ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 330/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 330/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința nr. 194/F-CONT

din 9 martie 2011, Curtea de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.A.E. în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și

pe cale de consecință a obligat pârâta să emită decizia pentru imobilele ce fac

obiectul deciziei nr. 146 din 24 martie 2011.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Din probatoriul

administrat, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, M.A., a

înaintat notificările din 30 mai 2001 și 21 iunie 2001, cu privire la

restituirea în natură a imobilelor conac, plus dependințe precum și a terenului

în suprafață de 5 ha., situate în comuna Desa, județul Dolj, către SC A. SA

Craiova. La pct. 3 al celei de-a doua notificări, se specifică atașarea

înscrisurilor doveditoare, constând în actele de stare civilă și actele de

proprietate pentru imobile, atestându-se respectarea dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001. Este evidențiată, totodată, calitatea de moștenitoare a

autorului C.D. și exproprierea abuzivă a acestuia.

Prin Decizia nr. 146

din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova, prin lichidator, s-a respins

cererea de restituire în natură a imobilelor, stabilindu-se dreptul la

despăgubiri, cu înaintarea notificărilor și a înscrisurilor aferente către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul

A.N.P.R. După cum rezultă din factura fiscală din data de 04 iunie 2010, SC A.

SA Craiova, a transmis pârâtei decizia și înscrisurile.

Mai reține instanța

de fond că pârâta neagă primirea dosarului, deși din gramajul evidențiat în

facturile poștale înaintate de deținătoarea terenurilor către reclamantă

pârâtă, rezultă că, în afara deciziei, au fost înaintate și înscrisurile.

Consideră instanța de

fond că pârâta nu a verificat baza de date, lăsând în mod nejustificat

nesoluționată cererea formulată de către reclamantă, ceea ce a condus la încălcarea

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, așa încât s-a impun ca acțiunea să

fie admisă, iar pârâta să fie obligată să soluționeze dosarul reclamantei și să

emită o decizie pentru imobilele ce fac obiectul Deciziei nr. 146 din 24 martie

2010, emisă de SC A. SA Craiova.

În ceea ce privește

capătul nr. 2 al acțiunii constată instanța de fond că nu poate stabili

prejudiciul viitor pentru a dispune obligarea pârâtei la pata penalităților de

întârziere și daunelor morale, deoarece emiterea deciziei poate fi condiționată

de diligența ambelor părți, inclusiv a reclamantei care trebuie să-și

dovedească dreptul de proprietate asupra bunurilor.

De asemenea, se mai

apreciază că, cererea sub toate aspectele este și prematur formulată, nefiind

posibilă anticiparea și cuantificarea faptului că, nu se va conforma hotărârii

judecătorești pronunțată de instanță, iar dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004,

impun ca amendarea conducătorului unității să intervină numai dacă nu s-a

conformat hotărârii definitive și irevocabile în termenul prevăzut în cuprinsul

acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii, trebuie citat în cauză conducătorul

autorității publice.

declarate în cauză

Împotriva sentinței nr.

194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești - secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cât și reclamanta A.A.E., în temeiul art.

304 și art. 304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut,

în esență, următoarele:

2.1 Prin

recursul formulat, în temeiul art. 304 C. proc. civ., recurenta – pârâtă

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susține că în mod netemeinic

și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a dispus obligarea

la emiterea deciziei, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării

dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 48738/CC dar și de faptul că

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt

implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai

mare de soluționare a cererilor.

Mai arată recurenta-pârâtă

că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai

după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie

soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16

septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune

asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în

situații similare.

Se mai arată că în

privința reclamantei au fost parcurse etapele procedurii administrative,

dosarul fiind analizat în privința legalității cererii de restituire în natură

a imobilului, prilej cu care s-a constatat că din înscrisurile depuse la

dosarul înregistrat sub nr. 48738/CC rezultă faptul că imobilul notificat era

la momentul preluării abuzive, în proprietatea lui D.C. iar reclamanta nu a

făcut dovada calității de moștenitor al acestuia, precum și lipsa unor

înscrisuri di care să rezulte suprafața chioșcului din cărămidă pentru care se

acordă beneficii, pentru a se putea aprecia, astfel, asupra măsurilor

reparatorii pentru întreg imobilul.

