ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 330/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 330/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Hotărârea atacată
cu recurs
Prin sentința nr. 194/F-CONT
din 9 martie 2011, Curtea de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.A.E. în
contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și
pe cale de consecință a obligat pârâta să emită decizia pentru imobilele ce fac
obiectul deciziei nr. 146 din 24 martie 2011.
Pentru a se pronunța
astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Din probatoriul
administrat, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, M.A., a
înaintat notificările din 30 mai 2001 și 21 iunie 2001, cu privire la
restituirea în natură a imobilelor conac, plus dependințe precum și a terenului
în suprafață de 5 ha., situate în comuna Desa, județul Dolj, către SC A. SA
Craiova. La pct. 3 al celei de-a doua notificări, se specifică atașarea
înscrisurilor doveditoare, constând în actele de stare civilă și actele de
proprietate pentru imobile, atestându-se respectarea dispozițiilor art. 22 din
Legea nr. 10/2001. Este evidențiată, totodată, calitatea de moștenitoare a
autorului C.D. și exproprierea abuzivă a acestuia.
Prin Decizia nr. 146
din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova, prin lichidator, s-a respins
cererea de restituire în natură a imobilelor, stabilindu-se dreptul la
despăgubiri, cu înaintarea notificărilor și a înscrisurilor aferente către
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul
A.N.P.R. După cum rezultă din factura fiscală din data de 04 iunie 2010, SC A.
SA Craiova, a transmis pârâtei decizia și înscrisurile.
Mai reține instanța
de fond că pârâta neagă primirea dosarului, deși din gramajul evidențiat în
facturile poștale înaintate de deținătoarea terenurilor către reclamantă
pârâtă, rezultă că, în afara deciziei, au fost înaintate și înscrisurile.
Consideră instanța de
fond că pârâta nu a verificat baza de date, lăsând în mod nejustificat
nesoluționată cererea formulată de către reclamantă, ceea ce a condus la încălcarea
dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, așa încât s-a impun ca acțiunea să
fie admisă, iar pârâta să fie obligată să soluționeze dosarul reclamantei și să
emită o decizie pentru imobilele ce fac obiectul Deciziei nr. 146 din 24 martie
2010, emisă de SC A. SA Craiova.
În ceea ce privește
capătul nr. 2 al acțiunii constată instanța de fond că nu poate stabili
prejudiciul viitor pentru a dispune obligarea pârâtei la pata penalităților de
întârziere și daunelor morale, deoarece emiterea deciziei poate fi condiționată
de diligența ambelor părți, inclusiv a reclamantei care trebuie să-și
dovedească dreptul de proprietate asupra bunurilor.
De asemenea, se mai
apreciază că, cererea sub toate aspectele este și prematur formulată, nefiind
posibilă anticiparea și cuantificarea faptului că, nu se va conforma hotărârii
judecătorești pronunțată de instanță, iar dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004,
impun ca amendarea conducătorului unității să intervină numai dacă nu s-a
conformat hotărârii definitive și irevocabile în termenul prevăzut în cuprinsul
acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 zile de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii, trebuie citat în cauză conducătorul
autorității publice.
Recursurile
declarate în cauză
Împotriva sentinței nr.
194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești - secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât pârâta Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cât și reclamanta A.A.E., în temeiul art.
304 și art. 304
1
C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut,
în esență, următoarele:
2.1 Prin
recursul formulat, în temeiul art. 304 C. proc. civ., recurenta – pârâtă
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susține că în mod netemeinic
și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a dispus obligarea
la emiterea deciziei, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării
dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 48738/CC dar și de faptul că
procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,
presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt
implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai
mare de soluționare a cererilor.
Mai arată recurenta-pârâtă
că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai
după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.
247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie
soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16
septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune
asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în
situații similare.
Se mai arată că în
privința reclamantei au fost parcurse etapele procedurii administrative,
dosarul fiind analizat în privința legalității cererii de restituire în natură
a imobilului, prilej cu care s-a constatat că din înscrisurile depuse la
dosarul înregistrat sub nr. 48738/CC rezultă faptul că imobilul notificat era
la momentul preluării abuzive, în proprietatea lui D.C. iar reclamanta nu a
făcut dovada calității de moștenitor al acestuia, precum și lipsa unor
înscrisuri di care să rezulte suprafața chioșcului din cărămidă pentru care se
acordă beneficii, pentru a se putea aprecia, astfel, asupra măsurilor
reparatorii pentru întreg imobilul.
