ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 104/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele:

de apel

Prin decizia nr. 4/ A din 13 ianuarie 2011, Curtea de

Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice – D.G.F.P.M. împotriva sentinței civile nr. 1175 din 10

iunie 2010 a Tribunalului Mureș.

A modificat în parte sentința

în sensul că a respins petitul privitor la acordarea despăgubirilor solicitate

de reclamant.

A obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

În intervalul de 45 de zile

de la data publicării deciziei Curții Constituționale autoritățile competente

nu au pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

2.1. Motive

Reclamantul a declarat

recurs prin care a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală

deoarece, atunci când a făcut aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu a ținut cont de faptul că acțiunea sa era introdusă înainte de

intrare în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010.

Declararea

neconstituționalității unui text produce efecte numai pentru viitor, așa cum se

arată în Legea nr. 47/1992.

La rândul său, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs prin care a

criticat faptul că prin sentință s-a reținut în mod greșit constatarea

caracterului politic al măsurii administrative luate asupra antecesorului

reclamantului.

Cât privește obligarea la

plata cheltuielilor de judecată în primă instanță trebuia să se facă aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ., iar în apel, atâta timp cât apelul pârâtului a

fost admis, acordarea cheltuielilor de judecată nu se impunea.

2.2. Analiza recursurilor

Recursul declarat de

reclamant nu este întemeiat, criticile referitoare respingerea cererii de

acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 urmând a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept care

se pune în speță nu este, deci, cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre

o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un

drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține

că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În schimb, recursul declarat

de pârât este întemeiat în sensul următoarelor considerente:

Temeiul obligării la plata

cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., culpa procesuală. Or, câtă vreme a fost admis apelul declarat de

pârât, acesta nu putea fi obligat să suporte cheltuielile de judecate efectuate

de adversar în etapa apelului.

Instanța de apel a făcut

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu

consecința vătămării procesuale a pârâtului care a fost obligat în mod eronat

la cheltuieli de judecată. Această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată

decât prin casarea hotărârii, astfel încât critica formulată de recurent

întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de apel

va fi însă casată numai în parte, câtă vreme pârâtul nu a dedus controlului

judiciar în apel obligarea sa la cheltuieli de judecată prin sentință. Prin

urmare, această parte a sentinței a intrat în putere de lucru judecat, critica

făcută omisso medio neputând fi primită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de D.G.F.P. Mureș în numele pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 4/ A din 13 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie și în consecință:

Casează în parte

decizia în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de

400 lei cheltuieli de judecată.

Respinge recursul

declarat de reclamantul I.Z. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012