Mai

susține recurenta-pârâtă că în condițiile în care entitatea care a emis decizia

privind soluționarea notificării în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

nu își îndeplinește obligația de a transmite dosarul aferent unei astfel de

decizii conținând toate înscrisurile doveditoare a dreptului de proprietate al

reclamantei asupra întregului imobil notificat, nu este posibilă evaluarea

respectivului imobil, respectiv emiterea deciziei conținând titlul de

despăgubire.

Mai

arată recurenta-pârâtă că, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de

faptul că etapa evaluării este condiționată, în privința dosarului, de

clarificarea aspectelor legate de calitatea de moștenitor și de întinderea

dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul notificat.

În concluzie,

recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza

reținând încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea

dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin

Decizia Comisiei nr. 2815

din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi

a persoanelor îndreptățite.

2.2 Prin

recursul formulat, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., reclamanta A.A.E.

susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a respins capătul doi de

cerere care viza tocmai aspecte ce asigură punerea în executare a deciziei

instanței.

Astfel,

arată recurenta-reclamantă că instanța de fond trebuia să stabilească un

termen, rezonabil de la data comunicării sentinței, și nu de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii, cu eludarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Mai

susține recurenta-reclamantă că cererea sa nu este prematură, întrucât amenda

prevăzută de art. 24 alin. (2) este aplicată în temeiul art. 18 alin. (6), care

nu prevede nicio condiție prealabilă pentru aplicarea amenzii, de genul să fie

rămasă irevocabilă hotărârea sau să fi expirat termenul pentru executare.

În

condițiile în care instanța stabilește o obligație, consideră

recurenta-reclamantă că aceasta poate să stabilească și sancțiunile de care

este pasibil pârâtul, în cazul în care nu respectă obligația impusă.

instanței de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză,

pentru considerentele arătate în continuare.

3.1 Înalta Curte

constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă

procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței

de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii

recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul

fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor

motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.

În acest context

Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând

că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16

din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit

obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după

înregistrarea dosarului nr. 48738/CC, aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010,

emisă de SC A. SA Craiova în favoarea reclamantei.

Este fără putere de tăgadă

că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în

interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu

poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a

fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate sau

arogându-și atribuții ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura

administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 și să aducă astfel, atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Chiar daca Legea nr. 247/2005

nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului

VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația

a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen

rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă,

termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a

documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate

reclamantei.

Pentru respectarea

termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în

așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de

față, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea

notificării către SC A. SA Craiova și nici până în prezent nu s-a emis decizia

reprezentând titlu de despăgubire

Nu pot fi primite

nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin

necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010 în

condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din

prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra

Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16

alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de

respingere în natură.

Așadar, punând în

discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de

soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă,

recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a

măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.

3.2 Este de

necontestat că la cererea părții interesate, instanța de contencios

administrativ, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, poate stabili,

în temeiul art. 18 alin. (6) din LCA, prin dispozitivul hotărârii pronunțate,

un termen de executare a obligațiilor stabilite în sarcina unei autorități

publice, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2), în cazul

nerespectării acestui termen.

Faptul că instanța de

fond a apreciat că în cauză nu se impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6)

din LCA, a unui termen de executare a obligației de emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire nu lipsește de eficiență hotărârea

pronunțată, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, în raport de

prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, care stabilesc, în

absența unui termen prevăzut în cuprinsul acesteia, un termen legal în care

autoritatea publică este obligată să-și îndeplinească această obligație,

respectiv 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Totodată, sancțiunile

prevăzute de art. 24 alin. (2) din LCA se aplică doar pentru neexecutarea fie

în termenul legal prevăzut de art. 24 alin. (1) din LCA fie în termenul

stabilit de instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 18 alin.

(6) din același act normative, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, așa

încât în mod corect instanța de fond a respins cererea privind obligarea

autorității pârâte la plata unor despăgubiri pentru întârziere, în condițiile

în care aceasta nu poate fi prezumată în culpă de neexecutare înainte de

expirarea termenului legal de executare.

Totodată, dat fiind

faptul că art. 24 alin. (2) din LCA sancționează refuzul de conformare a

autorității publice față de dispozițiile unei hotărâri irevocabile pronunțate

de instanța de contencios administrativ pentru ca sancțiunea pecuniară de 20% din

salariul minim brut pe economie să fie aplicată este necesar să se stabilească

atitudinea culpabilă a conducătorului autorității publice pârâte cu privire la

neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce nu este cazul în

cauză în condițiile în care o astfel de procedură este subsecventă actualei

etape judiciare.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat și în baza art. 312

C. proc. civ., urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de A.A.E. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.