speței” din motivele de recurs, respectiv în cea privitoare la ,,Soluționarea cererilor
de recuzare a completului de judecată formulată de către subscrisa la Curtea de Apel București „ (1.3) se arată că ,,precizăm în mod expres că înțelegem să atacăm prin
prezentul recurs și toate încheierile pronunțate de Curtea de Apel București
prin care au fost respinse în mod nelegal cererile de recuzare formulate de
către subscrisa (și anume Încheierile din 8 martie 2010, 10 mai 2010, 14 iunie
2010 și 13 septembrie 2010)”. În pofida acestei precizări, în dezvoltarea
motivelor de recurs nu se regăsește nici un motiv sau argument care să vizeze
încheierile menționate.
Cu
toate acestea examinarea încheierilor menționate ca fiind atacate și ele cu
recurs relevă că aceste încheieri sunt legale și temeinice și că, nici în
privința lor nu există vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute
de art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de reclamanta SC M.D. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 603 din 6
decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1
noiembrie 2011.