Mai
susține recurenta-pârâtă că în condițiile în care entitatea care a emis decizia
privind soluționarea notificării în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,
nu își îndeplinește obligația de a transmite dosarul aferent unei astfel de
decizii conținând toate înscrisurile doveditoare a dreptului de proprietate al
reclamantei asupra întregului imobil notificat, nu este posibilă evaluarea
respectivului imobil, respectiv emiterea deciziei conținând titlul de
despăgubire.
Mai
arată recurenta-pârâtă că, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de
faptul că etapa evaluării este condiționată, în privința dosarului, de
clarificarea aspectelor legate de calitatea de moștenitor și de întinderea
dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul notificat.
În concluzie,
recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza
reținând încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea
dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin
Decizia Comisiei nr. 2815
din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi
a persoanelor îndreptățite.
2.2 Prin
recursul formulat, în temeiul art. 304
1
C. proc. civ., reclamanta A.A.E.
susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a respins capătul doi de
cerere care viza tocmai aspecte ce asigură punerea în executare a deciziei
instanței.
Astfel,
arată recurenta-reclamantă că instanța de fond trebuia să stabilească un
termen, rezonabil de la data comunicării sentinței, și nu de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, cu eludarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr.
554/2004.
Mai
susține recurenta-reclamantă că cererea sa nu este prematură, întrucât amenda
prevăzută de art. 24 alin. (2) este aplicată în temeiul art. 18 alin. (6), care
nu prevede nicio condiție prealabilă pentru aplicarea amenzii, de genul să fie
rămasă irevocabilă hotărârea sau să fi expirat termenul pentru executare.
În
condițiile în care instanța stabilește o obligație, consideră
recurenta-reclamantă că aceasta poate să stabilească și sancțiunile de care
este pasibil pârâtul, în cazul în care nu respectă obligația impusă.
Hotărârea
instanței de recurs
Analizând hotărârea
atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză,
pentru considerentele arătate în continuare.
3.1 Înalta Curte
constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă
procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței
de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii
recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul
fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor
motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.
În acest context
Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând
că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16
din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit
obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după
înregistrarea dosarului nr. 48738/CC, aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010,
emisă de SC A. SA Craiova în favoarea reclamantei.
Este fără putere de tăgadă
că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în
interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu
poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a
fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate sau
arogându-și atribuții ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura
administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 și să aducă astfel, atingere
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Chiar daca Legea nr. 247/2005
nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului
VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația
a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen
rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă,
termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a
documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate
reclamantei.
Pentru respectarea
termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în
așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de
față, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea
notificării către SC A. SA Craiova și nici până în prezent nu s-a emis decizia
reprezentând titlu de despăgubire
Nu pot fi primite
nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin
necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010 în
condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din
prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra
Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16
alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de
respingere în natură.
Așadar, punând în
discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de
soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă,
recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a
măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
3.2 Este de
necontestat că la cererea părții interesate, instanța de contencios
administrativ, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, poate stabili,
în temeiul art. 18 alin. (6) din LCA, prin dispozitivul hotărârii pronunțate,
un termen de executare a obligațiilor stabilite în sarcina unei autorități
publice, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2), în cazul
nerespectării acestui termen.
Faptul că instanța de
fond a apreciat că în cauză nu se impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6)
din LCA, a unui termen de executare a obligației de emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubire nu lipsește de eficiență hotărârea
pronunțată, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, în raport de
prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, care stabilesc, în
absența unui termen prevăzut în cuprinsul acesteia, un termen legal în care
autoritatea publică este obligată să-și îndeplinească această obligație,
respectiv 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Totodată, sancțiunile
prevăzute de art. 24 alin. (2) din LCA se aplică doar pentru neexecutarea fie
în termenul legal prevăzut de art. 24 alin. (1) din LCA fie în termenul
stabilit de instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 18 alin.
(6) din același act normative, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, așa
încât în mod corect instanța de fond a respins cererea privind obligarea
autorității pârâte la plata unor despăgubiri pentru întârziere, în condițiile
în care aceasta nu poate fi prezumată în culpă de neexecutare înainte de
expirarea termenului legal de executare.
Totodată, dat fiind
faptul că art. 24 alin. (2) din LCA sancționează refuzul de conformare a
autorității publice față de dispozițiile unei hotărâri irevocabile pronunțate
de instanța de contencios administrativ pentru ca sancțiunea pecuniară de 20% din
salariul minim brut pe economie să fie aplicată este necesar să se stabilească
atitudinea culpabilă a conducătorului autorității publice pârâte cu privire la
neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce nu este cazul în
cauză în condițiile în care o astfel de procedură este subsecventă actualei
etape judiciare.
Pentru toate aceste
considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală
și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,
ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat și în baza art. 312
C. proc. civ., urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de A.A.E. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
împotriva sentinței nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 ianuarie 2012.