ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 330/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011, Curtea de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.A.E. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și pe cale de consecință a obligat pârâta să emită decizia pentru imobilele ce fac obiectul deciziei nr. 146 din 24 martie 2011. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Din probatoriul administrat, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, M.A., a înaintat notificările din 30 mai 2001 și 21 iunie 2001, cu privire la restituirea în natură a imobilelor conac, plus dependințe precum și a terenului în suprafață de 5 ha., situate în comuna Desa, județul Dolj, către SC A. SA Craiova.

La pct. 3 al celei de-a doua notificări, se specifică atașarea înscrisurilor doveditoare, constând în actele de stare civilă și actele de proprietate pentru imobile, atestându-se respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001. Este evidențiată, totodată, calitatea de moștenitoare a autorului C.D. și exproprierea abuzivă a acestuia. Prin Decizia nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova, prin lichidator, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor, stabilindu-se dreptul la despăgubiri, cu înaintarea notificărilor și a înscrisurilor aferente către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.P.R. După cum rezultă din factura fiscală din data de 04 iunie 2010, SC A. SA Craiova, a transmis pârâtei decizia și înscrisurile.

Mai reține instanța de fond că pârâta neagă primirea dosarului, deși din gramajul evidențiat în facturile poștale înaintate de deținătoarea terenurilor către reclamantă pârâtă, rezultă că, în afara deciziei, au fost înaintate și înscrisurile. Consideră instanța de fond că pârâta nu a verificat baza de date, lăsând în mod nejustificat nesoluționată cererea formulată de către reclamantă, ceea ce a condus la încălcarea dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, așa încât s-a impun ca acțiunea să fie admisă, iar pârâta să fie obligată să soluționeze dosarul reclamantei și să emită o decizie pentru imobilele ce fac obiectul Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova.

În ceea ce privește capătul nr. 2 al acțiunii constată instanța de fond că nu poate stabili prejudiciul viitor pentru a dispune obligarea pârâtei la pata penalităților de întârziere și daunelor morale, deoarece emiterea deciziei poate fi condiționată de diligența ambelor părți, inclusiv a reclamantei care trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunurilor. De asemenea, se mai apreciază că, cererea sub toate aspectele este și prematur formulată, nefiind posibilă anticiparea și cuantificarea faptului că, nu se va conforma hotărârii judecătorești pronunțată de instanță, iar dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, impun ca amendarea conducătorului unității să intervină numai dacă nu s-a conformat hotărârii definitive și irevocabile în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, trebuie citat în cauză conducătorul autorității publice.

2. Recursurile declarate în cauză Împotriva sentinței nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cât și reclamanta A.A.E., în temeiul art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele: 2.1 Prin recursul formulat, în temeiul art. 304 C. proc.

civ., recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susține că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamantei nr. 48738/CC dar și de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.

Mai arată recurenta-pârâtă că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare. Se mai arată că în privința reclamantei au fost parcurse etapele procedurii administrative, dosarul fiind analizat în privința legalității cererii de restituire în natură a imobilului, prilej cu care s-a constatat că din înscrisurile depuse la dosarul înregistrat sub nr. 48738/CC rezultă faptul că imobilul notificat era la momentul preluării abuzive, în proprietatea lui D.C.

iar reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor al acestuia, precum și lipsa unor înscrisuri di care să rezulte suprafața chioșcului din cărămidă pentru care se acordă beneficii, pentru a se putea aprecia, astfel, asupra măsurilor reparatorii pentru întreg imobilul. Mai susține recurenta-pârâtă că în condițiile în care entitatea care a emis decizia privind soluționarea notificării în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu își îndeplinește obligația de a transmite dosarul aferent unei astfel de decizii conținând toate înscrisurile doveditoare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil notificat, nu este posibilă evaluarea respectivului imobil, respectiv emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de faptul că etapa evaluării este condiționată, în privința dosarului, de clarificarea aspectelor legate de calitatea de moștenitor și de întinderea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul notificat. În concluzie, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite. 2.2 Prin recursul formulat, în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., reclamanta A.A.E. susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a respins capătul doi de cerere care viza tocmai aspecte ce asigură punerea în executare a deciziei instanței. Astfel, arată recurenta-reclamantă că instanța de fond trebuia să stabilească un termen, rezonabil de la data comunicării sentinței, și nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu eludarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Mai susține recurenta-reclamantă că cererea sa nu este prematură, întrucât amenda prevăzută de art. 24 alin. (2) este aplicată în temeiul art. 18 alin. (6), care nu prevede nicio condiție prealabilă pentru aplicarea amenzii, de genul să fie rămasă irevocabilă hotărârea sau să fi expirat termenul pentru executare.

În condițiile în care instanța stabilește o obligație, consideră recurenta-reclamantă că aceasta poate să stabilească și sancțiunile de care este pasibil pârâtul, în cazul în care nu respectă obligația impusă. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.

3.1 Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ. În acest context Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 48738/CC, aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova în favoarea reclamantei.

Este fără putere de tăgadă că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate sau arogându-și atribuții ce nu i-au fost conferite de legiuitor, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 și să aducă astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Chiar daca Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.

Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea notificării către SC A. SA Craiova și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire Nu pot fi primite nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010 în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.

Așadar, punând în discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat. 3.2 Este de necontestat că la cererea părții interesate, instanța de contencios administrativ, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, poate stabili, în temeiul art. 18 alin. (6) din LCA, prin dispozitivul hotărârii pronunțate, un termen de executare a obligațiilor stabilite în sarcina unei autorități publice, sub sancțiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2), în cazul nerespectării acestui termen.

Faptul că instanța de fond a apreciat că în cauză nu se impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din LCA, a unui termen de executare a obligației de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire nu lipsește de eficiență hotărârea pronunțată, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, care stabilesc, în absența unui termen prevăzut în cuprinsul acesteia, un termen legal în care autoritatea publică este obligată să-și îndeplinească această obligație, respectiv 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Totodată, sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din LCA se aplică doar pentru neexecutarea fie în termenul legal prevăzut de art. 24 alin. (1) din LCA fie în termenul stabilit de instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 18 alin. (6) din același act normative, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, așa încât în mod corect instanța de fond a respins cererea privind obligarea autorității pârâte la plata unor despăgubiri pentru întârziere, în condițiile în care aceasta nu poate fi prezumată în culpă de neexecutare înainte de expirarea termenului legal de executare.

Totodată, dat fiind faptul că art. 24 alin. (2) din LCA sancționează refuzul de conformare a autorității publice față de dispozițiile unei hotărâri irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ pentru ca sancțiunea pecuniară de 20% din salariul minim brut pe economie să fie aplicată este necesar să se stabilească atitudinea culpabilă a conducătorului autorității publice pârâte cu privire la neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce nu este cazul în cauză în condițiile în care o astfel de procedură este subsecventă actualei etape judiciare. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ., urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de A.A.E. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 194/F-CONT din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.